Era mai bine inainte?

Era mai bine înainte?

 

Mi-am petrecut primii ani din viata în comunism. Amintirile pe care le-am păstrat din acea perioadă sunt, probabil, amintirile care mi-au fost repovestite. Pentru mine, totul s-a sfârşit nu în ’89, ci cândva, prin ’91, când părinţii mei au cumpărat un televizor color. Primul pe care îl văzusem până atunci. Nunaţele de cenuşiu şi de gri rămăseseră, pentru totdeauna, în urmă, împreună cu o epocă întreagă alb-negru. Sau aşa sperau, cel puţin, cei care erau mai mari decât mine. Şi aşa s-a întâmplat, într-o anumită măsură. Dar nu despre nesfârşitele şi mereu repetatele eşecuri ale tranziţiei o să scriu aici. Ci despre altceva, despre iluzoria bunăstare şi echitate socială pe care avea să o aducă cu sine, în mod automat, capitalismul; o altă idee care ne-a sucit minţile şi care, faptul e limpede, ni le suceşte încă.

            Acest text nu este, în niciun fel, născut dintr-o încercare de a justifica, de a scuza şi încă mai puţin de a legitima atrocităţile morale şi sociale generate de epoca comunistă. Nu este născut nici dintr-un soi de nostalgie – aşa cum nimeni nu poate fi nostalgic după televizoarele alb-negru –, şi nici nu este rodul unei furii anticapitaliste. Scopul lui este unul pe cât de simplu, pe atât de important: aceea de a identifica adevăra problemă, de a conduce dezbaterea într-o direcţie relevantă pentru timpurile în care trăim, dincolo de orice discuţii ideologice, de a identifica adevărata miză a discuţiei în jurul acestor teme.

            Folclorului românesc, altfel foarte bogat, îi este cu tot străin un anumit tip sw poveste, o anumită structură narativă; cea în care Făt Frumos, plecat să lupte cu căpcăuni, vrăjitoare şi balauri nu îşi dă seama că, la sfârşitul călatoriei, ultimul adversar pe care trebuie să-l înfrunte este chiar prinţesa pe care plecase să o salveze. Mânat de iluzia unei vieţi fericite până la adânci bătrâneţi, cu imaginaţia încintată de promisiunea unei frumuseţi desăvârşite, eroul ajunge complet lipsit de apărare în faţa celui din urmă adversar al său: fantasma propriei sale minţi, năluca de a cărei existenţă trebuise să se convingă pentru a trece prin calvarul alb-negru al epocii comuniste. Dacă folclorul nostru ar păstra o asemenea naraţiune, poate că, măcar pentru o clipă, eroului nostru i-ar trece prin minte gândul că a fost înfrânt de propria-i victorie. Poate că s-ar găsi cineva care să-i spună asta, o bestie, ori un spân, ori un om. Dacă folclorul nostru ar păstra o asemenea naraţiune, mulţi dintre intelectualii din spaţiul public românesc post-decembrist ar avea cu cine să se identifice; şi i-ar putea purta, în mod simbolic, numele.

            Dacă privim puţin în urmă, vedem că societatea românească a trecut prin calvarul comunismului mereu cu gândul la Vestul salvator, de la care şi-a aşteptat, decenii întregi, eliberarea. De mai multe ori premiatul film al lui Nemescu, California Dreamin’, ilustrează perfect acest adevăr incontestabil şi frustrarea că visul s-a adeverit prea târziu. Dar poate că n-ar fi putut să fie altfel. Poate că uriaşul lagăr comunist ar fi fost cu totul insuportabil (aşa cum a fost pentru mulţi, care şi-au găşit sfârşitul în el), dacă n-ar fi existat, la căpatul lui, fantasma unei lumi a deplinei libertăţi şi dreptăţi sociale, fantasma unei lumi în care logica sănătoasă a capitalismului a rezolvat deja toate problemele; o lume în care totul funcţionează perfect, o lume în care piaţa se autoreglează ca şi când celebra mână invizibilă ar fi făcut rost, între timp, de o baghetă de magician. Cumva, printr-o lovitură de stat căreia i-am spus revoluţie, am reuşit să înfrângem balaurul; să-i retezăm ultimele două capete. Iar de atunci încoace încercăm, cu disperare, să ne convingem că prinţesa există că ea e de-adevăratelea, fie înfingând la nesfârşit săbii tocite în cadavrul unei stafii care ar fi bântuit, cândva, Europa, fie descoperind mereu răni nevindecate, şi pretinzând că adevărata problemă a societăţii noastre este numai aceea că n-am ieşit încă, pe deplin, din convalescenţă; că nu ne-am răfuit suficient cu vechii monştri, că nu am retezat aceleaşi capete de suficient de multe ori. Repetata caricaturizare a economiei planificate nu rezolvă însă niciuna dintre problemele cu care se confruntă societatea actuală şi nu mai serveşte nimănui. Toţi ştim că socialismul de import rusesc n-a funcţionat, ba dimpotrivă, aşa cum toţi ştim că socialismul funcţinează foarte bine în câteva ţări nordice, şi încă de zeci de ani. Comunismul n-a sucombat din caza disfuncţionalităţii economiei planificate, ci pentru că în spaţiul ex-sovietic, el s-a transformat rapid într-un sistem oligarhic represiv, care a urmărit subminarea spaţiului public prin toate mijloacele posibile: prin crime odioase, prin tortură, prin manipulare, etc. Presupoziţia complet greşită care se află în fundalul acestui tip de critică la adresa socialismului este identificarea acestuia din urmă cu economia planificată şi a capitalismului cu democraţia. Toţi cei care insistă să identifice, într-o măsură mai mare sau mai mică, democraţia şi capitalismul, comit o greşeală capitală. Căci

capitalismul este cel care a transformat agora ateniană, spaţiul politic prin excelenţă, în târg; capitalismul este cel care a făcut negustori din oameni politici. Capitalismul nu este, în niciun fel, un garant al democraţiei, ci o forţă care o subminează în cele mai perverse chipuri, reuşind să lase impresia că o apără. Cea mai bună dovadă pentru acest lucru este faptul că într-o ţară precum China – că să iau cel mai convingător exemplu – capitalismul funcţionează foarte bine girat şi girând un sistem totalitar agresiv şi barbar, care e gata oricând să trimită tancuri pentru a transforma înapoi în piaţă orice încercare de a crea o agora. Ba chiar s-ar putea ca acest model de capitalism asiatic să se dovedească, foarte curând, mai competitiv şi mai robust decât cel care funcţionează acum în spaţiul occidental.

            A venit timpul să nu mai pornim la război împotriva unor adversari ideologici pe care i-am înfrânt deja. Adevăratele probleme ale societăţii noastre sunt polarizarea socială, distribuirea tot mai inegală a bunăstării şi injustiţia socială care sporeşte mereu, tocmai în ţările puternic industrializate. Faptul că în SUA mai puţin de 20% din populaţie dispune de mai bine de 80% din resursele financiare demonstrează că economia de piaţă creează la fel de multe probleme pe cât rezolvă. Dacă state mari din UE, cum ar fi Spania, de exemplu, se află în pragul unei implozii sociale, este nu pentru că socialismul n-a funcţionat, ci pentru că sistemul capitalist funcţionează „prea bine”, transformându-se într-o dictatură a capitalului. Pentru că polarizarea socială pe care o generează tinde să dea naştere extremismelor de tot felul, unele mai distructive decât altele. Nu sunt un avocat al comunismului, şi în niciun caz unul al comunismului în varianta lui sovietică; cred că acest lucru este limpede. Însă nu cred că ar trebui să ne acoperim ochii şi urechile sau că ar trebui să ne anesteziem spiritul critic în faţa atrocităţilor comise de desfrâul capitalist al ultimelor decenii, doar pentru că, în faţa tuturor acestor critici, cineva se va găsi întotdeauna să ne întrebe: era mai bine înainte?

In loc de justificare (si de orice altceva)

Am incetat, de o vreme, sa mai scriu aici. Daca am scris, am scris oricum din ce in ce mai rar, ca un scafandru care isi tine din ce in ce mai mult respiratia sub apa, si nu are nevoie sa iasa la suprafata, sa respire, decat la rastimpuri tot mai lungi de timp. Ratiunile pentru care n-am mai scris, nenumarate, fac parte din doua categorii: cele care nu pot fi “denuntate” si cele care care pot fi.

N-am mai scris, in primul rand, pentru ca n-am mai avut timp. Apoi pentru ca, incetul cu incetul, mi-am pierdut obisnuita de a scrie. Apoi pentru ca, in subconstientul meu, eram bantuit de ideea ca pierd ore in sir cu blogul asta, zilnic, citind sau scriind tot felul de chestii, ceea ce nu era tocmai bine. M-am convins insa ca “entropia” este inevitabila si ca oricat as incerca sa nu mai pierd timpul, reusesc, de fapt, sa-l pierd mai abitir. Si asta e cu atat mai grav, caci mobilizez nesfarsite energii pentru a ma stradui sa impiedic tocmai lucrul care se intampla oricum.

Apoi n-am mai scris pentru ca evenimentele politice din ultima vreme, din ultimul an, din ultimele luni, m-au scandalizat si m-au descumpanit intr-atat incat am gasit inutil sa-mi strig perplexitatea, enervarea, furia, etc., pe pagina aceasta virtuala – si din vina mea – tot mai putin vizitata. De ce inutil? Pentru ca nu-mi statea nicicum in puteri sa schimb ceva prin cuvintele mele. Singura mea incercare – sustinuta totusi – din timpul alegerilor prezidentiale de data recenta, s-a soldat cu un esec absolut – in ciuda pozitiei mele adeseori punctual justificata si intemeiata, din ignoranta, superficialitate, etc – multi dintre prietenii, apropiatii, rudele mele au votat cu acelasi Basescu pe care il demonizeaza acum ca si cand n-ar fi votat cu el. Asadar, daca n-am reusit sa-i conving nici pe cei apropiati mie, cum as fi putut sa-i conving pe cei care nu ma cunosteau. De asta am si incetat sa scriu.

N-am mai scris si pentru ca blogul acesta al meu a devenit o amestecatura de foarte multe chestii care nu prea mergeau impreuna, un ghiveci de articole cu teme politice, sociale sau economice raspandite printre fragmente de proza, de poezie, etc. Ca o mancare in care, indracit, incepi sa arunci toate ingredientele care-ti pica la mana si care, oricat de gustoase ar fi, garanteaza esecul produsului final. Deci blogul meu si-a cam pierdut identitatea si atunci eu am incetat sa mai scriu. Poate ca ar fi fost mult mai intelept ca, urmand exemplul lui Vania, sa literatizez niste articole a caror expunere pe argumente nu servea oricum nimanui, caci cei convinsi nu mai aveau nevoie de ele, iar celor cu creierul spalat nu le servea oricum la nimic.

In fine, ar mai fi si alte motive asupra carora nu mai vreau sa insist acum. E insa o singura precizare pe care vreau sa o fac. Anume aceea ca daca voi continua sa scriu pe acest blog – ceea ce este un lucru totusi destul de incert – o voi face redand acestui jurnal virtual identitatea sa si coloratura initiala. Cu alte cuvinte, nu voi mai aborda, in nicun caz si sub niciun pretext teme politice, sociale, etc. aici si nu voi mai purta niciun soi de polemici in aceste directii. Daca nu sterg articolele pe aceste teme publicate aici este pentru ca ar fi o munca de selectare prea grea, sau poate pentru ca mi s-ar parea un gest prea violent si prea teatral, iar eu nu mai am dispozitia, de acum doi-trei ani, de a implini astfel de gesturi, si le gasesc acum oarecum inautentice.

In fine, cred ca pentru un pseudo-come-back este, deocamdata, suficient.

Catedrala Mântuirii Banilor

Proiectul Patriarhiei Ortodoxe Române, fluturat, ani de zile pe la televizoare şi prin presă, a început să prindă contur – adică i-a crescut, ca un fel de moţ, o fundaţie. Sutele de milioane de euro (400, mai precis, potrivit estimării iniţiale) de care este nevoie pentru construirea edificiului al cărui cel mai înalt turn va avea peste 100 de metri nu sunt altceva decât o cheltuială mai mult decât extravagantă pentru satisfacerea unor vanităţi care nu pot rivaliza decât acelea ale papilor şi episcopilor din Evul Mediu. Aceşti (deocamdată) 400 de milioane de euro – cu care s-ar putea plăti, de exemplu 14 000 de pensii a câte 1000 de lei timp de 10 ani de zile – vor fi obţinuţi, în parte de la bugetele locale, în parte de la bugetul statutului, în parte din donaţiile făcute bisericii, adică, în fiecare caz, din banii cetăţeanului român. Şi asta într-o perioadă în care românii trec prin cea mai gravă criză  economică de la revoluţie încoace, după mai bine de doi ani de recesiune, creşterea taxelor şi impozitelor, reducerea semnificativă a salariilor, etc. Patriarhul Daniel, în schimb, are o optică mai mult decât interesantă asupra chestiunii, fiind de părere că „în această perioadă grea, construcţia unei biserici este un semn de speranţă, etc.” deşi e destul de greu de înţeles despre a cui speranţă e vorba. Probabil a acelor „înalţi prelaţi” care îşi vor servi cafeaua la o înălţime de 60 de metri deasupra solului şi îşi vor savura îngheţata de fistic admirând formidabila panoramă a oraşului.

Totuşi, să păstrăm proporţiile şi să nu criticăm peste măsură. Dacă Marele Zid Chinezesc se vede din spaţiu, „Reprezentanții Patriarhiei Române și-au propus ca edificiul să poată fi văzut din orice colț al Bucureștiului și să adăpostească 5.000 de enoriași, iar dimensiunile impresionante ale lăcașului de cult, 120 de metri înălțime, 120 de metri lungime și 70 de metri lățime, pot garanta această propunere”.

Se ridică, în mod firesc, întrebarea? Cine are nevoie de acest proiect cu iz de ev mediu? Cine are nevoie de această Catedrală a Mântuirii Neamului? Există ceva dincolo de megalomania Bisericii Ortodoxe Române care, ca întotdeauna, este absolut desprinsă de nevoile imediate ale „enoriaşilor” şi îşi vede mai departe de bunăstarea ei, cu încrâncenarea unui jucător pe scena politică? Eu unul văd un singur răspuns la această întrebare: NU!

Mai mult decât atât, dintr-o perspectivă teologică şi filosofică, însuşi conceptul de mântuire a neamului este profund problematic. Căci mântuirea – pentru cei care cred, desigur – nu se produce în ceată, la kilogram şi pe clase sociale. Mântuirea este ceva profund personal, care n-are legătură cu apartenenţa la un neam sau la o rasă. Ideea de mântuire a neamului nu este mai mult decât un atavism, la fel ca şi ideea potrivit căreia, întreg poporul evreu ar fi vinovat pentru eternitate de vărsarea sângelui Răstignitului. Mântuirea neamului – o expresie goală, fără sens, care înghite însă sute de milioane de euro şi satisface vanitatea unei Biserici Române puse pe jecmăneala poporului român. O indulgenţă în valoare de 400 de milioane de euro.

Care este miza unui colocviu de fenomenologie?

(articol preluat din nr. 43/2010 al revistei Luceafarul de dimineata)

La finalul celui de-al şaptelea Colocviu anual al Socie tăţii Române de Fenomenologie, care s-a încheiat acum mai bine de o săptămână, se ridică, firesc, întrebarea dacă miza lui a fost atinsă, dacă el a fost unul reuşit atât în registrul filosofic, cât şi în cel (inter)uman. Ca unul care am participat la acest colocviu, am simţit cu atât mai mult că a oferi un răspuns pozitiv acestei întrebări înseamnă – dincolo de a-mi legitima mie însumi prezenţa la acest colocviu – a răspunde unei provocări pe care profesorul Gabriel Liiceanu a lansat-o în deschiderea lucrărilor şi care s-a dorit a fi o exigentă convocare a celor de faţă la sarcina de a face fenomenologie; şi nu numai atât, ci deopotrivă un avertisment că spaţiul public al unui colocviu nu poate oferi în nici un caz acel climat necesar pentru a face fenomenologie, ci că el, mai curând, se transformă în scena unui „spectacol filosofic” în care fiecare aduce aportul propriei sale acrobaţii, făcând o generoasă – dar lipsită de miză reală – demonstraţie de forţă. Astfel că, dincolo de întrebarea privitoare la miza acestui colocviu, se ridică o altă întrebare, mai gravă căci universal valabilă, aceea privitoare la sensul sau scopul oricărui colocviu filosofic, al oricărei întâlniri organizate ale unei comunităţi filosofice.

 

Oare este miza unui colocviu aceea de a face filozofie şi, în speţă, fenomenologie – lucru în privinţa căruia am fost asiguraţi, încă de la bun început că de către domnul Gabriel Liiceanu că nu vom reuşi? Ori poate că un astfel de colocviu nu trebuie aşezat sub muta dar fatala ameninţare a zecilor de „Caiete Dragomir”, dintre care profesorul Gabriel Liiceanu – cel care este, de altfel, descoperitorul acestor caiete şi cel care le mijloceşte culturii române – a înşirat câteva – destule – pe pupitrul de la care vorbea, pentru a ne aminti cum se face fenomenologie?
E limpede cred că, oricât de reuşit ar fi, un colocviu de fenomenologie nu ar putea niciodată atinge miza filosofică a „Caietelor Dragomir”, ci ca un astfel de colocviu are deopotrivă mize mai personale si mai umane. Întâlnirea celorlalţi care fac parte din aceeaşi comunitate, cimentarea acestei comunităţi prin relaţii de prietenie sunt, în fond, lucruri poate la fel de importante ca şi a face fenomenologie, de vreme ce ele sunt lucrurile care poate oferi acel climat afectiv în care fenomenologia, ca orice „înţelegere colorata afectiv“, sa fie cu putinţă. Sigur că e grozav să te poţi închide în cămăruţa ta si sa faci acolo fenomenologie, neştiut de nimeni, în secret, aşa cum a făcut – în bună măsură silit de împrejurările istorice – Dragomir, de exemplu, dar mai cred că, dacă această întreprindere nu este făcuta în vederea întâlnirii cu celălalt – aşa cum, la Aristotel, odihna trebuie să fie în vederea mişcării şi nu în vederea ei înşişi – atunci când ea devine miză a ei însăşi, risca sa ramana fie necunoscută şi neîmplinită, fie să se consume ca un puseu de aroganţă a celui care va aştepta sa fie descoperit cândva, de cineva, pentru ca gândirea lui să fie acum, în sfârşit „dată în vileag” şi redată umanităţii. Departe de mine gândul că acesta din urma este cazul lui Dragomir. Mai curând cred că izolarea lui, ca şi cea – mai blândă, caci mai încărcată de prezenţa autentică a celorlalţi – a lui Noica se datorează, în bună măsură, condiţiilor istorice care i-au smuls, mai ales pe cel dintâi, din mediul său de la universitatea freiburgheză, văduvindu-l de adevăratul său destin filosofic. Cred că, pentru Dragomir ca şi pentru Noica a face fenomenologie „în secret“ –  Noica însuşi îşi numeşte demersul din Devenirea întru Fiinţă unul fenomenologic – reprezenta singura formă îngăduită de existenţă, singura formă de a construi un acasă fie şi artificial artificial, în care să se poată trai.

 

Profesorul G. Liiceanu a pus problema, în discursul său din deschiderea colocviului, în aceeaşi termeni în care o formulează şi Dragomir, referindu-se la raportul – esenţial pentru fenomenologie şi pentru gândirea ca atare – dintre intim şi vileag, considerând că fenomenologie se poate face numai în sfera „intimului”, iar că atunci când aceasta este data „în vileag“ se devalorizează, suferind o puternica inflaţie, devine salt acrobatic pe o scena de circ unde fiecare face demonstraţii de agilitate. Cred însa că raportul dintre intim si vileag este unul mult mai dinamic si mai complex si ca cele două „spaţii” alcătuiesc o pereche asemenea raportului heideggerian dintre ascundere si neascundere, iar că miza unui colocviu de fenomenologie este aceea de a pune la lucru această dinamică în folosul ambilor termeni ai raportului, de a infuza, cumva, „vileagul“ cu intimul fiecăruia, fără ca aceasta din urmă să sufere o transformare radicală. Caci cum altfel ar trebui înţeles discursul „dublu“ al lui Gabriel Liiceanu – dublu căci punea in joc un lung dialog privat cu Gabriel Cercel – daca nu ca o încercare de a da in vileag ceva din intimul său, fără ca prin aceasta el sa se devalorizeze; ci, dimpotrivă, fiind transformat şi preluat în intimul fiecăruia, metabolizat de fiecare in parte.

 

A ridica însă problema raportului intim-vileag înseamnă, cred eu, a face fenomenologie – căci discursul fenomenologic se afla exact în centrul acestei probleme, fiind, de fapt, nimic altceva decât o încercare de a „da in vileag“ viaţa aşa cum este ea „în primă instanţă”, păstrându-i totuşi „intimul”, nedistrugându-i, prin conceptualizare, caracterul viu. Ca hermeneutică a facticităţii, fenomenologia este, în esenţa ei, o chestionare a raportului intim-vileag. Iar dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, atunci discursul inaugural al domnului Liiceanu poate fi deopotrivă înţeles ca o convocare – radicală şi insolită – la a face fenomenologie, ca o încercare de a ne determina pe noi, cei prezenţi, să ne asumăm în mod conştient tocmai această dinamică intim-vileag, ca şi sarcina de a nu fi numai doar nişte străluciţi „performeri” interesaţi ca numărul nostru să iasă bine.

 

In ce consta caracterul indispensabil al cuvantului poetic? – propunere de dezbatere

M-am gandit sa va transmit si voua una dintre vechile mele framantari – una dintre framantarile perene ale filosofiei (si nu doar in ipostaza esteticii) si ale literaturii. Care este adevarul poeziei? De unde necesitatea ei, indispensabilitatea ei?

Exista o esenta a rostirii poetice? Iar daca exista, este ea perena, sau are un destin istoric, fiind intr-o continua transformare? Apoi tine aceasta “esenta” de exprimarea unor sentimente si trairi umane, sau presupune o deschidere mai vasta catre un orizont de intelegere in afara ratiunii calculatoare si a inflexiunilor afective?

Are poezia (literatura in genere) rolul unui catalizator emotional, are ea o responsabilitate care tine de sfera eticului, sau este scop in sine, facut de dragul lui insusi, frumusete in stare pura, imponderabila?