Un gand despre Hobbitul…

Bun, am incercat sa ma uit si eu la ultimul film din ignobila serie “Hobbitul”.

Am renuntat dupa primele cinci-sase minute. O lalaiala cvasi-incoerenta, derulata insa cu incetinitorul, care ar fi trebuit redusa, la montaj, la un sfert de ceas, o ingramadire de scene (de lupta) repetitive, copiate adesea aproape 1 la 1 dupa unele din cea dintai trilogie, glazurate cu efecte speciale care le-ar fi starnit rasul si colegilor mei de la gradinita. Replici lipsite de umor, mecanice si anoste, personaje incropite la iuteala, din ce i-a ramas lui Geppetto dupa ce l-a cladit pe Pinocchio, orci cu carlige de pirati in loc de maini, si elfite inamorate fara speranta in mortaci de rand (toate imprumutate, desigur, din prima serie).

Si cand vezi ca toata aceasta dramoleta de 3 lei a avut un buget de 250 de milioane de dolari, cum sa nu-ti vina sa te gandesti cate biserici cu turle aurite s-ar fi putut construi in Romania pe banii aia….Of, of…

Piane bine dezacordate

De ce iubesc sunetul unui pian foarte puţin dezacordat? Bine, am motivele mele – şi sînt motive, nu raţiuni – dar cred ca există şi raţiuni. De fapt, pot sa numesc una; a făcut-o deja Nichita, când a scris: „Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!” Şi aici nu e vorba (doar) de o chestiune epistemologică, în sensul că abia imperfecţiunea ne atrage atenţia asupra perfecţiunii posibile, privându-ne de ea. Ci de faptul că orice perfecţiune, ca deplinătate, este cumplită. Este limitată şi închisă în ea însăşi. Este insuportabilă şi plictisitoare. Şi doar o infimă imperfecţiune o poate face să fie perfectă. Perfecţiunea este întregită de ceea ce îi lipseşte, fără ca lipsa aceasta să fie însă, prin aceasta, „sublimată”, în maniera dialecticii hegeliene, care depontenţează continuu negativitatea, ci tocmai păstrându-se ca negativitate. Pianul puţin dezacordat este pianul acordat perfect.

Paiul de sub ochiul altuia (P)

După ce epuizară toate discuţiile despre modă, pisici şi rude care au trecut de curând la cele sfinte, cele două doamne oftară îndelung şi aproape adormiră. „Îşi fac somnul de frumuseţe“, le ironiză în gândul lui vlăjganul de vreo douăzeci şi ceva de ani care spăla pe dinafară geamurile clădirii, agăţat dracu’ ştie cum între etajul unsprezece şi doisprezece. Şi de parcă acel gând neruşinat reuşi să treacă, cine ştie cum, prin geam şi să le tulbure picoteala, cele două doamne îşi reluară brusc discuţia, ca la o apăsare de buton.

– De ceva vreme, se confesă doamna puţin mai în vârstă, nu mai pot cu niciun chip scăpa de cearcănele astea. Învaţă-mă, arată-mi, spune-mi ce să fac, ceru ea aproape disperată, în vreme ce conlocutoarea ei zâmbea ca la o ispravă plină de nepoţei, de noroi şi de mame disperate.

– Draga mea, începu ea în cele din urmă, văd că ai terminat cu cojile de cartofi, de castravete sau de mai ştiu eu ce, despre care îmi spuneai că fac minuni acum ceva vreme. Să-ţi spun eu cine face minuni: bisturiul! Ai auzit de Albă-ca-zăpada? Ei află de la mine că Albă-ca-zăpada este produsul finit al câtorva operatii estetice de mare fineţe. Şi nu e vorba că n-am avea clinici bune în ţară. Ia de exemplu Clinica Zeta, pe unde am trecut, fireşte, şi eu. Tot de la Zina, a lui Barbu, am aflat de ea. Rezolvă orice problemă legată de cearcăne şi, la nevoie – sugeră ea maliţios –  poţi apela şi la chirurgia oculoplastică. Îţi oferă tratament personalizat, iar pentru că intervenţia foloseşte tot soiul de tehnici moderne, n-are să rămână nicio urmă.

Şi în timp ce îi detalia în continuare avantajele unei astfel de intervenţii chirurgicale – de care se folosise şi ea – se ridică de pe scaun şi se mută în faţa laptopului. Căută un pic apoi, după ce îşi verifică dintr-o privire pagina de facebook şi apăsă, la întâmplare, pe câteva like-uri, îşi chemă prietena s-o lămurească definitiv.

– Pe tine ar trebui să te plătească – şi încă bine – reflectă bucuroasă doamna mai în vârstă, pentru publicitatea pe care le-o faci. La gluma ei fadă, cealaltă doamnă îi răspunse cu un zâmbet pe măsură. Şi tot cu zâmbetul ăla se despărţiră, la plecare, după ce dezbătură îndelung avantajele şi foloasele acidului hialuronic.

everything i could remember

she severed her arteries and fed the peacocks
back then i was driving her everywhere
and people wondered how beautiful her wounds were
how infinitely delicate and sincere
her whole being was some kind of truth
and i knew nothing about her
except the few things she told me
about her father while i was driving her places
and i still remember the way she frowned when
i told her something about settling down
she loved things i never took the trouble to see
and she didn’t do it because she felt like it
or because she felt alone – and maybe she was
but because she had to do it
because it was in her nature
we drove and stopped and drove again
on and on
and sometimes when she smiled
i thought she was meant for me
in a strange way
but i didn’t know anything about her
i just liked to watch her
while she was doing her magic tricks
always ready to sacrifice herself
in some small way or another
giving herself up, bit by bit
piece by piece
until nothing was left of her
nothing at all
except some small silver rings
on the seat next to me
and an empty cup of coffee
i knew she was going to leave me
and i knew it was going to be sooner
rather than later
but i could never bring myself to understand
what kind of life would fit me
without her
so I kept driving on and on
even when everything that was left of her
was nothing more than a few silver rings
and an empty cup of coffee
i kept looking for her
until this was everything i could remember.