Tenisul la feminin (sau despre cum a cucerit o romanca Moscova)

De cativa ani incoace, tenisul masculin s-a mecanizat si technicizat intr-atat, incat a ajuns sa semene cu un meci de box. Schimburile nesfarsite de mingi pe terenuri din ce in ce mai lente, care aproape iti dau impresia ca s-ar putea sfarsi intr-o lupta corp la corp, in care rachetele vor fi folosite drept ghioage, aduc mai degraba, cu o infruntare intre doi gladiatori: miza? epuizarea celuilalt! Inteligenta si-a pierdut primatul in fata fortei, muschii au luat locul excelentei tactice, curajul a fost inlocuit cu precautia exasperanta a loviturilor de pe fund, de unde nadal sau ferrer culeg mingi care n-ar mai trebui sa se intoarca niciodata inapoi. Ti-ai dori, uneori, sa se reduca, macar cu cativa metri, spatiul din spatele terenului. Iata motivele pentru care esenta sportului alb s-a refugiat in varianta lui feminina. Acolo unde inteligenta si technica loviturilor stapanite la perfectie n-au cedat inca locul atributelor fizice; acolo unde tenisul si-a pastrat aerul de sah. 

Si cum sa nu jubilezi, cum sa nu te bucuri atunci cand vezi ca in ciuda mult trambitatei morti a sportului romanesc o micuta jucatoare de tenis pare a fi intruparea tocmai acelor calitati al caror ultim mare reprezentant masculin pare-se, a fost Roger Federer. La cei doar 1,68 ai sai – statura indelung deplansa de comentatorii americani sau britanici, care raman sceptici cu privire la sansele romancei de a intra in top 10 – Simona Halep este, de vreo jumatate de an incoace, la inaltime. Castiga turneu dupa turneu, surprinde pe toata lumea prin tenacitate si inteligenta de joc, prin miscarea in teren si prin ucigatorul rever in lung de linie, insa cand vorbeste despre jocul ei o face cu modestie, si numai pentru a ne transmite, implicit si explicit, placerea ei de a juca, o placere care emana din fiecare lovitura aproape si care este de-a dreptul contagioasa. 

Placerea de a juca pare a fi o expresie goala, vanturata mai mereu de jucatoare si jucatori, pentru a se scuza atunci cand pierd sau pentru a se pune la adapost in cazul in care nu vor iesi victoriosi. La Simona insa nu este deloc asa. Placerea de a juca, in cazul ei, este placerea de a construi o combinatie perfecta de lovituri prin care sa-i dai adversarei sah, si iarasi sah, si apoi mat; e placerea de a-ti perfectiona loviturile pana in punctul in care le poti executa fara efort, savurandu-le de-a dreptul; e placerea de a gasi calea spre victorie, prin labirintul complicat al unui meci; e placerea, in fine, de a castiga, de a reusi, de fi fost mai bun decat tine insuti. 

Simona Halep este o jucatoare completa. Altfel n-ar fi reusit sa catige 5 titluri intr-o jumatate de an. Altfel n-ar fi reusit sa o invinga inca o data, intr-o finala de data aceasta, pe Sam Stosur, o jucatoare impresionanta cu un titlul de Mare Slam in palmares. Insa ceea ce uimeste cel mai mult la ea nu este agilitatea cu care se misca pe teren pana acolo incat devine una cu el, nu este reverul precis si neiertator in lung de linie, cu care isi dezechilibreaza adversarele si nici vointa si curajul de a castiga – toate atribute ce nu pot lipsi unei campioane -, ci frumusetea si seninatatea care emana din jocul ei. 

Nu sunt sigur ca va ajunge vreodata sus de tot, pe prima treapta a clasamentului, si nici nu pot garanta ca va ajunge in primele 5 sau in primele 10 jucatoare ale lumii (desi am banuielile mele), dar sint gata sa nu-mi pese daca ea va continua sa joace asa cum o face acum: cu bucuria nonsalanta si molipsitoare a unei fete careia nu ii e teama nici sa piarda si, mai ales, nici sa castige.

totul va fi (bine)

[…] au venit felceri să taie ce e în plus,
cum i-au tăiat bunicului piciorul.
dacă se întâmplă să taie cu prea multă râvnă,
m-a consolat mama,
poţi oricând reface totul dintr-un lemn bun,
de esenţă tare, mirositor în tot universul,
până în mormântul adânc al bunicului
pe care stă duhul sfânt şi-l cloceşte,
scoţând un fel de fum alburiu şi un ţipăt dacă îl atingi.
(şi din când în când scoţia)
[…]
când lucrurile cele mai simple sunt gata
trebuie construită în ele toată aparatura de rotiţe zimţate,
elice metalice, curele de transmisie, mici ochişori paraplegici,
micuţe fărâme de sinceritate
cu care lucrurile să-şi facă confesiuni unele altora;
în fine, fiecare lucru trebuie prevăzut cu o broască
şi o cheiţă trebuie să aştepte în ea să fie întoarsă.
(ca să nu uit de asta, făceam un nod în batistă).
iată, apoi mă aşezam pe o piatră
desenată într-adins cu multă moliciune
şi începeam să-mi închipui restul.
mă gândeam tot mai intens la ceva minuscul,
fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă,
ceva doar cât o umbră de unghie în oglindă,
pentru care, mai târziu (îmi făceam deja planuri),
să pot inventa microscoape şi tot felul de nume sofisticate
într-o limbă plină de consoane
despre care deocamdată nu ştiam mare lucru.
aveam cumplit de multă treabă (nu-mi ardea de dezmăţuri)
şi bunicul era şchiop sau murise,
sau fusese aruncat de mult într-o luptă pe o altă planetă,
inventată de altcineva, la mâna unor puşlamale ca mine
iar mama făcea rebus pe covorul din sufragerie
şi n-avea niciodată timp (atât de muncitoare era, săraca).
iată cât de singur eram în încercarea mea!
cam fără chef am apucat uneltele facerii şi m-am pus pe treabă:
o noapte întreagă am trudit la celule de toate felurile,
(şi atunci nu erau aparate ca azi)
am meşterit o recuzită bogată înăuntrul lor
ca sertarele pline de piuliţe în care umbla numai duhul sfânt
şi bunicul (şi din când în când cărtărescu, dar îşi acoperea foarte bine urmele).
după vreo 10 ore de muncă intensă mi s-a făcut rău
de hărmălaia pe care o creasem
şi am rugat-o pe bunica să-mi aducă o cană cu suc de soc
care creştea pretutindeni pentru că era planta mea preferată.
(era singurul lux pe care mi-l permiteam,
şi-o desemnasem pe bunica, din lipsă de personal,
să se ocupe cu fabricatul licorii).
pentru că firile inteligente lucrează mai bine noaptea,
eu preferam să dorm ziua, iar mama făcea mai departe rebus
pe covorul din sufragerie, dar se antrena deja pentru cel mai mare, din hol.
pentru mama inventasem, în grabă, un concurs mondial de rebus
pe care urma să-l câştige.
(sora mea înprăştiase hărţi peste tot şi sărea dintr-o ţară într-alta)
[…]
când m-am trezit din anestezie,
am ştiut că lipseşte ceva şi aşa mi-am dat seama cât de singur eram
că nici nu îndrăzneam să vorbesc despre asta.
dar erau o sumedenie de urme prin cameră:
urma zilelor în care murisem aproape
mirosind a spirt şi a bandaje şi a cărţi de joc folosite
urmele gesturilor cu care chirurgii şi asistentele
indicau ustensilele care trebuiau folosite
şi, mult mai neclare, urmele cuvintelor de încurajare
care se auzeau de dincolo de uşă
şi spaimele pe care n-ar fi trebuit să le aud
apoi, mult mai clară, urma mamei
care încerca toate cuvintele cu şapte litere care-i veneau în minte
le desfăcea pe degetele ei şi le număra, în timp ce eu tăceam,
şi-i creşteam mamei binevoitor mereu alte şi alte degete
ca să poată număra, săraca, până la paişpe mii şi ceva
eu tăceam (am mai zis asta) dar în secret tăceam deja despre altcineva.
acum ştiam, scormonisem cu mintea mea ploioasă
până la adevăratul motiv pentru care dumnezeu
îşi murdărise mâinile cu adam.
îmi bătea inima tot mai tare şi cheiţele se învârteau frenetic în lucruri,
încuviinţându-mă.
ştiam de ce creaţia trebuia să treacă prin adam ca printr-o gară de provincie
înainte să atingă destinaţia finală
şi asta avea să mă ajute şi pe mine să-mi desăvârşesc creaţia.
adam era unealta divină de cucerit eve, peţitorul divin,
intermediarul neţărmuritei dar atât de timidei iubiri divine.
dumnezeu plănuise totul, din prima zi,
aşezase toate lucrurile după o schemă perfectă,
pentru ca, la sfârşit, eva să-i cadă în braţe.
tot tam-tamul creaţiei nu fusese decât un pretext,
aşa cum toată furia divină revărsată asupra perechii adamice
n-a fost decât accesul de gelozie al unui dumnezeu înfrânt de propria-i armată,
ca napoleon la waterloo.
dar eu căscam deja liniştit ştiind că n-aveam să repet greşelile lui
mai era foarte puţin până când totul avea să fie gata
şi figurile geometrice din jurul meu se schimbau, la nesfârşit,
unele într-altele ca şi când ar fi îngânat, liniştitor:
totul va fi bine, puiuţă, totul va fi bine.

victoria trupului asupra a ceva ce nu mai contează

eu respir că mi se face în mine sete. decupez cu ceva ca un foarfece, ceva ca o palmă de-a ta, mai aproape de mine, cu coatele atent sprijinite în tăblie. reculul îmi smulge bocete spectaculoase. cu ceva ca un fel de mână de-a mea scriu fiindcă nu mă mai pot controla şi opri. o mască îmi înscenează un chip. decupez mai departe, fac un rotocol, încă unul, până îţi simt pe degete ceva albastru dar sălciu ca o picătură de sânge. ceva ori e sânge ori e altceva de altă culoare. miroase a abur dinăuntrul tău. te iubesc, mi se face rău şi vărs un fel de lichid amniotic mirosind a portocale lângă mâna mea care ţine foarfecele, tremurând sub biciul reculului, şi mâna mea ca o lanternă scriind cu febrilitate mai departe tot ce mă traversează împreună cu ceea ce urmează să gândesc. se face în mine o redistribuire a funcţiilor respiratorii, circulatorii, urinare. se votează acum pentru plămâni, acum pentru inimă, acum pentru rinichi. se strigă, se fac aranjamente între organe. politica trupului meu e un hăţiş înghesuit de planuri, de incertitudini, de lupte. ai vedea ceva asemănător dacă ai privi la microscop diviziunile trupului meu în perioada alegerilor, când simt că ceva mă părăseşte, când mă închid în baie să respir sau să vărs. să-mi tărăgănez victoria şi înfrângerea în oglindă. tot ce mă traversează ajunge să fie cumva consemnat de mâna mea dreaptă care se angajează în depăşirea mâinii mele stângi. la capătul străzii creşte un zid cum creştea bunicul porumbei. mâna mea stângă virează mai departe, decupând cubuleţe şi sfere în ceva ca o carne moale, o mână pe care picură un lichid tot mai asemănător cu şamponul de care mă ustură ochii. e bună lumina. am să mă strădui să fiu gata până diseară. atunci o să sărbătorim împreună victoria trupului asupra a ceva ce nu mai contează.