trebuie numai să aveţi răbdare

despre hârtia roz cu care acopăr lampa

am scris

despre cum este să nu poţi

am scris

şi ca să fie totul ceva mai simplu

înainte să dau pagina

o să fac o promisiune

de care o să mă ţin

când o să am timp:

despre tot ce n-

am scris

până acum

o să scrie, cu siguranţă,

altcineva.

trebuie numai să aveţi răbdare.

Advertisements

the crunch

 

too much too little 

too fat
too thin
or nobody. 

laughter or
tears 

haters
lovers 

strangers with faces like
the backs of
thumb tacks 

armies running through
streets of blood
waving winebottles
bayoneting and fucking
virgins. 

an old guy in a cheap room
with a photograph of M. Monroe. 

there is a loneliness in this world so great
that you can see it in the slow movement of
the hands of a clock 

people so tired
mutilated
either by love or no love. 

people just are not good to each other
one on one. 

the rich are not good to the rich
the poor are not good to the poor. 

we are afraid. 

our educational system tells us
that we can all be
big-ass winners 

it hasn’t told us
about the gutters
or the suicides. 

or the terror of one person
aching in one place
alone 

untouched
unspoken to 

watering a plant. 

people are not good to each other.
people are not good to each other.
people are not good to each other. 

I suppose they never will be.
I don’t ask them to be. 

but sometimes I think about
it. 

the beads will swing
the clouds will cloud
and the killer will behead the child
like taking a bite out of an ice cream cone. 

too much
too little 

too fat
too thin
or nobody 

more haters than lovers. 

people are not good to each other.
perhaps if they were
our deaths would not be so sad. 

meanwhile I look at young girls
stems
flowers of chance. 

there must be a way. 

surely there must be a way that we have not yet
though of. 

who put this brain inside of me? 

it cries
it demands
it says that there is a chance. 

it will not say
“no.”

(Ch. Bukowski)

one for old snaggle-tooth

I know a woman
who keeps buying puzzles
chinese
puzzles
blocks
wires
pieces that finally fit
into some order.
she works it out
mathematically
she solves all her
puzzles
lives down by the sea
puts sugar out for the ants
and believes
ultimately
in a better world.
her hair is white
she seldom combs it
her teeth are snaggled
and she wears loose shapeless
coveralls over a body most
women would wish they had.
for many years she irritated me
with what I consider her
eccentricities –
like soaking eggshells in water
(to feed the plants so that
they’d get calcium).
but finally when I think of her
life
and compare it to other lives
more dazzling, original
and beautiful
I realize that she has hurt fewer
people than anybody I know
(and by hurt I simply mean hurt).
she has had some terrible times,
times when maybe I should have
helped her more
for she is the mother of my only
child
and we were once great lovers,
but she has come through
like I said
she has hurt fewer people than
anybody I know,
and if you look at it like that,
well,
she has created a better world.
she has won.

Frances, this poem is for
you.

(Charles Bukowski)

trapped

“dont undress my love
you might find a mannequin
dont undress the mannequin
you might find love.
she’s long ago forgotten me.
hes trying on a new hat and looks more the coquette then ever.
she is a child and a mannequin and death.
i can’t hate that.
she didnt do anything unusual.
I only wanted her to”.

Arjana (1)

Îmbătrânirea e procesul prin care devenim noi înşine. În tramvai, pe scaunul din faţa mea, stătea o femeie bătrână cu braţele lipite de corp şi cu palmele aşezate pe genunchi, ca într-un exerciţiu de răbdare. Cu cât o femeie e mai în vârstă, cu atât e mai uşor s-o priveşti făţiş, să te plimbi cu privirea peste trăsăturile ei fără să trebuiască să fi mereu în gardă, mereu atent la pericolul de a fi privit înapoi şi demascat ca un agresor. Timpul transformă chipurile în metafore. Oglinda feţei, încărcată de riduri, e numai urma, numai reziduul chipului proaspăt, imaculat, lipsit de orice semn, odihnindu-se după primul plâns. Poate de aceea, privind un chip îmbătrânit, mă surprind, adeseori, încercând un exerciţiu de des-figurare; un exerciţiu la capătul căruia nu reuşesc însă niciodată să ghicesc chipul perfect alb, de nou născut, al celei care se află în faţa mea. Nu reuşesc, pentru că acel chip nu e, încă, cineva sau ceva; fiind al tuturor, e al nimănui; acel chip nu există. Chipurile sunt metafore, dar nu trimit nicăieri; nu aflăm cine am fost decât la sfârşit, când e oricum prea târziu să mai fi fost cineva; originea este irecuperabilă; chipurile sunt metafore improprii.

Am coborât la Bertoldsbrunnen. Nici acum nu ştiu exact cine a fost Bertold, dar nu mă simt vinovat pentru asta. Statuia e înaltă, pare din piatră, dar sunt sigur că nu e, Mira mi-a spus odată că piatra nu poate fi cioplită aşa, iar eu cred că are dreptate. În cinci minute, poate patru, dacă mă grăbesc şi dacă nu e foarte aglomerat, ajung la universitate. Acum mergeam la un colocviu despre Platon şi Husserl, cineva urma să citească o lucrare, apoi cel mai probabil se va mai discuta cam o oră. Citisem rezumatul textului, dar mi se păruse cam straniu, aşa că eram destul de curios. Deşi nu întârzii niciodată, acum eram în întârziere. Cam la o sută de metri de statuia ecvestră a lui Bertold fluturând sabia deasupra mulţimii înghesuindu-se în tramvaie sau grăbindu-se dintr-o parte într-alta, se înalţă unul dintre cele mai vechi turnuri din Freiburg, cândva una dintre porţile de intrare în oraş. Prin o mie două sute şi ceva, probabil tot într-o primăvară, o vrăjitoare necunoscută, de vreo 27 de ani, era aruncată din turn şi la câteva secunde mai târziu, sau mai puţin, trupul ei se izbea de caldarâm. Cei care o aruncaseră se felicitau că avuseseră dreptate, căci de vreme ce braţele divine nu se întinseseră s-o prindă, acuzaţia se dovedise pe deplin întemeiată şi pedeapsa fusese îndreptăţită. Păcat ca niciunul dintre cei doi nu avea simţul umorului suficient de dezvoltat ca să-l pună la probă pe celălalt, ca între creştini.  Dreisam-ul trecea şi pe atunci prin Freiburg, ca şi acum, dar tot ca şi acum era o apă mică, unde vrăjitoarele nu puteau fi puse la probă. Aşa că locuitorii oraşului au fost forţaţi să se descurce cu ce aveau la îndemână. Până la urmă, la 27 de ani, pe vremea aia, era deja o femeie bătrână. Astăzi, urmaşii celor care se felicitau, în vârful turnului, pentru că avuseseră iarăşi dreptate, şi-au făcut timp să cioplească o inscripţie, la baza turnului, în memoria tuturor vrăjitoarelor ucise de-a lungul celor aproape o mie de ani de infantilism mintal şi exaltare religioasă. Pe măsură ce mă îndepărtam de turn, imaginea vrăjitoarei – care, în mod straniu, avea trăsăturile bătrânei din tramvai – mi se ştergea din minte. Ştiam că înainte de a intra în clădirea universităţii trebuia să mai trec proba de foc a fast-food-ului turcesc. O halcă uriaşă de carne tocmai fusese aşezată pe rotitor şi, fiind încă îngheţată, arată ca un maldăr de gunoi. Însă cât de apetisant va fi când nuanţele de gri-murdar, de verzui şi de violet vor fi preschimbate de flăcări, şi va primi acea nuanţă atât de apetisantă care ne face să mâncăm cadavre de trei ori pe zi şi, uneori, fructe între mese. Am închis umbrela şi am intrat în clădire.