Intre noi totul era un joc pe care îl luam amândoi în serios. De asta, atunci când am rugat-o să-mi spună o poveste, am sperat că se va folosi de acest prilej să ia jocul de la început, aşa cum voia ea, după reguli numai ei cunoscute. „Spune-mi o poveste!” era, pentru noi, un fel de a întreba „mă iubeşti?”; mai mult decât atât, sau mai primejdios, căci nu suporta nicio amânare, şi nu îngăduia decât un singur răspuns; nu orice răspuns, ci unul care să te ia pe nepregătite oricât de bine l-ai şti; nu o promisiune, ci, mai înainte de ea, împlinirea ei. M-a luat de mână şi m-a condus pe străduţele înguste ale oraşului până în faţa unei florării. Trecusem de câteva ori pe lângă ea, cred, însă numai pentru că pe aceeaşi stradă zăcea un anticariat unde îmi petreceam uneori vremea, răscolind în voie prin maldărul de cărţi ca un copil răsfaţat cu prea multe jucării. Oare voia să mă ducă acolo? În labirintul acela de cărţi erau atâtea jocuri care aşteptau să fie inventate. Dar ea mi-a zâmbit cam cât pentru nu. Şi până să-mi răspundă, intraserăm deja în florărie, iar în locul mirosului de cărţi vechi, ce îmi era atât de cunoscut încât mi-l puteam imagina până la halucinaţie, mă asalta acum mirosul tânăr de flori şi plante de toate felurile, copleşindu-mă cu accentele lui ascuţite sau grave, care păreau să aducă ultimele veşti din lumea vegetalului, într-o limbă care îmi era cu totul străină.
– Ştii ce floare e asta? m-a întrebat, apropiindu-se de un buchet imens de garoafe roşii, care îşi înălţau capetele până mai sus de şoldul ei, iar eu am căutat în zadar în minte după numele lor german, convins că nu-l ştiusem niciodată.
– Nelke, mi-a şoptit ea, apropiindu-se de ele cu grija cu care te-ai pregăti să mângâi pe creştet un copil care îşi înfrânge timiditatea în faţa unui necunoscut şi acceptă să-şi spună numele: Nelke.
– Dar asta? Urmă ea, îndreptându-se către un stativ imens pe care erau aşezate, unele deasupra altora, în patru rânduri succesive, cele mai diferite şi mai surprinzătoare flori, dintre care multe îmi erau cu totul străine. Un delir de culori şi parfumuri, un fel de petrecere studenţească unde nu cunoşteam aproape pe nimeni, şi care se înteţea sau scădea după ritmuri străine mie.
– Calla, am exclamat bucuros şi profund îndatorat florii care îşi păstrase şi în germană numele care îmi era cunoscut şi mie, numele ei adevărat. Curând însă, am epuizat cunoştinţele mele limitate de botanică şi pe acelea încă mai limitate de nume germane. Şi, pentru prima oară, m-am bucurat să nu ştiu! Iar dacă la început ea a jucat rolul unei fete care îmi prezintă prietenele ei vechi şi dragi, spunându-mi un cuvânt sau două despre fiecare, treptat jocul s-a transformat în ceva cu totul diferit.
– Ei îi vom spune Regenbogenhaut (pielea curcubeului), ei – Goldrute (sceptrul de aur) ce zici, îţi place? I se potriveşte? Uite ea e Frauenschuh (pantof de femeie), vezi ce bine îi vine numele? ca o mănuşă! ei o să-i spunem…hm… Paradiesvogelblume (pasărea-paradis), şi ei… cum vrei să-i spunem? Fără să stau pe gânduri, am spus: Augentrost (mângâierea ochilor).
În vreme ce noi dădeam fiecărei flori câte un nume, luându-le iarăşi în pază, videcându-le ca de o grea uitare, florăreasa ne privea cu o uşoară mirare, ca şi când ar fi încercat să se lămurească dacă avem să cumpărăm un buchet sau nu. Însă locul ăla care fusese al ei cu jumătate de oră înainte, era acum numai al nostru. Era într-atât de mult al nostru, încât ea nici măcar nu mai era acolo, şi dacă ne-ar fi spus ceva, orice, n-am fi auzit-o, n-am fi înţeles-o. Însă ea, încăpăţându-se cumva să intre în povestea noastră, s-a apropiat de noi şi m-a întrebat, zâmbindu-mi cu subînţeles, dacă aveam să-i cumpăr domnişoarei un buchet. Da, sigur că aveam, i-am răspuns întorcându-i zâmbetul, când am simţit mâna Evelinei strângându-mă dintr-o dată de mână. Era însă ceva straniu în felul în care îşi încleştase degetele în jurul palmei mele, cu o forţă de care nu o crezusem niciodată în stare. M-am întors imediat către ea, încă zâmbind, şi am văzut cum cealaltă mână a ei strivea capul unui bujor pe care îl mângâiase cu câteva clipe mai înaite, în timp ce trăsăturile dragi ale chipului ei erau străbătute de un spasm care îi îngheţa faţa într-o mască, până acolo încât nici măcar nu mai putea vorbi. Am strigat atunci la ea, am chemat-o ca şi când n-ar mai fi fost lângă mine, fără să ştiu ce se întâmplă cu ea, fără să ştiu ce să fac, văzând în ochii ei, care începuseră deja să lăcrimeze, durerea şi neputinţa; nu numai a ei, ci mai ales a mea. Am strigat „Hilfe!”, singurul cuvânt pe care îl mai ştiam în germană şi în care am pus toată disperarea iubirii mele, apoi am îmbrăţişat-o ca şi când aş fi încercat să o apăr,ca şi când aş fi încercat să opresc mişcările ei haotice şi bruşte, revolta trupului ei împotriva lui însuşi.
Nu ştiu cât timp a trecut până când a venit salvarea şi nu ştiu cine a chemat-o. Am văzut numai cum florăreasa a deschis ambele aripi ale uşii de la intrare, iar eu am luat pe Eveline în braţe şi am reuşit, cumva, s-o duc până la maşină. Nu mai ştiu ce am încercat să le spun celor doi paramedici şi nici nu cred că am reuşit să fiu de vreun folos. Ştiu doar că imediat cum am lăsat-o pe patul dinăuntrul maşinii, fără să vreau şi fără să pot să-i dau drumul, i-am văzut trupul cabrându-i-se într-un spasm cumplit şi am început să plâng. Însă înainte să ajungem la spital, strânsoarea în care îmi încleştase mâna începu să slăbească, încetând până la urmă cu totul, iar trupul ei părea, în sfârşit, să-şi revină din delir, să se împace cu el însuşi. Când maşina a oprit în faţa spitalului, m-a privit pentru prima dată fără ca privirea ei să treacă prin mine, şi buzele ei învineţite au mimat un cuvânt pe care l-am înţeles fără să-l aud. Uşile de la picioarele ei s-au deschis, iar unul dintre paramedici ne aştepta să coborâm, lângă un scaun cu rotile. Şi atunci, în câteva clipe, am reuşit să urăsc scaunul acela ca pe o fiinţă vinovată de cele mai oribile crime, şi n-am vrut în ruptul capului să accept să fie purtată în el. Am dus-o în braţe până într-o sală de la etajul întâi, şi am aşezat-o pe unul dintre cele două paturi de acolo, şi un medic foarte bătrân i-a făcut o injecţie, zâmbindu-ne amândurora, şi ne-a spus că o să fie bine. Apoi, a schimbat câteva cuvinte cu o asistentă care tocmai intrase în cameră, iar aceasta i-a suflecat Evelinei mâneca de la mâna care se odihnea acum, neputincioasă, într-a mea, i-a legat un garou, aşteptând până când venele au început să se profileze sub pielea aproape transparentă, apoi a înfipt, cu grijă, acul, împingându-l cu fermitate, în venă. Imediat ce mi-am dat seama ce voia să facă, am ştiut că nu trebuia să stau acolo, ştiind cât de rău îmi era la vederea până şi unei singure picături de sânge, dar n-am vrut cu nicicun chip să-i dau drumul la mână. Iar să închid ochii, sau să întorc capul mi se părea că ar fi însemnat să o las singură, să o trădez, să nu o iubesc aşa cum îi cerusem ei să mă iubească. Eu îi cerusem să-mi spună o poveste! Acum trebuia să ascult povestea până la sfârşit. Trebuia, măcar odată, să mă stăpânesc; să-mi ţin firea. Când am văzut acul străpungându-i pielea am simţit un val de căldură străbătându-mi trupul ca o frică atavică urcând în mine, iar apoi, când primele picături de sânge au început să se adune în tubul seringii totul s-a colorat în verde şi ultimul gând care mi-a trecut prin minte, înainte să-mi pierd cunoştinţa, a fost acela că sângele pe care îl vedeam adunându-se în seringă era sângele ei.
Când mi-am venit în fire, eram întins pe celălalt pat din cameră, la mică distanţă de patul în care era ea, şi înainte să o văd, i-am simţit privirea aşteptându-mă nerăbdătoare, şi mâinile noastre s-au întins una catre cealalta, întâlnindu-se cu o bucurie mai mare decât atunci când s-au întâlnit prima oară, reînnodând povestea.
– Sie werden nie Arzt werden! (N-o să fiţi niciodată doctor!) am auzit, de undeva din spatele meu, vocea blândă şi zâmbitoare a celui care ne îngrijise pe amândoi.
– Nichts liegt mir ferner (Nici nu-mi stă în gând aşa ceva), i-am răspuns, găsind cuvintele potrivite şi ceva din zâmbetul cu care le-aş fi însoţit, dacă mi-ar fi fost mai bine. Însă am încercat imediat să caut în mine copilul de altă dată, mereu julit la genunchi, copilul care, într-o vacanţă de vară, se întorsese de două ori de afară cu capul spart, cu sângele şiroindu-i pe faţă, şi care, a doua oară, după ce o piatră îi ricoşase direct în creştet, îşi anunţase bunica albită de spaimă, că a treia oară va fi cu noroc. Unde dispăruse copilul acela? Când se născuse în el această stranie hemofobie? Cum ajunsesem până acolo încât să leşin – lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată în viaţă?
Cumva, cred că intuiam răspunsul la această întrebare. Atât timp cât nu ştiusem ce este sângele, atât timp cât îl privisem ca pe un lichid colorat şi pe care îndrăznisem să-l gust în copilărie, cu aceeaşi curiozitate cu care băusem pentru prima oară sucul din petale de trandafiri cu care ne răsfăţa bunica uneori, nu era nimic care să-mi provoace frica. Însă treptat am învăţat să privesc sângele altfel, într-un mod pe care mi-ar fi foarte greu să-l definesc, ca pe un fel de forţă vitală care ne leagă nu numai de viaţă, ci şi de toţi ceilalţi. Iar vederea sângelui ei adunându-se în seringă era aproape ceva paradoxal, sau oricum ceva nepermis; era ca şi cum aş fi văzut intimul ei suprem şi ireductibil, adâncul fără fund al fiinţei ei, cerneala sacră a iubirii ei, nediseminată, înainte de a se transforma în literele şi cuvintele unei poveşti; era ca şi cum aş fi îndrăznit să privesc direct în ochii gorgonei.
M-am ridicat din pat şi m-am aşezat lângă ea, fără să-i dau drumul la mână.
– Hat’s dir meine Geschichte gefallen? (Ţi-a plăcut povestea mea?) m-a întrebat, râzând, iar eu i-am răspus cu un fel de suspin, apoi am sărutat-o, simţind-o pentru prima oară ca pe un vas plin, din care nu trebuia să vărs nicio picătură.

Advertisements

2 thoughts on “Augentrost

  1. o poveste caldă, am citit-o cu plăcere şi curiozitate, plimbarea aceea prin denumiri nefiind întâmplătoare. ideea este că ni se poate întâmpla orice (frumos/ nefrumos) în viaţă. emoţiile sunt de fiecare dată unice.

    toate cele bune, Paul, mă bucur că ţi-ai reluat obiceiul scrisului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s