Cum dracu‘ să nu-ţi trebuiască? Cum ce? Căşti! Când bate vântul şi mergi cu bicicleta, chiar dacă nu asculţi nimic. Măcar nu-ţi şuieră vâtul prin creieri. Îţi trebuie, cum nu? La bibliotecă, dimineaţa, când un neamţ matinal plimbă aspiratorul dintr-o parte într-alta, înadins pe unde citeşti tu e esenţial să ai căşti. Nu ca să asculţi; ca să citeşti. Şi oricum e bine, în genere, să ai căşti, în autobuz, în tramvai, când eşti singur, ca să umpli absenţa. Să nu cazi în depresie. Ca să nu ajungi să vorbeşti singur. Ca să te prefaci că nu-ti pasă.  Dacă ai căşti poate să nu-ţi pese! Te trezeşti că cineva te împinge uşurel, într-o parte, ca să poate trece, şi îţi aruncă o privire indignată. Dar e o atingere în plus, un contact, ceva de genul ăsta. E un minim de apropiere. Şi dacă e o tipă drăguţă, poţi să-i zâmbeşti. Îţi poţi scoate căştile, ca şi când ţi-ai cere iertare, ca şi când i-ai spune că medicul ţi-a pus în vedere să porţi căşti, că sunt esenţiale pentru sănătatea ta psihică. Gata, ai intrat în vorbă cu ea.  E esenţial, în lumea de azi, să ai mereu căşti la tine. Problema e că mie mi se strică tot timpul. Astăzi am fost iar să-mi cumpăr. Am făcut câteva glume cu reprezentantul unei firme de telefonie mobilă, l-am ameninţat! Nu e posibil să te trezeşti că nu-ţi mai merg căştile când ai maximă nevoie de ele. Sau, ceea ce e mult mai grav, că numai una dintre căşti funcţionează. Ca o corabie uriaşă, întreaga realitate se înclină într-o parte şi ameninţă să se prăbuşească de fiecare dată când mi se strică numai una dintre căşti. Pe moment îmi pierd echilibrul, nu mai ştiu unde sînt. Nu, e clar, căştile ar trebui să se strice în acelaşi timp, dacă tot se strică. Nu ştiu cine mi-a spus că un curent filozofic, existenţialismul parcă, a apărut când lui Sartre i s-a stricat una dintre căsti. La scurt timp i s-a făcut greaţă, şi pe bună dreptate. Ştiu cum e să te simţi privit de toată lumea, să nu te poţi apăra, să nu te poţi ascunde, să nu poţi fugi, să nu mai fi stăpânul tău. Dacă nu ai căşti, infernul sunt alţii, e clar, cum dracu’ nu? Oricine s-ar fi putut gândi la asta. De asta, eu nu ies nicioadată pe-afară, dacă n-am căştile la mine. E un gest firesc de a te pune la adăpost. Căci nimeni n-are nevoie de o depresie şi orice om normal preferă să nu fie cuprins de disperare, atât cât se poate. Sigur, mai bravez şi eu câteodată. Simt, câteodată, că pot. Dar asta e o iluzie, e o pornire aproape sinucigasă. Oameni buni, fiţi cu băgare de seama.

Advertisements
Posted in Uncategorized

One thought on “Scurt eseu despre căşti (si la obiect)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s