colind (o viziune pseudoapocaliptică)

maria şi iosif se înfruptau din isus, cu blândeţe, pe-o rază curată. îmbrăcaţi în roua dimineţii, mult mai târziu decât am fost învăţaţi, au ajuns la ei magii. s-a făcut atunci o pauză în timp şi mai ales în oameni. s-a vestit totul, pe ascuns, lumii. de bucurie au explodat pe cer cohorte de îngeri, dăruindu-şi fără şovăială vieţile lor eterne spre lauda timpuriului trup. şi boii peste el suflau, căldură ca să-i facă. i se dăruia totul. totul ne era dăruit înapoi. o bucată din trup fusese lăsată de-o parte (ca să se înmulţească, să crească la loc, îmi explica mama, desenându-mi cu mâinile în aer conturele creşterii), pentru altă dată, pentru fresca aceea frumoasă, chemată: acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi. totuşi, flămânzi, s-au înfruptat din el şi magii. o ce guri plăpânde aveau, ce dinţi molcomi roboteau miloşi în maxilarele lor. la început au mâncat cu sfială, apoi cu râvnă. magii răsăritului, magii sonori ai unor lumi paralele, toţi magii din burţile noastre blonde şi luminoase. până dimineaţă au continuat să se adune puhoaie de oameni de pe întinsul pământului. mâncau şi deveneau blânzi şi iertători şi jertfelnici. mâncau şi apoi făceau dragoste. acela era adevăratul trup. iubindu-se îngăimau că astăzi curata, preanevinovata, şi îşi sorbeau cu sete de pe buze saliva, împărtăşindu-se unii de la alţii. acela era adevăratul sânge. se succedau nenumărate răsărituri şi apusuri, dar tot mai vag şi mai lent. pulsul timpului începuse să scadă, (cerul ardea luminos) căci toate inimile se odihneau acum într-o inimă mare, îmi arăta mama, zâmbindu-mi, o inimă care bătea forte rar, o inimă care bătea o singură dată pentru toţi. mântuirea lor era acolo, strălucitoare, nimeni nu spera la mântuiri şi la lumi viitoare, nu se făceau tot felul de promisiuni electorale, nu se organizau, între zei, alegeri.

Coada de păun…

Mai incredibil decât frumuseţea cozii unui păun mi se pare faptul că noi o considerăm frumoasă. Căci milioanele sau zecile de milioane de ani de evoluţie, care au ţesut neîntrerupt la acea coadă, nu ne-au avut în vedere pe noi. Coada de păun ni se pare frumoasă pentru că, în fond, avem aceleaşi gusturi ca păuniţa. Doar că ceea ce pentru ea este un spectacol cu miză exclusiv sexuală – şi erotică, în măsura în care avem de a face cu un ritual de seducere –, pentru noi este un spectacol estetic. Ce poate fi mai straniu de atât? Deci iată dilema: oare la originea frumosului estetic este, la limită, plăcerea sexual-erotică, plăcerea de a fi captivat-sedus? Şi oare nu de aceea este frumosul atât de important pentru Platon, adică tocmai datorită capacităţii sale de a seduce, de a te duce, din lumea asta, în cealaltă? Ia să-l aud acum pe Toma daca tot o mai ţine una şi bună cu: integritas, proportio şi claritas…

Da, merita

Întrebarea daca viata merita sau nu sa fie traita – varful de lance al existentialismului francez – este o falsa intrebare; caci simplul fapt de a pune intrebarea, de a cauta o rezolvare a sa, se constituie intotdeauna deja intr-un raspuns; a ridica aceasta intrebare inseamna a face o minima investitie, a iesi din indiferenta, a monstra, a arata ca viata merita sa fie traita.

In acelasi fel, nici actul sinuciderii nu atesta decat pentru valoarea absoluta a vietii. Nu spunem oare, atunci cand pretuim foarte mult un lucru sau un om, ca suntem gata sa murim pentru el? A te sinucide inseamna a fi gata sa-ti dai viata pentru viata. Acesta este un caz straniu – singurul dupa stiinta mea – in care logica vietii e mai tare (dialectic) decat logica mortii. Sa nu ne asteptam insa sa gasim o miza sau un scop al vietii in afara ei. Viata merita sa fie traita pentru ca merita sa fie traita. Sensul vietii este viata insasi. Aici se termina toate discutiile despre viata de apoi si despre divinitate. Caci a le purta inseamna a nu intelge miza acestei vieti, a ramane la nivelul unei intrebari false, intotdeauna tardive in raport cu raspunsul.

A fost si victoria noastra?

Romania e o tara foarte frumoasa. Romania e o tara plina de oameni care stiu sa aprecieze sportul. Sutele de canele de sport din aceasta tara transmit neincetat meciuri de fotbal din campionatul intern si din alte campionate vestite din lume. A, daca n-ai ce face, poti vedea oricand un meci bun din Premier League, din Bundesliga, din Primera, si de mai stiu eu unde; poti vedea chiar meciuri de fotbal din tari de care n-ai auzit in viata ta si la o adica poti deveni suporter al lor. Ca un lac imens de cianura, fotbalul se revarsa in spatiul public in miros de fumigene, in sunet de manele, si insotit de nesfarsite scandaluri care coloreaza totul orgiastic. Ce bine e ca avem fotbal si ca Romania e o tara asa de frumoasa! Altfel nu stiu cum ne-am descurca.

Din cand in cand insa, jurnalistii sportivi din tara noastra mai fac cate o greseala. Te pomenesti ca in noianul de stiri despre reghe si meme si alte creaturi bizare care se scofalcesc pe toate posturile si isi dau ochii peste cap si behaie si se iau la bataie cu cine le iese in cale, mai apare cate o stire despre tenis sau rugby, sau sporturi de care microbistii din romania nici n-au auzit vreodata. Asa a aparut si stirea ca Simona Halep a castigat un titlu, apoi inca unul, apoi inca unul, printre pozele cu escapadele fotbalistilor, printre articole despre revenirea lui Mutu la nationala si a lui Surdu la conducerea ei, etc. O, sigur, transmiterea in direct, la unul dintre miile de posturi de sport, a vreuneia dintre aceste finale ar fi fost prea mult! Ajunge o stire despre tenis si cinci mii despre elevii lui Piturca. Ajunge o stire despre tenis si patru mii cinci sute despre transferul nu stiu cui nu stiu unde. Ajunge o stire despre tenis si doispe mii despre esecul Stelei in Europa.

Daca Simona Halep ar fi pierdut la Moscova sau la Sofia, n-am mai fi auzit de ea. Sau i-ar fi scapat cuiva un titlu de genul: “Simona rateaza in finala” sau “Evolutie dezamagitoare a romancei”, si inca doua sau trei randuri despre parcursul ei pana acolo. Eventual o poza cu ea luata de pe saituri din afara.

Dar Simona n-a pierdut! N-a pierdut o data, n-a pierdut de doua ori, n-a pierdut de trei ori – hai mai, las-o-n-colo – n-a pierdut de patru ori, n-a pierdut de cinci ori, n-a pierdut de sase ori, n-a pierdut; s-a incapatanat sa castige. Si atunci, ca treziti dupa un somn adanc, fara sa stim exact cine e Simona Halep, victoria ei a devenit victoria noastra. Am castigat si noi odata cu ea! Am invins! Hai Romania! Simona e romanca! Tenisul romanesc! Romania e o tara frumoasa!

Repetitie

O sa va grabiti sa spuneti ca iar scriu despre tenis. Ca alt subiect nu mai am, ca nu ma tin deloc de lucruri serioase. Puteti crede ce vreti, dar eu va spun ca nu despre tenis scriu, ci despre ce inseamna sa reusesti, sa crezi in tine atunci cand n-a mai ramas nimeni in jurul tau care sa creada, sa fii mai bun decat tine insuti. Adevarata frumusete a unui om sta in puterea lui de a fi mai mult decat este. Iar tenisul este sportul in care aceasta superba incapatanare care este expresia curata a dominatiei “cine-lui” asupra “ce-ului” si-a gasit ieri in trei randuri expresia perfecta. Bine, in doua si jumatate.

Federer a jucat sclipitor impotriva lui Djokovic timp de un set si ceva, si daca nu l-ar fi tradat cateva erori nefortate, daca ar fi avut ceva mai multa sansa, ar fi putut sa castige. Cand toata lumea sa astepta sa cada din top 10, cand cei mai bine-voitori ii cautau scuze si argumentau ca ramane, totusi, unul dintre cei mai buni, daca nu cel mai bun jucator din istorie, dar ca se afla acum, nemijlocit, in fata sfarsitului carierei, Federer a inceput sa-si regaseasca iarasi forma si sa joace uneori la fel de entuziasmat si de sclipitor ca altadata. Ca atunci cand Djokovic ridica bratele in aer de neputinta, pierzand setul la 0, sau cand Nadal recunostea ca, daca Federer joaca asa, pur si simplu nu-l poate bate. Ieri Federer a pierdut, dar a castigat.

Cel de-al doilea meci al serii a fost meciul Simonei Halep. Inceput usor nesigur de meci, cateva sanse ratate de break, cateva lovituri penetrante ale Anei Ivanovici, fost numar 1 mondial, si setul s-a scurs, usor, in contul sarboaicei. La pauza, Simona s-a asezat pe scaun cu acea incapatanare senina, surda si impenetrabila, care este in aceeasi masura expresie a vointei si a imaginatiei. In setul doi, Simona avea sa se reinventeze. Adaptandu-se la returul furios al adversarei, lovind hotarat de pe fundul terenului, atacand neobosit, Simona a castigat setul la 1.  Setul 3 insa avea sa fie campul adevaratei batalii, dupa ce primele doua seturi otelisera nervii si vointele ambelor jucatoare. Iar la 3-0 parea ca nimic n-o va mai putea opri pe Ana Ivanovici sa stranga definitiv pumnul ei micut, la sfarsitul partidei, prinzand in el, ca pe o creatura misterioasa, acea nemarginita satisfactie de a fi triumfat. De a fi fost mai buna. Dar Simona i-a desfacut deget cu deget pumnul acela care se strangea la rastimpuri, pulsatil, ca un fel de inima a victoriei, si care imprastia in corpul sarboaicei ultimele resurse de adrenalina si de incredere in sine. De la 0-3 Simona n-a mai facut nicio concesie. S-a incapatanat sa fie frumoasa si, miraculos, a reusit. Mai intai s-a catarat pe firul acela subtire de par, revenind de la 0-3 la 3-3, apoi, cu mici explozii de rever si de dreapta, a urcat pana la sase. La final, pumnul romancei s-a strans, satisfacut si ocrotitor, in jurul acelui micut animalut care se cheama victorie si care, acum, era numai al ei. Dincolo de orice indoiala.

Ultimul meci al serii, care incepuse in timp ce Simona castiga setul doi, i-a adus in arena cu fileu pe cei mai incapatanati doi spanioli din istoria tenisului: Nadal si Ferrer. Nimeni, dar absolut nimeni nu credea ca Ferrer ar putea avea o sansa. Pierduse, in fond, ultimele 9 meciuri impotriva lui Nadal (dintr-un total de 20 (douazeci) de infrangeri), iar comentatorii britanici au fost nevoiti sa apeleze la internet pentru a afla cand a castigat ultima oara. Probabil nici Ferrer nu-si mai aducea aminte. Insa lui nu-i pasa de asta. Spre deosebire de noi, el stia un singur lucru: ca, desi a pierdut de 20 de ori, astazi poate invinge. Prin ce miracol exista in el speranta asta, credinta asta sincera, debordanta, in ciuda a tot si a toate, nu cred ca ar putea cineva explica. E o forma de nebunie din care se naste excelenta si pe care nu o poti trai prin empatie, de la distanta. Si in meciul care, pentru toata lumea, avea numai un singur deznodamant posibil, miracolele au inceput sa se intample. Ferrer a castigat primul set apoi, dupa o mica ezitare, ca si cand nu i-ar fi venit sa creada ca poate servi pentru meci impotriva lui Nadal, l-a castigat si pe cel de-al doilea, ajungand in finala.

Desi demonstratiile de ieri au fost desavarsite, nu cred ca vreunul dintre noi sa fi invatat sa joace tenis. Si poate ca ceea ce am vazut ieri nici n-a fost macar o lectie de tenis. A fost, cum se tot spune la noi, o lectie de viata. Sau, mai curand, o lectie de umanitate, o lectie despre “ingerii mai buni ai naturii noastre”.

Tenisul la feminin (sau despre cum a cucerit o romanca Moscova)

De cativa ani incoace, tenisul masculin s-a mecanizat si technicizat intr-atat, incat a ajuns sa semene cu un meci de box. Schimburile nesfarsite de mingi pe terenuri din ce in ce mai lente, care aproape iti dau impresia ca s-ar putea sfarsi intr-o lupta corp la corp, in care rachetele vor fi folosite drept ghioage, aduc mai degraba, cu o infruntare intre doi gladiatori: miza? epuizarea celuilalt! Inteligenta si-a pierdut primatul in fata fortei, muschii au luat locul excelentei tactice, curajul a fost inlocuit cu precautia exasperanta a loviturilor de pe fund, de unde nadal sau ferrer culeg mingi care n-ar mai trebui sa se intoarca niciodata inapoi. Ti-ai dori, uneori, sa se reduca, macar cu cativa metri, spatiul din spatele terenului. Iata motivele pentru care esenta sportului alb s-a refugiat in varianta lui feminina. Acolo unde inteligenta si technica loviturilor stapanite la perfectie n-au cedat inca locul atributelor fizice; acolo unde tenisul si-a pastrat aerul de sah. 

Si cum sa nu jubilezi, cum sa nu te bucuri atunci cand vezi ca in ciuda mult trambitatei morti a sportului romanesc o micuta jucatoare de tenis pare a fi intruparea tocmai acelor calitati al caror ultim mare reprezentant masculin pare-se, a fost Roger Federer. La cei doar 1,68 ai sai – statura indelung deplansa de comentatorii americani sau britanici, care raman sceptici cu privire la sansele romancei de a intra in top 10 – Simona Halep este, de vreo jumatate de an incoace, la inaltime. Castiga turneu dupa turneu, surprinde pe toata lumea prin tenacitate si inteligenta de joc, prin miscarea in teren si prin ucigatorul rever in lung de linie, insa cand vorbeste despre jocul ei o face cu modestie, si numai pentru a ne transmite, implicit si explicit, placerea ei de a juca, o placere care emana din fiecare lovitura aproape si care este de-a dreptul contagioasa. 

Placerea de a juca pare a fi o expresie goala, vanturata mai mereu de jucatoare si jucatori, pentru a se scuza atunci cand pierd sau pentru a se pune la adapost in cazul in care nu vor iesi victoriosi. La Simona insa nu este deloc asa. Placerea de a juca, in cazul ei, este placerea de a construi o combinatie perfecta de lovituri prin care sa-i dai adversarei sah, si iarasi sah, si apoi mat; e placerea de a-ti perfectiona loviturile pana in punctul in care le poti executa fara efort, savurandu-le de-a dreptul; e placerea de a gasi calea spre victorie, prin labirintul complicat al unui meci; e placerea, in fine, de a castiga, de a reusi, de fi fost mai bun decat tine insuti. 

Simona Halep este o jucatoare completa. Altfel n-ar fi reusit sa catige 5 titluri intr-o jumatate de an. Altfel n-ar fi reusit sa o invinga inca o data, intr-o finala de data aceasta, pe Sam Stosur, o jucatoare impresionanta cu un titlul de Mare Slam in palmares. Insa ceea ce uimeste cel mai mult la ea nu este agilitatea cu care se misca pe teren pana acolo incat devine una cu el, nu este reverul precis si neiertator in lung de linie, cu care isi dezechilibreaza adversarele si nici vointa si curajul de a castiga – toate atribute ce nu pot lipsi unei campioane -, ci frumusetea si seninatatea care emana din jocul ei. 

Nu sunt sigur ca va ajunge vreodata sus de tot, pe prima treapta a clasamentului, si nici nu pot garanta ca va ajunge in primele 5 sau in primele 10 jucatoare ale lumii (desi am banuielile mele), dar sint gata sa nu-mi pese daca ea va continua sa joace asa cum o face acum: cu bucuria nonsalanta si molipsitoare a unei fete careia nu ii e teama nici sa piarda si, mai ales, nici sa castige.

Orasele isi au anotimpurile lor

Am fost la Riga. Orasul, imprastiat pe malurile Dulgavei, intinzandu-se pana pe malul Balticii, are ceva din prospetimea si naturaletea unei adolescente. La aceasta impresie contribuie, poate, cochetele cladiri in stilul Art Nouveau, care alcatuiesc aproape integral centrul vechi al orasului; sau poate strazile pietruite, urcand si coborand alert, fugindu-ti aproape de sub picioare; sau, cel mai posibil, eternul feminin concretizandu-se atat de fermecator in chipuri imbinand trasaturile rusesti cu cele sud-est-europene. A fost insa de ajuns sa intru in celebrul dar simplul Muzeu al Ocupatiei, pentru a cunoaste o alta fata a Rigai, complet diferita de strazile stralucind de cladiri elegante si de chipuri degajate si zambitoare. Vedeam si acolo aceleasi strazi, numai ca acum erau ocupate de tancurile rusesti, intrate in Riga in 1939, imprejmuite de sarma ghimpata, gatuite, curmate. Vedeam acelasi strazi, la cativa ani distanta, fluturand de zvastici si de cuvinte germane nerostite, dar tasnind ca niste gloante din gesturile agresive, taioase, inumate, injositoare. Apoi, iarasi, aceleasi tancuri rusesti, aceiasi soldati cu mitraliere “eliberand” orasul pentru a-l supune inca o data. Fiecare eliberare a fost, pentru Riga, o noua ocupatie. Fiecare promisiune a fost incalcarea ei insasi. Patruzeci de ani de strazi duhnind de mersul ritmat al soldatilor rusi, de chipul lui Stalin promitand, cu un salut ferm, omul nou, homo sovieticus, cel care urma sa elibereze umanitatea de ea insasi, cel care avea sa cucereasca istoria si sa slobozeasca peste lume glorioasa epoca de aur. Patruzeci de ani in care grelele lagare ale Siberiei isi intind adeseori bratele ademenitoare pe strazile Rigai, chemand la ele acesti cetateni sovietici de mana a doua, letonii…
Daca reusesti sa rezisti 3 ore in Muzeul Ocupatiei, cand te intorci in adevarata Riga, ai putea avea sentimentul ca orasul in care ai ajuns nu este decat o nazarire, o fantasma. Stii foarte bine ca nimeni si nimic nu se poate desparti si elibera de trecutul sau; ca fiecare isi poarta facticitatea cu sine; ca umbra ta, singura, n-o poti sari. Si ce umbre intunecate se misca prin trecutul Rigai! Dar nu, Riga nu se desparte de trecutul sau, nu incearca sa-l ascunda sau sa-l uite. Monumentele de pretutindeni stau marturie pentru asta. Orasul reuseste insa, prin viata sa prezenta, sa recupereze acel trecut, sa-l vindece, sa se inalte din el ca o floare pe un mormant. Nimic nu e mai uimitor decat aceasta primavara eterna a Rigai, in mijlocul eternei ierni rusesti. Ningea in Riga, in timp ce trenul ma ducea spre aeroport. A nins aproape tot timpul cat am stat acolo. Dar niciodata n-a fost mai primavara decat acolo. Orasele isi au anotimpurile lor…

Pentru ca

…inca sunt foarte ocupat cu finisarea traducerii la care am lucrat in ultimele luni, nu apuc sa mai trec foarte des pe aici. Iar acum, trecand, nu gasesc prea mult lucruri pe care ar merita sa le spun, care ar interesa cu adevarat. Nu stiu, de fapt, ce “intereseaza” si ce nu. Si nici nu cred ca lucrurile au, asa, un sens, pe care urmeaza sa-l descoperim noi mai tarziu. Cred ca lucrurile n-au niciun sens, daca nu le dam noi un sens. Sau, mai precis, daca nu contribuim la sensul lor, caci niciodata – asta am invatat-o de la Arendt, de curand – noi nu suntem stapanii sensului faptelor noastre. Acest sens, de fapt, nu poate fi reconstituit – si cred ca are dreptate Arendt – decat printr-o naratiune. Iata, asadar, ca postura noastra – sau conditia noastra – umana este, din nou, foarte fragila. Pe de o parte noi suntem datori sa actionam, sa fim aducatori de nou, sa fim initiatori, pe de alta parte, nu putem fi niciodata stapani pe ceea ce initiem. “Lumea e un poem tot mai salbaticit”, vorba poetului. Oricum, problema nu e a lumii, ce e a noastra. Si nu e o problema pe care s-o putem depasi, asa cum nu putem spera ca am putea sari peste propria umbra. Din acest motiv mi s-a parut intotdeauna contrarianta perspectiva heideggeriana, potrivit careia starea de hotarare te lanseaza, cu precizie, intr-un proiect autentic al existentei tale, gratie acelei clipe de “luciditate existentiala” in care dispui de propria ta fiinta in cel mai intalt grad cu putinta. Sigur, cu totii putem avea astfel de momente de luciditate, in care proiectul nostru existential sa se contureze cu claritate, insa n-ar trebui sa ne iluzionam ca suntem stapanii sensului acestui proiect. Noi suntem datori cu un inceput, e drept, dar inceputul nu ne apartine pana la capat; de asta cred, cu sinceritate, ca intre Heidegger si Arendt exista o tensiune puternica, pe care o voi exploata in lucrarea mea de doctorat. Daca imi va reusi, desigur.

Sper ca pe voi cel putin v-am convins. Va las asadar.

* Orice greseala de ortorafie sau de punctuatie este intentionata.

in loc de texte pretexte…

Si in loc de raspunsuri taceri tot mai greu de scuzat; taceri care ascund tot felul de dezamagiri. Am vazut ca multi dintre voi ati trecut pe aici, ca printr-o camera goala, atat de goala, ca mi se face si mie frica sa intru. si acum, odata intrat inauntru, simt ca mi-a trebuit tot curajul de care dispuneam sa fac asta, si ca nu ma pot apuca de curatat panzele de paianjen si stratul gros de praf. ar fi nevoie de cineva mult mai proaspat decat mine ca sa faca asta. As lua-o de la inceput eu insumi, daca as crede ca de data asta voi ajunge la vreun fel de capat. Dar stiu ca nu pot face asta. A creste inseamna a invata ca sint multe lucruri pe care, de fapt, nu le poti face; bine, pana la capat, etc. Mi-ar placea sa gasesc un fel de rascumpara cumva lipsa mea de politete fata de toti cei care ati trecut pe aici, in ultima vreme. Nu cred ca pot. Nici nu stiu daca acesta e un prim pas, sau doar scuza ca nu-l voi face.

Urmeaza sa ma lamuresc si eu…