[…] au venit felceri să taie ce e în plus,
cum i-au tăiat bunicului piciorul.
dacă se întâmplă să taie cu prea multă râvnă,
m-a consolat mama,
poţi oricând reface totul dintr-un lemn bun,
de esenţă tare, mirositor în tot universul,
până în mormântul adânc al bunicului
pe care stă duhul sfânt şi-l cloceşte,
scoţând un fel de fum alburiu şi un ţipăt dacă îl atingi.
(şi din când în când scoţia)
[…]
când lucrurile cele mai simple sunt gata
trebuie construită în ele toată aparatura de rotiţe zimţate,
elice metalice, curele de transmisie, mici ochişori paraplegici,
micuţe fărâme de sinceritate
cu care lucrurile să-şi facă confesiuni unele altora;
în fine, fiecare lucru trebuie prevăzut cu o broască
şi o cheiţă trebuie să aştepte în ea să fie întoarsă.
(ca să nu uit de asta, făceam un nod în batistă).
iată, apoi mă aşezam pe o piatră
desenată într-adins cu multă moliciune
şi începeam să-mi închipui restul.
mă gândeam tot mai intens la ceva minuscul,
fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă,
ceva doar cât o umbră de unghie în oglindă,
pentru care, mai târziu (îmi făceam deja planuri),
să pot inventa microscoape şi tot felul de nume sofisticate
într-o limbă plină de consoane
despre care deocamdată nu ştiam mare lucru.
aveam cumplit de multă treabă (nu-mi ardea de dezmăţuri)
şi bunicul era şchiop sau murise,
sau fusese aruncat de mult într-o luptă pe o altă planetă,
inventată de altcineva, la mâna unor puşlamale ca mine
iar mama făcea rebus pe covorul din sufragerie
şi n-avea niciodată timp (atât de muncitoare era, săraca).
iată cât de singur eram în încercarea mea!
cam fără chef am apucat uneltele facerii şi m-am pus pe treabă:
o noapte întreagă am trudit la celule de toate felurile,
(şi atunci nu erau aparate ca azi)
am meşterit o recuzită bogată înăuntrul lor
ca sertarele pline de piuliţe în care umbla numai duhul sfânt
şi bunicul (şi din când în când cărtărescu, dar îşi acoperea foarte bine urmele).
după vreo 10 ore de muncă intensă mi s-a făcut rău
de hărmălaia pe care o creasem
şi am rugat-o pe bunica să-mi aducă o cană cu suc de soc
care creştea pretutindeni pentru că era planta mea preferată.
(era singurul lux pe care mi-l permiteam,
şi-o desemnasem pe bunica, din lipsă de personal,
să se ocupe cu fabricatul licorii).
pentru că firile inteligente lucrează mai bine noaptea,
eu preferam să dorm ziua, iar mama făcea mai departe rebus
pe covorul din sufragerie, dar se antrena deja pentru cel mai mare, din hol.
pentru mama inventasem, în grabă, un concurs mondial de rebus
pe care urma să-l câştige.
(sora mea înprăştiase hărţi peste tot şi sărea dintr-o ţară într-alta)
[…]
când m-am trezit din anestezie,
am ştiut că lipseşte ceva şi aşa mi-am dat seama cât de singur eram
că nici nu îndrăzneam să vorbesc despre asta.
dar erau o sumedenie de urme prin cameră:
urma zilelor în care murisem aproape
mirosind a spirt şi a bandaje şi a cărţi de joc folosite
urmele gesturilor cu care chirurgii şi asistentele
indicau ustensilele care trebuiau folosite
şi, mult mai neclare, urmele cuvintelor de încurajare
care se auzeau de dincolo de uşă
şi spaimele pe care n-ar fi trebuit să le aud
apoi, mult mai clară, urma mamei
care încerca toate cuvintele cu şapte litere care-i veneau în minte
le desfăcea pe degetele ei şi le număra, în timp ce eu tăceam,
şi-i creşteam mamei binevoitor mereu alte şi alte degete
ca să poată număra, săraca, până la paişpe mii şi ceva
eu tăceam (am mai zis asta) dar în secret tăceam deja despre altcineva.
acum ştiam, scormonisem cu mintea mea ploioasă
până la adevăratul motiv pentru care dumnezeu
îşi murdărise mâinile cu adam.
îmi bătea inima tot mai tare şi cheiţele se învârteau frenetic în lucruri,
încuviinţându-mă.
ştiam de ce creaţia trebuia să treacă prin adam ca printr-o gară de provincie
înainte să atingă destinaţia finală
şi asta avea să mă ajute şi pe mine să-mi desăvârşesc creaţia.
adam era unealta divină de cucerit eve, peţitorul divin,
intermediarul neţărmuritei dar atât de timidei iubiri divine.
dumnezeu plănuise totul, din prima zi,
aşezase toate lucrurile după o schemă perfectă,
pentru ca, la sfârşit, eva să-i cadă în braţe.
tot tam-tamul creaţiei nu fusese decât un pretext,
aşa cum toată furia divină revărsată asupra perechii adamice
n-a fost decât accesul de gelozie al unui dumnezeu înfrânt de propria-i armată,
ca napoleon la waterloo.
dar eu căscam deja liniştit ştiind că n-aveam să repet greşelile lui
mai era foarte puţin până când totul avea să fie gata
şi figurile geometrice din jurul meu se schimbau, la nesfârşit,
unele într-altele ca şi când ar fi îngânat, liniştitor:
totul va fi bine, puiuţă, totul va fi bine.

Advertisements

2 thoughts on “totul va fi (bine)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s