lectia de pian

Cu o jumătate de oră înainte de cinci a hotărât că ea nu-i văzuse. Hotărârea lui nu mai avea cum să schimbe cu nimic faptele, era conştient de asta; dar mai avea o jumătate de oră în care îşi putea imagina orice, în care putea spera; o jumătate de oră – dacă ea va veni – şi tot o jumătate de oră dacă n-o să vină. Avea nevoie de timpul ăsta să se pregătească, să o poată întâlni, să poată înfrunta privirea ei scrutătoare; o privire care nu avea nevoie de consimţământul lui ca să afle răspunsuri la întrebări pe care niciunul dintre ei nu voia să le rostească sau să le audă. Avea nevoie de o jumătate de oră în care să creadă că lumea rămăsese la fel, că fericirea lor era încă neatinsă, pentru ca zâmbetul lui de bun venit să poată păstra în el o umbră de sinceritate; să-l poată apăra, măcar o clipă, de adevărul pe care ar fi făcut orice să-l ascundă. Ştia, cumva, îşi păstrase curajul să spere că dacă ea nu-i va evita privirea, dacă vocea ei va fi la fel ca până atunci, dacă paşii ei se vor îndrepta în acelaşi ritm spre el, va găsi puterea să creadă în adevărul ei, să creadă in iubirea ei necondiţionată şi neştiutoare, care îl va putea ierta fără să ştie că iartă şi fără să ştie ce. Nu avea nicio îndoială că ar fi putut să creadă în adevărul ei, că tot ce se întâmplase cu două zile mai devreme ar fi încetat să existe dacă n-ar fi existat pentru ea, dacă ea i-ar fi îngăduit să fi fost altul, altcineva, un necunoscut. Un necunoscut pe care ar fi trebuit să-l recunoască imediat drept el însuşi, dacă ea i-ar fi cerut asta fie şi prin cel mai simplu gest. În timp ce-şi încheia nasturii cămăşii privindu-se în oglindă, ştia că într-o jumătate de oră urma să afle cine era cu adevărat şi care era adevărul. Într-o jumătate de oră urma să afle dacă o trădase, dacă o părăsise, dacă o rănise sau dacă o iubea încă, dacă o iubea necondiţionat, cu toată forţa de care era în stare, cu o iubire care nu poate răni şi care nu poate trăda. Ea avea să hotărască asta, iar pedeapsa lui va fi aceea că ea îl va ierta fără ca el să-i ceară iertarea. Pedeapsa lui va fi aceea că va fi fericit fără să merite. Căci acum, când era pe cale să devină cu totul altcineva şi să se despartă de viaţa lui de până atunci, ştia exact ce era fericirea. Ştia cu precizie, aşa cum nu ştiuse vreodată altceva.

O jumătate de oră. Era nerăbdător să o îmbrăţişeze şi să o vadă; era nerăbdător să-i audă vocea; şi cu toate acestea ar fi vrut ca acea jumătate de oră să nu se sfârşească nicioadă. Căci minutele acelea erau ultimul lucru care îl mai separa de o despărţire deloc imposibilă, deşi de ne conceput; dincolo de care nu-şi mai putea imaginea viaţa. O jumătate de oră în care lucrurile nu erau încă scrise, în care el era încă stăpân asupra destinului său, aşa cum paraplegicul, citind articolul despre accidentul care îi schingiuise trupul, speră, cumva, că şoferul maşinii care-l lovise îl va vedea la timp, că va frâna, iar el va putea ajunge de cealaltă parte a străzii, teafăr, şi că îşi va putea continua viaţa ca şi până înainte. Deşi el nu se afla încă într-un scaun cu rotile, ştia că cel mai mic gest al ei l-ar fi putut lăsa nemişcat, şi că la fel ca şi paraplegicul ajuns la sfârşitul articolului, va trebui să accepte că trecutul nu poate fi schimbat în niciun fel şi că nicio hotărâre a noastră nu îl va putea revoca sau rescrie.

Se apropie de fereastră, căutând-o cu privirea de-a lungul bulevardului. Aceaşi dorinţă şi frică de a o vedea venind se amestecau în el, făcându-l să privească fără să vadă şi să caute fără să vrea să găsească; oameni trecând într-o parte şi-ntr-alta, grăbindu-se, vorbind la telefon, evitându-se unii pe alţii din timp, ca nişte roboţi care îşi stabilesc cu precizie traiectoriile. Totul părea să fie în regulă. Era o zi obişnuită, cu nimic diferită de zilele dinaintea ei. Asta îi dădea cumva speranţă, îi întărea hotărărea. O vreme rămase nemişcat în faţa ferestrei, cu privirea hoinărindu-i aiurea, ca şi când fiinţa lui ar fi respirat adânc pentru ultima oară înainte de momentul decisiv. În acelaşi timp îşi dădu seama că o vede şi că de-acum nimic nu mai ţinea de el. Cu toate astea devenise, dintr-o dată, atent. Încerca să afle din mersul ei, din felul în care îşi mişca braţele, dacă ştia sau nu; stranie nerăbdare. Dar ea nu se trăda în niciun fel. Din mersul ei alert ar fi putut înţelege că se bucura să vină, sau că se grăbea să încheie cât mai repede – rămânând stăpână pe sine – viaţa ei de până atunci, şi să treacă mai departe. Nu ştia încă dacă el ar fi putut trece. Dar acum nu se gândea la asta. În schimb îşi îngăduia să o iubească privind-o ca şi când ea avea să se afle întotdeauna în drum spre el, iar el va putea-o privi venind, şi o va putea iubi mereu. Când o văzu dispărând în scara blocului, inima îi bătea foarte tare şi abia mai putea să respire. Avea să-i spună el totul; nu se mai putea preface că; trupul lui n-ar fi rezistat; şi poate că era mai bine aşa, poate că trupul îi era ultimul refugiu, ultimul rest de sinceritate care îi mai rămăsese, ultimul cuvânt cu care îi mai putea cere iertarea şi cu care ar fi putut spera s-o primească. Trupul pe care îl înfruntase de atâtea ori, cu care pierduse atâtea lupte, trupul pe care fusese învăţat să-l dispreţuiască era acum poate singura lui salvare; era puntea tot mai îngustă dintre el şi el însuşi. Dar unde avea să găsească fărâma aceea de curaj pentru a traversa puntea înainte de a se sfărâma? Cum va putea să-i spună un adevăr în care nu voia să creadă şi pe care nu voia să-l recunoască? Nu ştia asta; dar ştia că dacă avea să-şi pună un zâmbet fals şi să schiţeze gestul unei îmbrăţisări, va trebui să renunţe definitiv la ultima fărămă de adevăr din el. Că va trebui să se trădeze definitiv şi până la capăt, că nimic nu-l va mai putea reda lui însuşi. Nimic, în afară de cuvintele ei, de dragostea ei. Sau nici măcar ea? Nu mai era în stare să gândească. Peste puţin avea să se hotărască totul. Ea urma să bată la uşă în orice clipă. Camera se învârtea cu el din ce în ce mai repede, şi poate că s-ar fi prăbuşit la podea, dacă n-ar fi auzit ecoul paşilor ei apropiindu-se de uşă, urmat de cele două bătăi obişnuite după care se aşternu o linişte care părea să-i ceară ceva ce-i întrecea cu mult puterile. Aranjându-şi atent, cu amândouă mâinile, gulerul cămăşii, ca şi când acesta ar fi fost gestul care i se cerea, se îndreptă spre uşă.

Advertisements

only then (will I know)

if my heart and my bones if

my flesh and my blood

withered away some day

i won’t feel abandoned

i won’t lose all hope

but instead i’ll patiently wait

and not need them

until the air begins coughing out birds

and the trees start shouting their flowers at me

and the morning unleashes upon me

the mujahideens of your presence

 

only then will I know

it is time.