De cativa ani incoace, tenisul masculin s-a mecanizat si technicizat intr-atat, incat a ajuns sa semene cu un meci de box. Schimburile nesfarsite de mingi pe terenuri din ce in ce mai lente, care aproape iti dau impresia ca s-ar putea sfarsi intr-o lupta corp la corp, in care rachetele vor fi folosite drept ghioage, aduc mai degraba, cu o infruntare intre doi gladiatori: miza? epuizarea celuilalt! Inteligenta si-a pierdut primatul in fata fortei, muschii au luat locul excelentei tactice, curajul a fost inlocuit cu precautia exasperanta a loviturilor de pe fund, de unde nadal sau ferrer culeg mingi care n-ar mai trebui sa se intoarca niciodata inapoi. Ti-ai dori, uneori, sa se reduca, macar cu cativa metri, spatiul din spatele terenului. Iata motivele pentru care esenta sportului alb s-a refugiat in varianta lui feminina. Acolo unde inteligenta si technica loviturilor stapanite la perfectie n-au cedat inca locul atributelor fizice; acolo unde tenisul si-a pastrat aerul de sah. 

Si cum sa nu jubilezi, cum sa nu te bucuri atunci cand vezi ca in ciuda mult trambitatei morti a sportului romanesc o micuta jucatoare de tenis pare a fi intruparea tocmai acelor calitati al caror ultim mare reprezentant masculin pare-se, a fost Roger Federer. La cei doar 1,68 ai sai – statura indelung deplansa de comentatorii americani sau britanici, care raman sceptici cu privire la sansele romancei de a intra in top 10 – Simona Halep este, de vreo jumatate de an incoace, la inaltime. Castiga turneu dupa turneu, surprinde pe toata lumea prin tenacitate si inteligenta de joc, prin miscarea in teren si prin ucigatorul rever in lung de linie, insa cand vorbeste despre jocul ei o face cu modestie, si numai pentru a ne transmite, implicit si explicit, placerea ei de a juca, o placere care emana din fiecare lovitura aproape si care este de-a dreptul contagioasa. 

Placerea de a juca pare a fi o expresie goala, vanturata mai mereu de jucatoare si jucatori, pentru a se scuza atunci cand pierd sau pentru a se pune la adapost in cazul in care nu vor iesi victoriosi. La Simona insa nu este deloc asa. Placerea de a juca, in cazul ei, este placerea de a construi o combinatie perfecta de lovituri prin care sa-i dai adversarei sah, si iarasi sah, si apoi mat; e placerea de a-ti perfectiona loviturile pana in punctul in care le poti executa fara efort, savurandu-le de-a dreptul; e placerea de a gasi calea spre victorie, prin labirintul complicat al unui meci; e placerea, in fine, de a castiga, de a reusi, de fi fost mai bun decat tine insuti. 

Simona Halep este o jucatoare completa. Altfel n-ar fi reusit sa catige 5 titluri intr-o jumatate de an. Altfel n-ar fi reusit sa o invinga inca o data, intr-o finala de data aceasta, pe Sam Stosur, o jucatoare impresionanta cu un titlul de Mare Slam in palmares. Insa ceea ce uimeste cel mai mult la ea nu este agilitatea cu care se misca pe teren pana acolo incat devine una cu el, nu este reverul precis si neiertator in lung de linie, cu care isi dezechilibreaza adversarele si nici vointa si curajul de a castiga – toate atribute ce nu pot lipsi unei campioane -, ci frumusetea si seninatatea care emana din jocul ei. 

Nu sunt sigur ca va ajunge vreodata sus de tot, pe prima treapta a clasamentului, si nici nu pot garanta ca va ajunge in primele 5 sau in primele 10 jucatoare ale lumii (desi am banuielile mele), dar sint gata sa nu-mi pese daca ea va continua sa joace asa cum o face acum: cu bucuria nonsalanta si molipsitoare a unei fete careia nu ii e teama nici sa piarda si, mai ales, nici sa castige.

Advertisements

One thought on “Tenisul la feminin (sau despre cum a cucerit o romanca Moscova)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s