Augentrost

Intre noi totul era un joc pe care îl luam amândoi în serios. De asta, atunci când am rugat-o să-mi spună o poveste, am sperat că se va folosi de acest prilej să ia jocul de la început, aşa cum voia ea, după reguli numai ei cunoscute. „Spune-mi o poveste!” era, pentru noi, un fel de a întreba „mă iubeşti?”; mai mult decât atât, sau mai primejdios, căci nu suporta nicio amânare, şi nu îngăduia decât un singur răspuns; nu orice răspuns, ci unul care să te ia pe nepregătite oricât de bine l-ai şti; nu o promisiune, ci, mai înainte de ea, împlinirea ei. M-a luat de mână şi m-a condus pe străduţele înguste ale oraşului până în faţa unei florării. Trecusem de câteva ori pe lângă ea, cred, însă numai pentru că pe aceeaşi stradă zăcea un anticariat unde îmi petreceam uneori vremea, răscolind în voie prin maldărul de cărţi ca un copil răsfaţat cu prea multe jucării. Oare voia să mă ducă acolo? În labirintul acela de cărţi erau atâtea jocuri care aşteptau să fie inventate. Dar ea mi-a zâmbit cam cât pentru nu. Şi până să-mi răspundă, intraserăm deja în florărie, iar în locul mirosului de cărţi vechi, ce îmi era atât de cunoscut încât mi-l puteam imagina până la halucinaţie, mă asalta acum mirosul tânăr de flori şi plante de toate felurile, copleşindu-mă cu accentele lui ascuţite sau grave, care păreau să aducă ultimele veşti din lumea vegetalului, într-o limbă care îmi era cu totul străină.
– Ştii ce floare e asta? m-a întrebat, apropiindu-se de un buchet imens de garoafe roşii, care îşi înălţau capetele până mai sus de şoldul ei, iar eu am căutat în zadar în minte după numele lor german, convins că nu-l ştiusem niciodată.
– Nelke, mi-a şoptit ea, apropiindu-se de ele cu grija cu care te-ai pregăti să mângâi pe creştet un copil care îşi înfrânge timiditatea în faţa unui necunoscut şi acceptă să-şi spună numele: Nelke.
– Dar asta? Urmă ea, îndreptându-se către un stativ imens pe care erau aşezate, unele deasupra altora, în patru rânduri succesive, cele mai diferite şi mai surprinzătoare flori, dintre care multe îmi erau cu totul străine. Un delir de culori şi parfumuri, un fel de petrecere studenţească unde nu cunoşteam aproape pe nimeni, şi care se înteţea sau scădea după ritmuri străine mie.
– Calla, am exclamat bucuros şi profund îndatorat florii care îşi păstrase şi în germană numele care îmi era cunoscut şi mie, numele ei adevărat. Curând însă, am epuizat cunoştinţele mele limitate de botanică şi pe acelea încă mai limitate de nume germane. Şi, pentru prima oară, m-am bucurat să nu ştiu! Iar dacă la început ea a jucat rolul unei fete care îmi prezintă prietenele ei vechi şi dragi, spunându-mi un cuvânt sau două despre fiecare, treptat jocul s-a transformat în ceva cu totul diferit.
– Ei îi vom spune Regenbogenhaut (pielea curcubeului), ei – Goldrute (sceptrul de aur) ce zici, îţi place? I se potriveşte? Uite ea e Frauenschuh (pantof de femeie), vezi ce bine îi vine numele? ca o mănuşă! ei o să-i spunem…hm… Paradiesvogelblume (pasărea-paradis), şi ei… cum vrei să-i spunem? Fără să stau pe gânduri, am spus: Augentrost (mângâierea ochilor).
În vreme ce noi dădeam fiecărei flori câte un nume, luându-le iarăşi în pază, videcându-le ca de o grea uitare, florăreasa ne privea cu o uşoară mirare, ca şi când ar fi încercat să se lămurească dacă avem să cumpărăm un buchet sau nu. Însă locul ăla care fusese al ei cu jumătate de oră înainte, era acum numai al nostru. Era într-atât de mult al nostru, încât ea nici măcar nu mai era acolo, şi dacă ne-ar fi spus ceva, orice, n-am fi auzit-o, n-am fi înţeles-o. Însă ea, încăpăţându-se cumva să intre în povestea noastră, s-a apropiat de noi şi m-a întrebat, zâmbindu-mi cu subînţeles, dacă aveam să-i cumpăr domnişoarei un buchet. Da, sigur că aveam, i-am răspuns întorcându-i zâmbetul, când am simţit mâna Evelinei strângându-mă dintr-o dată de mână. Era însă ceva straniu în felul în care îşi încleştase degetele în jurul palmei mele, cu o forţă de care nu o crezusem niciodată în stare. M-am întors imediat către ea, încă zâmbind, şi am văzut cum cealaltă mână a ei strivea capul unui bujor pe care îl mângâiase cu câteva clipe mai înaite, în timp ce trăsăturile dragi ale chipului ei erau străbătute de un spasm care îi îngheţa faţa într-o mască, până acolo încât nici măcar nu mai putea vorbi. Am strigat atunci la ea, am chemat-o ca şi când n-ar mai fi fost lângă mine, fără să ştiu ce se întâmplă cu ea, fără să ştiu ce să fac, văzând în ochii ei, care începuseră deja să lăcrimeze, durerea şi neputinţa; nu numai a ei, ci mai ales a mea. Am strigat „Hilfe!”, singurul cuvânt pe care îl mai ştiam în germană şi în care am pus toată disperarea iubirii mele, apoi am îmbrăţişat-o ca şi când aş fi încercat să o apăr,ca şi când aş fi încercat să opresc mişcările ei haotice şi bruşte, revolta trupului ei împotriva lui însuşi.
Nu ştiu cât timp a trecut până când a venit salvarea şi nu ştiu cine a chemat-o. Am văzut numai cum florăreasa a deschis ambele aripi ale uşii de la intrare, iar eu am luat pe Eveline în braţe şi am reuşit, cumva, s-o duc până la maşină. Nu mai ştiu ce am încercat să le spun celor doi paramedici şi nici nu cred că am reuşit să fiu de vreun folos. Ştiu doar că imediat cum am lăsat-o pe patul dinăuntrul maşinii, fără să vreau şi fără să pot să-i dau drumul, i-am văzut trupul cabrându-i-se într-un spasm cumplit şi am început să plâng. Însă înainte să ajungem la spital, strânsoarea în care îmi încleştase mâna începu să slăbească, încetând până la urmă cu totul, iar trupul ei părea, în sfârşit, să-şi revină din delir, să se împace cu el însuşi. Când maşina a oprit în faţa spitalului, m-a privit pentru prima dată fără ca privirea ei să treacă prin mine, şi buzele ei învineţite au mimat un cuvânt pe care l-am înţeles fără să-l aud. Uşile de la picioarele ei s-au deschis, iar unul dintre paramedici ne aştepta să coborâm, lângă un scaun cu rotile. Şi atunci, în câteva clipe, am reuşit să urăsc scaunul acela ca pe o fiinţă vinovată de cele mai oribile crime, şi n-am vrut în ruptul capului să accept să fie purtată în el. Am dus-o în braţe până într-o sală de la etajul întâi, şi am aşezat-o pe unul dintre cele două paturi de acolo, şi un medic foarte bătrân i-a făcut o injecţie, zâmbindu-ne amândurora, şi ne-a spus că o să fie bine. Apoi, a schimbat câteva cuvinte cu o asistentă care tocmai intrase în cameră, iar aceasta i-a suflecat Evelinei mâneca de la mâna care se odihnea acum, neputincioasă, într-a mea, i-a legat un garou, aşteptând până când venele au început să se profileze sub pielea aproape transparentă, apoi a înfipt, cu grijă, acul, împingându-l cu fermitate, în venă. Imediat ce mi-am dat seama ce voia să facă, am ştiut că nu trebuia să stau acolo, ştiind cât de rău îmi era la vederea până şi unei singure picături de sânge, dar n-am vrut cu nicicun chip să-i dau drumul la mână. Iar să închid ochii, sau să întorc capul mi se părea că ar fi însemnat să o las singură, să o trădez, să nu o iubesc aşa cum îi cerusem ei să mă iubească. Eu îi cerusem să-mi spună o poveste! Acum trebuia să ascult povestea până la sfârşit. Trebuia, măcar odată, să mă stăpânesc; să-mi ţin firea. Când am văzut acul străpungându-i pielea am simţit un val de căldură străbătându-mi trupul ca o frică atavică urcând în mine, iar apoi, când primele picături de sânge au început să se adune în tubul seringii totul s-a colorat în verde şi ultimul gând care mi-a trecut prin minte, înainte să-mi pierd cunoştinţa, a fost acela că sângele pe care îl vedeam adunându-se în seringă era sângele ei.
Când mi-am venit în fire, eram întins pe celălalt pat din cameră, la mică distanţă de patul în care era ea, şi înainte să o văd, i-am simţit privirea aşteptându-mă nerăbdătoare, şi mâinile noastre s-au întins una catre cealalta, întâlnindu-se cu o bucurie mai mare decât atunci când s-au întâlnit prima oară, reînnodând povestea.
– Sie werden nie Arzt werden! (N-o să fiţi niciodată doctor!) am auzit, de undeva din spatele meu, vocea blândă şi zâmbitoare a celui care ne îngrijise pe amândoi.
– Nichts liegt mir ferner (Nici nu-mi stă în gând aşa ceva), i-am răspuns, găsind cuvintele potrivite şi ceva din zâmbetul cu care le-aş fi însoţit, dacă mi-ar fi fost mai bine. Însă am încercat imediat să caut în mine copilul de altă dată, mereu julit la genunchi, copilul care, într-o vacanţă de vară, se întorsese de două ori de afară cu capul spart, cu sângele şiroindu-i pe faţă, şi care, a doua oară, după ce o piatră îi ricoşase direct în creştet, îşi anunţase bunica albită de spaimă, că a treia oară va fi cu noroc. Unde dispăruse copilul acela? Când se născuse în el această stranie hemofobie? Cum ajunsesem până acolo încât să leşin – lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată în viaţă?
Cumva, cred că intuiam răspunsul la această întrebare. Atât timp cât nu ştiusem ce este sângele, atât timp cât îl privisem ca pe un lichid colorat şi pe care îndrăznisem să-l gust în copilărie, cu aceeaşi curiozitate cu care băusem pentru prima oară sucul din petale de trandafiri cu care ne răsfăţa bunica uneori, nu era nimic care să-mi provoace frica. Însă treptat am învăţat să privesc sângele altfel, într-un mod pe care mi-ar fi foarte greu să-l definesc, ca pe un fel de forţă vitală care ne leagă nu numai de viaţă, ci şi de toţi ceilalţi. Iar vederea sângelui ei adunându-se în seringă era aproape ceva paradoxal, sau oricum ceva nepermis; era ca şi cum aş fi văzut intimul ei suprem şi ireductibil, adâncul fără fund al fiinţei ei, cerneala sacră a iubirii ei, nediseminată, înainte de a se transforma în literele şi cuvintele unei poveşti; era ca şi cum aş fi îndrăznit să privesc direct în ochii gorgonei.
M-am ridicat din pat şi m-am aşezat lângă ea, fără să-i dau drumul la mână.
– Hat’s dir meine Geschichte gefallen? (Ţi-a plăcut povestea mea?) m-a întrebat, râzând, iar eu i-am răspus cu un fel de suspin, apoi am sărutat-o, simţind-o pentru prima oară ca pe un vas plin, din care nu trebuia să vărs nicio picătură.

Advertisements

am pierdut, am învins!

nu mai e nimic de văzut de salvat
s-au uzat stindardele s-au tocit chemările la luptă
am pierdut am învins
nimeni nu mai ştie
tot ce contează pentru noi acum
e să ajungem undeva şi să ne aşezăm jos
să ne întindem să dormim să murim
măcar cinci minute
să fim un pic singuri
să ne dezbrăcăm hainele să ne privim trupurile
şi să râdem de ele să le scuturăm de praf
şi să râdem de rănile lor să le dispreţuim
sau încă mai mult să nu ne pese
poate că alţii vor găsi în ele
semnele înfrângerilor şi victoriilor noastre aşa cum
inelele truchiurilor de copac poartă în ele fără să ştie
semnele anotimpurilor
poate că alţii ne vor dezgropa şi ne vor căuta numele
trângându-ne afară pe buza gropii comune a istoriei
în care zac de-a valma oasele criminalilor alături de
oasele celor ucişi de ei
întro îmbrăţişare dincolo de orice victorie sau înfrângere
dincolo de orice dreptate dincolo de orice răzbunare dincolo
de orice sens
poate că ei vor reuşi să înţeleagă mai bine decât noi
în locul nostru
la ce bun
înainte să-i cadă ei înşişi pradă
poate că ei vor reuşi să ne înţeleagă destinul
citind în pictogramele fără sens ale osemintelor noastre
poate că ei ne vor spune povestea
şi noi ne vom putea în sfârşit odihni în ea
de-adevăratelea

o să fie (până la urmă)

o să fie mâine

aşa am crezut pentru un timp

şi m-am gândit că era bine

ploua stropii cădeau pe asfalt

în întuneric

îi simţeam

aş fi vrut să-i aud

o vreme aşa mi s-a părut

nu ştiu dacă trebuia să plec

foarte aproape de tavan

în camera goală ardea un neon

era aşa de frumos aşa de nedrept

şi aşa de linişte

o să-mi schimb cămaşa şi bluza

o să las totul să se repete

ce rău e în asta

o să mă prefac o să aştept

o să fie noapte până la urmă

o să fie bine.

A fost si victoria noastra?

Romania e o tara foarte frumoasa. Romania e o tara plina de oameni care stiu sa aprecieze sportul. Sutele de canele de sport din aceasta tara transmit neincetat meciuri de fotbal din campionatul intern si din alte campionate vestite din lume. A, daca n-ai ce face, poti vedea oricand un meci bun din Premier League, din Bundesliga, din Primera, si de mai stiu eu unde; poti vedea chiar meciuri de fotbal din tari de care n-ai auzit in viata ta si la o adica poti deveni suporter al lor. Ca un lac imens de cianura, fotbalul se revarsa in spatiul public in miros de fumigene, in sunet de manele, si insotit de nesfarsite scandaluri care coloreaza totul orgiastic. Ce bine e ca avem fotbal si ca Romania e o tara asa de frumoasa! Altfel nu stiu cum ne-am descurca.

Din cand in cand insa, jurnalistii sportivi din tara noastra mai fac cate o greseala. Te pomenesti ca in noianul de stiri despre reghe si meme si alte creaturi bizare care se scofalcesc pe toate posturile si isi dau ochii peste cap si behaie si se iau la bataie cu cine le iese in cale, mai apare cate o stire despre tenis sau rugby, sau sporturi de care microbistii din romania nici n-au auzit vreodata. Asa a aparut si stirea ca Simona Halep a castigat un titlu, apoi inca unul, apoi inca unul, printre pozele cu escapadele fotbalistilor, printre articole despre revenirea lui Mutu la nationala si a lui Surdu la conducerea ei, etc. O, sigur, transmiterea in direct, la unul dintre miile de posturi de sport, a vreuneia dintre aceste finale ar fi fost prea mult! Ajunge o stire despre tenis si cinci mii despre elevii lui Piturca. Ajunge o stire despre tenis si patru mii cinci sute despre transferul nu stiu cui nu stiu unde. Ajunge o stire despre tenis si doispe mii despre esecul Stelei in Europa.

Daca Simona Halep ar fi pierdut la Moscova sau la Sofia, n-am mai fi auzit de ea. Sau i-ar fi scapat cuiva un titlu de genul: “Simona rateaza in finala” sau “Evolutie dezamagitoare a romancei”, si inca doua sau trei randuri despre parcursul ei pana acolo. Eventual o poza cu ea luata de pe saituri din afara.

Dar Simona n-a pierdut! N-a pierdut o data, n-a pierdut de doua ori, n-a pierdut de trei ori – hai mai, las-o-n-colo – n-a pierdut de patru ori, n-a pierdut de cinci ori, n-a pierdut de sase ori, n-a pierdut; s-a incapatanat sa castige. Si atunci, ca treziti dupa un somn adanc, fara sa stim exact cine e Simona Halep, victoria ei a devenit victoria noastra. Am castigat si noi odata cu ea! Am invins! Hai Romania! Simona e romanca! Tenisul romanesc! Romania e o tara frumoasa!

Repetitie

O sa va grabiti sa spuneti ca iar scriu despre tenis. Ca alt subiect nu mai am, ca nu ma tin deloc de lucruri serioase. Puteti crede ce vreti, dar eu va spun ca nu despre tenis scriu, ci despre ce inseamna sa reusesti, sa crezi in tine atunci cand n-a mai ramas nimeni in jurul tau care sa creada, sa fii mai bun decat tine insuti. Adevarata frumusete a unui om sta in puterea lui de a fi mai mult decat este. Iar tenisul este sportul in care aceasta superba incapatanare care este expresia curata a dominatiei “cine-lui” asupra “ce-ului” si-a gasit ieri in trei randuri expresia perfecta. Bine, in doua si jumatate.

Federer a jucat sclipitor impotriva lui Djokovic timp de un set si ceva, si daca nu l-ar fi tradat cateva erori nefortate, daca ar fi avut ceva mai multa sansa, ar fi putut sa castige. Cand toata lumea sa astepta sa cada din top 10, cand cei mai bine-voitori ii cautau scuze si argumentau ca ramane, totusi, unul dintre cei mai buni, daca nu cel mai bun jucator din istorie, dar ca se afla acum, nemijlocit, in fata sfarsitului carierei, Federer a inceput sa-si regaseasca iarasi forma si sa joace uneori la fel de entuziasmat si de sclipitor ca altadata. Ca atunci cand Djokovic ridica bratele in aer de neputinta, pierzand setul la 0, sau cand Nadal recunostea ca, daca Federer joaca asa, pur si simplu nu-l poate bate. Ieri Federer a pierdut, dar a castigat.

Cel de-al doilea meci al serii a fost meciul Simonei Halep. Inceput usor nesigur de meci, cateva sanse ratate de break, cateva lovituri penetrante ale Anei Ivanovici, fost numar 1 mondial, si setul s-a scurs, usor, in contul sarboaicei. La pauza, Simona s-a asezat pe scaun cu acea incapatanare senina, surda si impenetrabila, care este in aceeasi masura expresie a vointei si a imaginatiei. In setul doi, Simona avea sa se reinventeze. Adaptandu-se la returul furios al adversarei, lovind hotarat de pe fundul terenului, atacand neobosit, Simona a castigat setul la 1.  Setul 3 insa avea sa fie campul adevaratei batalii, dupa ce primele doua seturi otelisera nervii si vointele ambelor jucatoare. Iar la 3-0 parea ca nimic n-o va mai putea opri pe Ana Ivanovici sa stranga definitiv pumnul ei micut, la sfarsitul partidei, prinzand in el, ca pe o creatura misterioasa, acea nemarginita satisfactie de a fi triumfat. De a fi fost mai buna. Dar Simona i-a desfacut deget cu deget pumnul acela care se strangea la rastimpuri, pulsatil, ca un fel de inima a victoriei, si care imprastia in corpul sarboaicei ultimele resurse de adrenalina si de incredere in sine. De la 0-3 Simona n-a mai facut nicio concesie. S-a incapatanat sa fie frumoasa si, miraculos, a reusit. Mai intai s-a catarat pe firul acela subtire de par, revenind de la 0-3 la 3-3, apoi, cu mici explozii de rever si de dreapta, a urcat pana la sase. La final, pumnul romancei s-a strans, satisfacut si ocrotitor, in jurul acelui micut animalut care se cheama victorie si care, acum, era numai al ei. Dincolo de orice indoiala.

Ultimul meci al serii, care incepuse in timp ce Simona castiga setul doi, i-a adus in arena cu fileu pe cei mai incapatanati doi spanioli din istoria tenisului: Nadal si Ferrer. Nimeni, dar absolut nimeni nu credea ca Ferrer ar putea avea o sansa. Pierduse, in fond, ultimele 9 meciuri impotriva lui Nadal (dintr-un total de 20 (douazeci) de infrangeri), iar comentatorii britanici au fost nevoiti sa apeleze la internet pentru a afla cand a castigat ultima oara. Probabil nici Ferrer nu-si mai aducea aminte. Insa lui nu-i pasa de asta. Spre deosebire de noi, el stia un singur lucru: ca, desi a pierdut de 20 de ori, astazi poate invinge. Prin ce miracol exista in el speranta asta, credinta asta sincera, debordanta, in ciuda a tot si a toate, nu cred ca ar putea cineva explica. E o forma de nebunie din care se naste excelenta si pe care nu o poti trai prin empatie, de la distanta. Si in meciul care, pentru toata lumea, avea numai un singur deznodamant posibil, miracolele au inceput sa se intample. Ferrer a castigat primul set apoi, dupa o mica ezitare, ca si cand nu i-ar fi venit sa creada ca poate servi pentru meci impotriva lui Nadal, l-a castigat si pe cel de-al doilea, ajungand in finala.

Desi demonstratiile de ieri au fost desavarsite, nu cred ca vreunul dintre noi sa fi invatat sa joace tenis. Si poate ca ceea ce am vazut ieri nici n-a fost macar o lectie de tenis. A fost, cum se tot spune la noi, o lectie de viata. Sau, mai curand, o lectie de umanitate, o lectie despre “ingerii mai buni ai naturii noastre”.