colind (o viziune pseudoapocaliptică)

maria şi iosif se înfruptau din isus, cu blândeţe, pe-o rază curată. îmbrăcaţi în roua dimineţii, mult mai târziu decât am fost învăţaţi, au ajuns la ei magii. s-a făcut atunci o pauză în timp şi mai ales în oameni. s-a vestit totul, pe ascuns, lumii. de bucurie au explodat pe cer cohorte de îngeri, dăruindu-şi fără şovăială vieţile lor eterne spre lauda timpuriului trup. şi boii peste el suflau, căldură ca să-i facă. i se dăruia totul. totul ne era dăruit înapoi. o bucată din trup fusese lăsată de-o parte (ca să se înmulţească, să crească la loc, îmi explica mama, desenându-mi cu mâinile în aer conturele creşterii), pentru altă dată, pentru fresca aceea frumoasă, chemată: acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi. totuşi, flămânzi, s-au înfruptat din el şi magii. o ce guri plăpânde aveau, ce dinţi molcomi roboteau miloşi în maxilarele lor. la început au mâncat cu sfială, apoi cu râvnă. magii răsăritului, magii sonori ai unor lumi paralele, toţi magii din burţile noastre blonde şi luminoase. până dimineaţă au continuat să se adune puhoaie de oameni de pe întinsul pământului. mâncau şi deveneau blânzi şi iertători şi jertfelnici. mâncau şi apoi făceau dragoste. acela era adevăratul trup. iubindu-se îngăimau că astăzi curata, preanevinovata, şi îşi sorbeau cu sete de pe buze saliva, împărtăşindu-se unii de la alţii. acela era adevăratul sânge. se succedau nenumărate răsărituri şi apusuri, dar tot mai vag şi mai lent. pulsul timpului începuse să scadă, (cerul ardea luminos) căci toate inimile se odihneau acum într-o inimă mare, îmi arăta mama, zâmbindu-mi, o inimă care bătea forte rar, o inimă care bătea o singură dată pentru toţi. mântuirea lor era acolo, strălucitoare, nimeni nu spera la mântuiri şi la lumi viitoare, nu se făceau tot felul de promisiuni electorale, nu se organizau, între zei, alegeri.