Câteodată poţi lua parte la o îmbrăţişare doar privind-o. Cu cât îmbrăţişarea e mai sinceră, cu cât abandonarea unuia în braţele celuilalt mai deplină, cu atât mai mult îi cuprinde în ea pe toţi cei care o privesc. Pentru câteva clipe, centrul de greutate al unui spaţiu imens cum ar fi o sală de bibliotecă sau un amfiteatru se mută într-o îmbrăţişare care nu atrage doar privirile ci permite, cumva, o participare aproape fizică, fără să fie vreun moment indecentă şi fără să-şi piardă din intimitate. Privind doi prieteni îmbrăţişându-se, ţi se permite cumva, imposibilul; ţi se permite să iei parte la intimitatea lor fără să o distrugi şi fără să o resemnifici. Apoi îmbrăţişarea dintre doi oameni care nu-ţi sunt cunoscuţi recapitulează îmbrăţişările esenţiale pe care le-ai trăit, îţi permite să le retrăieşti, fiind în acelaşi timp promisiunea sau garanţia că apropierea autentică dintre oameni este posibilă. Această intimitate care irupe în spaţiul public fără să-şi piardă caracterul intim – ea şi-l poate, desigur, pierde, imediat ce devine conştientă de faptul că este privită, şi acesta este, cel mai adesea, momentul în care cei doi se desprind din îmbrăţişare – este cu putinţă tocmai pentru că îmbrăţişarea pare a fi străină de retorică. Nu numai că ea se desfăşoară cel mai adesea în tăcere, dar privirile celor doi nu urmăresc nicio clipă trupul celuilalt – fapt ce ameninţă întotdeauna să-l transforme într-o mască, într-o scenă, să-l facă atent la el însuşi – iar ochii sunt de cele mai multe ori închişi. Îmbrăţişărea este, ca atare, cea mai autentică formă de descentrare, primirea, la propriu, a celuilalt, despărţirea, pentru o clipă, de tine însuţi. Îmbrăţişarea este inepuizabilă şi irepetabilă. Într-un sens, nu se poate sfârşi, pentru că oricând s-ar sfârşi, este prea devreme, şi oricât de mult ar continua, ea nu se poate împlini, nu se poate consuma până la capăt, pentru că celălalt se retrage mereu în chiar actul donaţiei. Marion explică foarte frumos lucrul ăsta în câteva eseuri. De asta poate, uneori, o îmbrăţişare este reluată de mai multe ori, la intervale foarte scurte de timp, aşa cum atunci când ne este foarte sete, dar neputând să bem fără să ne întrerupem, ducem de mai multe ori paharul la gură şi tot nu ne săturăm. Şi pentru că dintr-o îmbrăţişare autentică ne desprindem întotdeauna prea devreme, ea este întotdeauna mai mult decât este, fără să aibă însă alt scop decât pe ea însăşi. Ea trimite dincolo, dar dincolo e tot ea însăşi. Altfel spus, îmbrăţişarea îşi este ei însăşi metaforă.

Sărutul, chiar dacă este forma ei erotizată, nu este decât o îmbrăţişare prescurtată, o îmbrăţişare leneşă. Într-un sens, el nu sporeşte cu nimic intimitatea, deşi o recolorează îi schimbă accentul. În timp ce îmbrăţişarea este mai curând statică, trupurile sprijinindu-se şi susţinându-se unul pe altul, odihnindu-se unul în celălalt fără ca vreunul dintre cei doi să depună vreun efort, sărutul are o dinamică foarte complexă, ca un satelit care se învârteşte necontenit pe orbita îmbrăţişării, făcând tot felul de manevre complicate, erotico-ludice. Sărutul este crăpătura retorică din îmbrăţişare, căci erotismul este rădăcina retoricii. El nu sporeşte apropierea, ci intensifică şi diversifică plăcerea. Spre deosebire de îmbrăţişare, sărutul are modele sale, şi e suficient să priveşte un film de acum 40-50 de ani ca să afli, cu surprindere că oamenii se sărătau altfel, deşi se îmbrăţişau la fel. Încă un argument pentru caracterul său retoric. Într-un sens, sărutul este încercarea de a răzbuna neputinţa îmbrăţişării de a cuprinde şi de a se dărui pe deplin. Răzbunarea nu poate fi decât una retorico-erotică, fie că ia forme de-a dreptul agresive, fie că ia forme ludice. Nu ar fi exclus ca excesele şi anomaliile erotice să se nască din aceeaşi frustrare cauzată de neputinţa consumării îmbrăţişării, de neputinţa posesiei şi dăruirii depline. Cu toate acestea, sau tocmai din această cauză, nici ele nu adaugă nimic intimităţii îmbrăţişarii şi nici măcar intimităţii sărutului. Excesele erotice sunt excese retorice.

Dar, în fond, împlinirea sau consumarea până la capăt a îmbrăţişării, disoluţia în celălalt şi pierderea propriului sine, ar însemna tocmai anularea ei ca atare. Căci e întotdeauna nevoie de doi, pentru o îmbrăţişăre. De aici şi caracterul paradoxal al îmbrăţişării. Şi tocmai acest caracter paradoxal dă naştere, asemenea unei iritaţii, erotismului/retoricii.

Advertisements

3 thoughts on “Dupa o lunga absenta… o imbratisare

  1. Foarte bine surprinsa ”fenomenologia” intilnirii imbratisate! Ea e cu atit mai incarcata de dorirea celuilalt, cu cit urmeaza unei absente, uneri lungi! Imbratisarea presupune cunoasterea anterioara a celuilalt, nu e ”imbratisare gratuita”. E nevoie de doi, de acord, insa de 2 care se (re)cunosc! Mai e si imbratisarea liturgica, in care poate ca nu l-ai intilnit pe celalalt insa il recunosti apriori, e ”frate” sau ”sora”!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s