O sa va grabiti sa spuneti ca iar scriu despre tenis. Ca alt subiect nu mai am, ca nu ma tin deloc de lucruri serioase. Puteti crede ce vreti, dar eu va spun ca nu despre tenis scriu, ci despre ce inseamna sa reusesti, sa crezi in tine atunci cand n-a mai ramas nimeni in jurul tau care sa creada, sa fii mai bun decat tine insuti. Adevarata frumusete a unui om sta in puterea lui de a fi mai mult decat este. Iar tenisul este sportul in care aceasta superba incapatanare care este expresia curata a dominatiei “cine-lui” asupra “ce-ului” si-a gasit ieri in trei randuri expresia perfecta. Bine, in doua si jumatate.

Federer a jucat sclipitor impotriva lui Djokovic timp de un set si ceva, si daca nu l-ar fi tradat cateva erori nefortate, daca ar fi avut ceva mai multa sansa, ar fi putut sa castige. Cand toata lumea sa astepta sa cada din top 10, cand cei mai bine-voitori ii cautau scuze si argumentau ca ramane, totusi, unul dintre cei mai buni, daca nu cel mai bun jucator din istorie, dar ca se afla acum, nemijlocit, in fata sfarsitului carierei, Federer a inceput sa-si regaseasca iarasi forma si sa joace uneori la fel de entuziasmat si de sclipitor ca altadata. Ca atunci cand Djokovic ridica bratele in aer de neputinta, pierzand setul la 0, sau cand Nadal recunostea ca, daca Federer joaca asa, pur si simplu nu-l poate bate. Ieri Federer a pierdut, dar a castigat.

Cel de-al doilea meci al serii a fost meciul Simonei Halep. Inceput usor nesigur de meci, cateva sanse ratate de break, cateva lovituri penetrante ale Anei Ivanovici, fost numar 1 mondial, si setul s-a scurs, usor, in contul sarboaicei. La pauza, Simona s-a asezat pe scaun cu acea incapatanare senina, surda si impenetrabila, care este in aceeasi masura expresie a vointei si a imaginatiei. In setul doi, Simona avea sa se reinventeze. Adaptandu-se la returul furios al adversarei, lovind hotarat de pe fundul terenului, atacand neobosit, Simona a castigat setul la 1.  Setul 3 insa avea sa fie campul adevaratei batalii, dupa ce primele doua seturi otelisera nervii si vointele ambelor jucatoare. Iar la 3-0 parea ca nimic n-o va mai putea opri pe Ana Ivanovici sa stranga definitiv pumnul ei micut, la sfarsitul partidei, prinzand in el, ca pe o creatura misterioasa, acea nemarginita satisfactie de a fi triumfat. De a fi fost mai buna. Dar Simona i-a desfacut deget cu deget pumnul acela care se strangea la rastimpuri, pulsatil, ca un fel de inima a victoriei, si care imprastia in corpul sarboaicei ultimele resurse de adrenalina si de incredere in sine. De la 0-3 Simona n-a mai facut nicio concesie. S-a incapatanat sa fie frumoasa si, miraculos, a reusit. Mai intai s-a catarat pe firul acela subtire de par, revenind de la 0-3 la 3-3, apoi, cu mici explozii de rever si de dreapta, a urcat pana la sase. La final, pumnul romancei s-a strans, satisfacut si ocrotitor, in jurul acelui micut animalut care se cheama victorie si care, acum, era numai al ei. Dincolo de orice indoiala.

Ultimul meci al serii, care incepuse in timp ce Simona castiga setul doi, i-a adus in arena cu fileu pe cei mai incapatanati doi spanioli din istoria tenisului: Nadal si Ferrer. Nimeni, dar absolut nimeni nu credea ca Ferrer ar putea avea o sansa. Pierduse, in fond, ultimele 9 meciuri impotriva lui Nadal (dintr-un total de 20 (douazeci) de infrangeri), iar comentatorii britanici au fost nevoiti sa apeleze la internet pentru a afla cand a castigat ultima oara. Probabil nici Ferrer nu-si mai aducea aminte. Insa lui nu-i pasa de asta. Spre deosebire de noi, el stia un singur lucru: ca, desi a pierdut de 20 de ori, astazi poate invinge. Prin ce miracol exista in el speranta asta, credinta asta sincera, debordanta, in ciuda a tot si a toate, nu cred ca ar putea cineva explica. E o forma de nebunie din care se naste excelenta si pe care nu o poti trai prin empatie, de la distanta. Si in meciul care, pentru toata lumea, avea numai un singur deznodamant posibil, miracolele au inceput sa se intample. Ferrer a castigat primul set apoi, dupa o mica ezitare, ca si cand nu i-ar fi venit sa creada ca poate servi pentru meci impotriva lui Nadal, l-a castigat si pe cel de-al doilea, ajungand in finala.

Desi demonstratiile de ieri au fost desavarsite, nu cred ca vreunul dintre noi sa fi invatat sa joace tenis. Si poate ca ceea ce am vazut ieri nici n-a fost macar o lectie de tenis. A fost, cum se tot spune la noi, o lectie de viata. Sau, mai curand, o lectie de umanitate, o lectie despre “ingerii mai buni ai naturii noastre”.

Advertisements

2 thoughts on “Repetitie

  1. probabil că fiecare dintre noi, în viaţă, avem undeva un astfel de meci din care ieşim învingători. cei cărora li se întâmplă de mai multe ori sunt ori fie foarte perseverenţi, fie au un destin aşa de pozitiv…
    tenisul de câmp este el însuşi o artă. mai ales a perspicacităţii fizic-intelectuale. complet şi complex. un sport care oţeleşte din cele mai importante puncte de vedere.
    mă bucur că am citit punctul tău de vedere.

    spor la scris!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s