vineri-treisprezece

La scopul vieţii. La asta m-am gândit ieri noapte, în loc să adorm. Şi la o droaie de alte lucruri. M-am gândit la mere care nu se oxidează atunci când le mănânci pe jumătate şi la ziua de vineri. Şi nu la orice vineri. M-am gândit la vineri, treisprezece. Am o memorie vizuala îngrozitoare. Nu pot reţine decât cifre şi relaţii între cifre. Doi-trei pixeli, în cel mai bun caz, care aleargă bezmetici dintr-o parte într-alta, trudind în alb-negru. Să nu mă pună nimeni să desenez ceva din amintire! Prin clasa a noua sau a zecea am avut o teză în data de vineri-treisprezece. La engleză. Am luat şapte, pentru că am făcut vreo duzină de greşeli de ortografie, cel puţin. Atunci am hotărât că nu se mai poate aşa şi că trebuie să descopăr un fel de sistem numeric, matematic, prin care să pot reţine când se dublează o consoană sau o vocală şi în ce fel se schimonosesc literele, într-un cuvânt. Întreprindere infinit mai dificilă decât reducerea matematicii la logică, care avea să-i obosească până peste poate pe Russell şi Whitehead, şi ei probabil destul de lipsiţi de imaginaţie. Vai, câte lucruri mai frumoase şi mai bune nu se pot face pe lumea asta? Şi ce probleme de conştiinţă trebuie să te frământe ca să încerci să reconstruieşti cele mai sofisticate propoziţii metematice doar cu doi pixeli: cu pixelul adevărat şi cu pixelul fals? Nu era mult mai simplu să te apuci de băut sau de jucat poker on-line? De o mie de ori! Problema mea de atunci avea însă un grad mult mai mare de complexitate, căci în timp ce limbajul matematic respectă reguli foarte precise, limba engleză e rezultatul hoţiilor şi violurilor vikinge care au început la spartul mileniului trecut şi a corcirii ei, timp de secole, cu infinit mai nobila franceză, al cărei dialect ar fi rămas şi astăzi dacă n-ar fi ajuns să fie vorbită, din nefericire, de americani. Dar eu nu ştiam, desigur, toate lucrulile astea, iar absurda istorie a limbii engleze îmi era foarte puţin cunoscută. Ca urmare, eforturile mele de a identifica modele matematice cu ajutorul cărora să-mi pot aminti, la nevoie, ortografierea unui cuvânt ori altul, au rămas fără mari rezultate, oricât mi-aş fi dat silinţa. Şi credeţi-mă, nu sînt un om care se lasă cu una, cu două.   În română lucrurile sînt simple. Ai doi sau trei i într-un cuvânt pentru că unul se trage din rădăcină, altul e desinenţa pluralului iar al treilea e acolo, dacă e când trebuie, pentru că substantivul e articulat. Basta. În engleză, fiecare cuvânt trage după sine toată istoria complicată a limbii, plină de violenţe, de frustrări, de neîmpliniri, de pretenţii false şi de false iluzii. Numai aşa se poate explica – dacă se poate! – cum un cuvânt banal, fonetic şi semantic, care se pronunţă exact aşa cum se pronunţă litera q, este ortografiat, în engleză, aşa: queue. Dacă nici Shakespeare n-a reuşit să pună ordine în limba aia! Sau poate că n-au avut noroc de doi-trei nemţi care să se trezească de dimineaţă, să-şi bea cafeaua, şi să se pună pe treabă. Închipuiţi-vă numai, dacă puteţi, cum ar fi arătat astăzi limba engleză dacă şenilele panzerelor nemţeşti ar fi trasat linii clare şi ferme prin normele ortografice ale limbii engleze. N-a fost să fie. Aşa am ajuns eu să închei media opt la engleză, spre satisfacţia profesoarei care m-a consolat, ironic, spunându-mi că numai ceasurile rele din ziua de vineri-treisprezece sînt de vină pentru nota mea. Apoi m-a avertizat, cu un zâmbet amabi, că dacă nu mă pun pe treabă tot un vineri-treisprezece mă aşteaptă şi semestrul viitor. Agasat la culme – şi cine n-ar fi fost? – i-am răspuns că vineri nu poate să cadă în data de treisprezece decât o dată pe an. Is that so?

Ieri noapte, când mă chinuiam să adorm, am dat iarăşi peste aceeaşi problemă veche. De câte ori se poate întâmpla, într-un an, ca ziua de vineri să coincidă cu data de treisprezece? Căutam iarăşi, ca strămoşii mei Russell şi Whitehead altădată, principiul matematic al problemei, formula simplă şi elegantă care rezolva odată şi pentru toţi chestiunea. Oricât m-aş fi chinuit însă, calculând însă înainte şi înapoi în timp, numărând zile şi încercând să identific reguli, n-am reuşi. Calendarul nostru e un haos total. Luni cu câte treizeci de zile alternează, într-un chip neregulat cu altele de treizeci şi una, iar februarie, care oricum are doar douăzeci şi opt, mai primeşte, din când în când un mic bonus. Înainte să adorm, azi-noapte, chinuit de problema asta, o singură concluzie mi s-a părut că se impune cu evidenţă. Papa Grigore al XIII-lea a fost un copil din flori, de origine engleză.

Advertisements

Scurt eseu despre căşti (si la obiect)

Cum dracu‘ să nu-ţi trebuiască? Cum ce? Căşti! Când bate vântul şi mergi cu bicicleta, chiar dacă nu asculţi nimic. Măcar nu-ţi şuieră vâtul prin creieri. Îţi trebuie, cum nu? La bibliotecă, dimineaţa, când un neamţ matinal plimbă aspiratorul dintr-o parte într-alta, înadins pe unde citeşti tu e esenţial să ai căşti. Nu ca să asculţi; ca să citeşti. Şi oricum e bine, în genere, să ai căşti, în autobuz, în tramvai, când eşti singur, ca să umpli absenţa. Să nu cazi în depresie. Ca să nu ajungi să vorbeşti singur. Ca să te prefaci că nu-ti pasă.  Dacă ai căşti poate să nu-ţi pese! Te trezeşti că cineva te împinge uşurel, într-o parte, ca să poate trece, şi îţi aruncă o privire indignată. Dar e o atingere în plus, un contact, ceva de genul ăsta. E un minim de apropiere. Şi dacă e o tipă drăguţă, poţi să-i zâmbeşti. Îţi poţi scoate căştile, ca şi când ţi-ai cere iertare, ca şi când i-ai spune că medicul ţi-a pus în vedere să porţi căşti, că sunt esenţiale pentru sănătatea ta psihică. Gata, ai intrat în vorbă cu ea.  E esenţial, în lumea de azi, să ai mereu căşti la tine. Problema e că mie mi se strică tot timpul. Astăzi am fost iar să-mi cumpăr. Am făcut câteva glume cu reprezentantul unei firme de telefonie mobilă, l-am ameninţat! Nu e posibil să te trezeşti că nu-ţi mai merg căştile când ai maximă nevoie de ele. Sau, ceea ce e mult mai grav, că numai una dintre căşti funcţionează. Ca o corabie uriaşă, întreaga realitate se înclină într-o parte şi ameninţă să se prăbuşească de fiecare dată când mi se strică numai una dintre căşti. Pe moment îmi pierd echilibrul, nu mai ştiu unde sînt. Nu, e clar, căştile ar trebui să se strice în acelaşi timp, dacă tot se strică. Nu ştiu cine mi-a spus că un curent filozofic, existenţialismul parcă, a apărut când lui Sartre i s-a stricat una dintre căsti. La scurt timp i s-a făcut greaţă, şi pe bună dreptate. Ştiu cum e să te simţi privit de toată lumea, să nu te poţi apăra, să nu te poţi ascunde, să nu poţi fugi, să nu mai fi stăpânul tău. Dacă nu ai căşti, infernul sunt alţii, e clar, cum dracu’ nu? Oricine s-ar fi putut gândi la asta. De asta, eu nu ies nicioadată pe-afară, dacă n-am căştile la mine. E un gest firesc de a te pune la adăpost. Căci nimeni n-are nevoie de o depresie şi orice om normal preferă să nu fie cuprins de disperare, atât cât se poate. Sigur, mai bravez şi eu câteodată. Simt, câteodată, că pot. Dar asta e o iluzie, e o pornire aproape sinucigasă. Oameni buni, fiţi cu băgare de seama.

Dupa o lunga absenta… o imbratisare

Câteodată poţi lua parte la o îmbrăţişare doar privind-o. Cu cât îmbrăţişarea e mai sinceră, cu cât abandonarea unuia în braţele celuilalt mai deplină, cu atât mai mult îi cuprinde în ea pe toţi cei care o privesc. Pentru câteva clipe, centrul de greutate al unui spaţiu imens cum ar fi o sală de bibliotecă sau un amfiteatru se mută într-o îmbrăţişare care nu atrage doar privirile ci permite, cumva, o participare aproape fizică, fără să fie vreun moment indecentă şi fără să-şi piardă din intimitate. Privind doi prieteni îmbrăţişându-se, ţi se permite cumva, imposibilul; ţi se permite să iei parte la intimitatea lor fără să o distrugi şi fără să o resemnifici. Apoi îmbrăţişarea dintre doi oameni care nu-ţi sunt cunoscuţi recapitulează îmbrăţişările esenţiale pe care le-ai trăit, îţi permite să le retrăieşti, fiind în acelaşi timp promisiunea sau garanţia că apropierea autentică dintre oameni este posibilă. Această intimitate care irupe în spaţiul public fără să-şi piardă caracterul intim – ea şi-l poate, desigur, pierde, imediat ce devine conştientă de faptul că este privită, şi acesta este, cel mai adesea, momentul în care cei doi se desprind din îmbrăţişare – este cu putinţă tocmai pentru că îmbrăţişarea pare a fi străină de retorică. Nu numai că ea se desfăşoară cel mai adesea în tăcere, dar privirile celor doi nu urmăresc nicio clipă trupul celuilalt – fapt ce ameninţă întotdeauna să-l transforme într-o mască, într-o scenă, să-l facă atent la el însuşi – iar ochii sunt de cele mai multe ori închişi. Îmbrăţişărea este, ca atare, cea mai autentică formă de descentrare, primirea, la propriu, a celuilalt, despărţirea, pentru o clipă, de tine însuţi. Îmbrăţişarea este inepuizabilă şi irepetabilă. Într-un sens, nu se poate sfârşi, pentru că oricând s-ar sfârşi, este prea devreme, şi oricât de mult ar continua, ea nu se poate împlini, nu se poate consuma până la capăt, pentru că celălalt se retrage mereu în chiar actul donaţiei. Marion explică foarte frumos lucrul ăsta în câteva eseuri. De asta poate, uneori, o îmbrăţişare este reluată de mai multe ori, la intervale foarte scurte de timp, aşa cum atunci când ne este foarte sete, dar neputând să bem fără să ne întrerupem, ducem de mai multe ori paharul la gură şi tot nu ne săturăm. Şi pentru că dintr-o îmbrăţişare autentică ne desprindem întotdeauna prea devreme, ea este întotdeauna mai mult decât este, fără să aibă însă alt scop decât pe ea însăşi. Ea trimite dincolo, dar dincolo e tot ea însăşi. Altfel spus, îmbrăţişarea îşi este ei însăşi metaforă.

Sărutul, chiar dacă este forma ei erotizată, nu este decât o îmbrăţişare prescurtată, o îmbrăţişare leneşă. Într-un sens, el nu sporeşte cu nimic intimitatea, deşi o recolorează îi schimbă accentul. În timp ce îmbrăţişarea este mai curând statică, trupurile sprijinindu-se şi susţinându-se unul pe altul, odihnindu-se unul în celălalt fără ca vreunul dintre cei doi să depună vreun efort, sărutul are o dinamică foarte complexă, ca un satelit care se învârteşte necontenit pe orbita îmbrăţişării, făcând tot felul de manevre complicate, erotico-ludice. Sărutul este crăpătura retorică din îmbrăţişare, căci erotismul este rădăcina retoricii. El nu sporeşte apropierea, ci intensifică şi diversifică plăcerea. Spre deosebire de îmbrăţişare, sărutul are modele sale, şi e suficient să priveşte un film de acum 40-50 de ani ca să afli, cu surprindere că oamenii se sărătau altfel, deşi se îmbrăţişau la fel. Încă un argument pentru caracterul său retoric. Într-un sens, sărutul este încercarea de a răzbuna neputinţa îmbrăţişării de a cuprinde şi de a se dărui pe deplin. Răzbunarea nu poate fi decât una retorico-erotică, fie că ia forme de-a dreptul agresive, fie că ia forme ludice. Nu ar fi exclus ca excesele şi anomaliile erotice să se nască din aceeaşi frustrare cauzată de neputinţa consumării îmbrăţişării, de neputinţa posesiei şi dăruirii depline. Cu toate acestea, sau tocmai din această cauză, nici ele nu adaugă nimic intimităţii îmbrăţişarii şi nici măcar intimităţii sărutului. Excesele erotice sunt excese retorice.

Dar, în fond, împlinirea sau consumarea până la capăt a îmbrăţişării, disoluţia în celălalt şi pierderea propriului sine, ar însemna tocmai anularea ei ca atare. Căci e întotdeauna nevoie de doi, pentru o îmbrăţişăre. De aici şi caracterul paradoxal al îmbrăţişării. Şi tocmai acest caracter paradoxal dă naştere, asemenea unei iritaţii, erotismului/retoricii.