A asculta linistea

Să respiri liniştea deplină de la sfârşitul simfoniei a VI-a de Tchaikovski, cu sentimentul că liniştea a fost abia atunci descoperită, pentru prima dată în istorie. Şi nu doar în istoria omenirii, ci în istoria de miliarde de ani a planetei noastre, în istoria de zeci de miliarde de ani a universului nostru. Liniştea este exclusiv o invenţie a muzicii, este desăvârşirea ei şi ceva în plus. O linişte cumva perfect articulată, în care te poţi, în sfârşit, odihni. Toată simfonia nu este altceva decât pregătirea minuţioasă a acelei linişti, aşa cum la construirea unui pod arcuit, toată schelăria de lemn, care sustine constructia, nu face altceva decât să pregătească acel moment în care, braţele podului întâlnindu-se, ea va deveni inutilă. Întreaga simfonie este tot un soi de schelărie superbă care nu urmăreşte decât să se facă pe ea însăşi superfluă, să se resoarbă în sine, să se retragă pe deplin în chiar momentul împlinirii sale, într-o mişcare perfect circulară, însă nu ouroborică, ci anaximandrică, „kata to chreon”, adică fără să rămână nimănui îndatorată şi fără să risipească nimic: nu pentru a inventa linişitea, ci pentru a o face, pentru prima dată, auzită