sinaxar

nimic geamuri ude tăcere mai înainte de a începe
prelungirea dezamăgirii deznădejdiei fricii
prăbuşirea în pat, nesomnul, ajutorul venit prea târziu…
cu sângele ăsta îngroşat trebuie să scriu
să mânjesc spaţiile virtuale, pereţii reflectorizanţi
ai lumii mele în care greul e dus de timp
în care totul ameninţă să se sfârşească pentru că
nimic nu mai poate începe
să siluiesc silabe să târăsc după mine rime
împerecheri moarte, împreunări nereuşite
din care cu braţele înainte şi scuturându-se de sânge
ca un câine ud ţâşnesc spre mine
feţi nenăscuţi cu platoşele lor strălucitoare
de ţipete
cu ochii încă nedezghiocaţi, hipnotizaţi
de trecutul lor embrionar
aşteptând să primească lumină
şi eu mă ţin cu mâinile de litere
fără să fiu în stare
ca şi cum aş avea undeva o spărtură
prin care totul se scurge înapoi în nimic
nelăsând nicio urmă
înainte să ajungă în burta creierului meu
unde mucegăieşte sinaxarul vieţilor mele pierdute
uitate, trăite la întâmplare, pe jumătate, pe sfert
unde nişte copii se joacă în lut
într-o maşină veche, ruginită, din care n-a mai rămas
decât fantoma unei caroserii
unde se desface o curte cu leşul unui miel
cu ochi groşi şi albaştri
de copil în vacanţa de paşti
duhnindu-şi căldura sub un liliac înflorit
care îşi scutură florile mici şi mov
între coastele lui golite de intestine
sub o pătură veche unde, sufocat de căldură
am ţinut în mâini sânii primei fete pe care am sărutat-o
ca pe nişte ouă de paşte decojite şi moi
şi am râs cu urme de gălbenuş între dinţi
fără să ştiu ce să fac mai departe
într-o cameră mică, răcoroasă,
unde vara citeam până când se întuneca
şi ieşeam să prindem lilieci cu plase de sârmă
ca să-i zdrobim de asfalt şi să-i dăm la câini
să ne luăm apoi la bătaie între noi
sau să râdem auzind maxilarele lor zdrobindu-le craniul
ca pe nişte nuci verzi
de care mi se înnegreau întotdeauna palmele
buzele gingiile
unde sub o viţă de vie
se deschid cu un scrâşnet porţile cărămizii de metal
şi o dacie crem intră cu spatele 
puţind a bezină şi, după ce bunicul coboară,
a răchie de prun
unde în gemetele liniştitoare ale sobei
am dormit singurul somn 
de care m-am odihnit vreodată…

Advertisements