Retorica

se dedica lui Vania

de la etajul IV trupul dansând pe acordurile gravitaţiei, perfect, timpul trecând prin el în celălalt sens ca un ţăruş, explozia organelor înainte de-a ajunge jos, frumuseţea incandescentă a gurii stropite cu sânge. iată imaginea, în cuvinte mişcările se potrivesc întocmai, îşi aşază grumazul tremurător pe butuc iar cuţitul sculptează perfect metaforele, jubilând. şi dacă n-ar fi din cuvinte? dacă cenuşiul etajului IV ar exploda ca un cheag de sânge imens pe îmbrăcămintea aseptică a chirurgului, dacă prăbuşirea ar fi rizibilă şi umilitoare, iar trupul consumat de cădere un zâmbet strident de femeie uşoară cu gura murdară de ruj. defenestrarea e un balet superb atunci când e consumat în cuvinte. schimbată în gesturi, trădată, din ea nu rămân decât membrele dezarticulate ale unei îmbrăţişări stâlcite, zgura zilei de astăzi şi-a zilei de mâine, în care nu se poate trăi sau muri. să ne sinucidem cu toţii, ca să fim vii!