evadarea din igluu….

Teoria intersubiectivitatii husserliene, in reconstructie invernala imaginara:

1) Se construieste un iglu perfect sigilat cu peretii cat mai grosi apoi se scrie, la intrare: monada;

2) Inainte de a aseza, pe dinautru, ultima caramida la locul ei, se arunca afara toate uneltele folosite la constructie. Apoi se sigileaza definitiv igluul

3) Dupa o bine meritata perioada de meditatie (carteziana), care ajuta la fortificarea igluului, se incearca evadarea din iglu.

4) Surpriza! E imposibil. Deci avem tot timpul din lume sa ne convingem ca, de fapt, am evadat. Sau ca, si mai bine, de fapt ne-am aflat tot timpul afara.

Advertisements

Coada de păun…

Mai incredibil decât frumuseţea cozii unui păun mi se pare faptul că noi o considerăm frumoasă. Căci milioanele sau zecile de milioane de ani de evoluţie, care au ţesut neîntrerupt la acea coadă, nu ne-au avut în vedere pe noi. Coada de păun ni se pare frumoasă pentru că, în fond, avem aceleaşi gusturi ca păuniţa. Doar că ceea ce pentru ea este un spectacol cu miză exclusiv sexuală – şi erotică, în măsura în care avem de a face cu un ritual de seducere –, pentru noi este un spectacol estetic. Ce poate fi mai straniu de atât? Deci iată dilema: oare la originea frumosului estetic este, la limită, plăcerea sexual-erotică, plăcerea de a fi captivat-sedus? Şi oare nu de aceea este frumosul atât de important pentru Platon, adică tocmai datorită capacităţii sale de a seduce, de a te duce, din lumea asta, în cealaltă? Ia să-l aud acum pe Toma daca tot o mai ţine una şi bună cu: integritas, proportio şi claritas…

Un gând (şi un cuvânt grecesc) despre Looper

Cinematografia americană a început să fetişizeze, văd, filme proaste sau cel puţin mediocre! Ultimul răgnet: Looper, notat de critici cu 8,4 pe IMDB, bucurându-se de o groaza de recenzii pozitive pretutindeni. Filmul nu este, însă, decât o foarte proastă versiune a lui însuşi. Iată de ce: ideea principală a filmului e că oameni din viitor sunt trimişi în trecut pentru a fi ucişi –  în viitor crimele putand fi foarte usor descoperite si criminalii condamnaţi.

Pana acum, totul OK. Cam pe la jumatatea filmului – si nici n-am vazut mult mai mult, caci nu prea merită –  o banda de puşlamale din viitor n-are nicio problema să ucidă iubita lui Bruce Greu-de-ucis. Exact în acelaşi viitor în care erai forţat sa trimiti pe cineva în trecut, pentru a fi omorat, daca voiai sa scapi basma curata. Deci la ce tot tam-tam-ul cu pendularea între trecut si viitor, împuscaturi, urmăriri, etc? Filmul e cumva interesant, pentru că se infirmă pe sine. E eidos-ul de porcarie americana care risca sa devina un clasic... A, da, vizionare placuta!

Da, merita

Întrebarea daca viata merita sau nu sa fie traita – varful de lance al existentialismului francez – este o falsa intrebare; caci simplul fapt de a pune intrebarea, de a cauta o rezolvare a sa, se constituie intotdeauna deja intr-un raspuns; a ridica aceasta intrebare inseamna a face o minima investitie, a iesi din indiferenta, a monstra, a arata ca viata merita sa fie traita.

In acelasi fel, nici actul sinuciderii nu atesta decat pentru valoarea absoluta a vietii. Nu spunem oare, atunci cand pretuim foarte mult un lucru sau un om, ca suntem gata sa murim pentru el? A te sinucide inseamna a fi gata sa-ti dai viata pentru viata. Acesta este un caz straniu – singurul dupa stiinta mea – in care logica vietii e mai tare (dialectic) decat logica mortii. Sa nu ne asteptam insa sa gasim o miza sau un scop al vietii in afara ei. Viata merita sa fie traita pentru ca merita sa fie traita. Sensul vietii este viata insasi. Aici se termina toate discutiile despre viata de apoi si despre divinitate. Caci a le purta inseamna a nu intelge miza acestei vieti, a ramane la nivelul unei intrebari false, intotdeauna tardive in raport cu raspunsul.

Câtă empatie, atâta existenţă…

Nu cunosc nicio calitate (fie ea morala sau intelectuala) mai mare decat empatia. In lipsa ei am fi saraci de orizontul care ne deschide catre ceilalti, sechestrati in noi insine, fortati sa ne traim in siguratate deplina bucuriile si tristetile, dezamagirile si implinirile, siguratatile si temerile. Nu cred ca cineva isi poate imagina o astfel de viata, o astfel de existenta. Nu cred ca o astfel de existenta ar fi ek-sistenta, ci o simpla staza. Ek-sistenta e fie em-patica, fie nu e deloc. Nu exista ek-staza fara em-patie. Si in logica inchiderii care se deschide, em-patia (prefixul em- indica tocmai intoarcerea spre interior, la fel ca in empeiria) face cu putinta ek-sistenta. Cata empatie, atata existenta!