Victoria sportului alb

Înfruntarea de ieri, dintre Djokovic şi Nadal, n-a fost una între doi jucători, ci una între doi atleţi aparţinând unor sporturi diferite. Victoria lui Nadal ar fi însemnat reîntoarcerea tenisului în era luptelor dintre gladiatori. Dacă acceptăm că sporturile de astăzi – dintre care tenisul ocupă un loc privilegiat în acest context, fiind locul în care se înfruntă doi adversari, şi nu două echipe – sunt rezultatul sublimării înfruntărilor dintre gladiatori, ori duelurilor dintre spadasini, atunci victoria lui Nadal din finala de la AO ar fi însemnat reîntoarcerea la arme. Stilul de joc la care Nadal îşi invită mereu adversarii poate fi rezumat printr-o singură sintagmă: „The last man standing”.

E un joc de tenis în care aproape că nu mai există seturi, în care fiecare game poate dura 10-15 minute, în care se schimbă 30-40 de lovituri între cei doi adversari, până când unul dintre ei se prăbuşeşte pe linia de fund, fără respiraţie, pierzând punctul. Stilul acesta de joc, pe care Federer nu l-a putut accepta niciodată, este cel care i-a defectat, definitiv, jocul. Frustrat de faptul că cele mai frumoase lovituri ale lui, şi cele mai imposibil de returnat, sunt aruncate înapoi în teren cu o înverşunare diabolică, elveţianul a încercat să forţeze limitele terenului, ca şi când loviturile cu 2-3 centimetri în aut ar putea lungi ori lăţi terenul. Acesta este motivul pentru care, jucând cu Nadal, Federer este de nerecunoscut. El ştie că tenisul practicat de el, dus la perfecţiune, nu se poate împotrivi monstruozităţii stilului „the last man standing”. Clachează psihic şi acceptă înfrângerea.

Finala de ieri dintre Djokovic şi Nadal a avut însă un alt deznodământ. Iar acest deznodământ este în favoarea tenisului. Ca într-un parlament în care un partid susţine desfiinţarea propriului stat (vezi Israel), Nadal este jucătorul care a încercat, în finala de la AO, desfiinţarea tenisului, transformarea lui într-un joc mecanic, perfect calculat, în care victoria se judecă numai după resursele şi performanţa fizică. Inventivitatea, poezia, incalculabilul trebuiau, toate, eliminate. Ar fi urmat, probabil, o hegemonie Nadal – Murray, la sfârşitul căreia cei care iubesc acum tenisul ar fi sfârşit preferându-i meciurile de box. N-a fost însă aşa, iar Nadal a fost învins de singurul om care o putea face, chiar cu propriile lui arme. A fost sufocat pe linia de fund, a fost frustrat continuu de cel care, la celălalt capăt, refuza să obosească, chiar dacă, uneori, se mai prăbuşea la pământ, abia respirând, ca şi când tocmai murise şi se pregătea să învie.

În finala de la AO a învins sârbul Novak, iar sportul alb a murit ca să învie.

Simpozion aniversar la 120 de ani de la nasterea lui Edith Stein

Simpozion aniversar la 120 de ani de la nasterea lui Edith Stein

Itinerarii în fenomenologia neo-scolastică a Edithei Stein

 (Desfăşurat sub egida Societăţii Române de Fenomenologie, a Centrului de Studii Fenomenologice şi a New Europe College)

Coorganizatori: Tereza-Brînduşa Palade şi Paul-Gabriel Sandu

 

Programul colocviului

 

10:30-11:30 Prezentarea cărţii Fiinţă finită şi fiinţă eternă (trad. rom. Paul-Gabriel Sandu, Ed. Carmelitană, 2011).

Vorbitori:  Pr. Luca Bulgarini, Lucia Toader, Paul-Gabriel Sandu,

Tereza-Brînduşa Palade

 

11:30-12:00 Pauză cafea

12:00 Prima sesiune a simpozionului (Moderator Paul-Gabriel Sandu)

 

12:00-12:30 Pr. Marco Paolinelli (Universita cattolica del Sacro Cuore) – Edith Stein: între fenomenologie şi neoscolastică

12:30-13:00 Tereza-Brînduşa Palade (SNSPA, Bucureşti) – Analogia fiinţei şi analogia umanităţii în Fiinţă finită şi fiinţă eternă)

13:00-13:30 Tănase Nichifor (Universitatea Eftimie Murgu, Reşiţa) – De la onto-teologie la onto-donologie. “Filozofia creştină” ca hermeneutică şi euristică

13:30-14:00 Daniela Maci (Universitatea din Oradea) Despre creat si necreat

13:30-14:00 Pauză cafea & gustare oferită de NEC

 

14:00 A două sesiune a simpozionului (Moderator Tereza-Brînduşa Palalde)

 

14:00-14:30 Robert Lazu (Universitatea de Vest, Timişoara) – Fiinţă şi lucruri. O contribuţie involuntară la problema „participării”.

14:30-15:00 Paul-Gabriel Sandu (Albert-Ludwigs Universität Freiburg şi Universitatea Bucureşti) – Edith Stein şi Martin Heidegger – un dialog asimetric

15:00-15:30 Adrian Niţă (Universitatea din Craiova) – Fiinţă şi esenţă la Edith Stein

15:30-16:00 Mihai Maci (Universitatea din Oradea)– Un posibil dialog: Edith Stein – Martin Heidegger

O constatare omagială

Iata ca, astazi, blogul meu a implinit doi ani. Cu acest neasteptat prilej, m-am gandit sa scriu un scurt fragment “de moral” si profit tot acum (a-diacritic) de ocazie – pentru ca s-ar putea sa fie ultima – sa urez tuturor citorilor si cititoarelor, tuturor lecturanzilor si lecturandelor, etc.,tot ce se cade intru urare acum, in preajma sarbatorilor de…, etc.

spre fericita compensatie, un fragment pe care il stiti, probabil, dar intru care, certamente (ca sa-mi asez cravata lingvistica) nu v-ati imbucurat cu asupra de masura, asa cum s-ar cadea…

Şah-mat (Death doesn’t translate)

Acuşi o sa fie 2011. Mie, unul, mie cam teamă. Mi-e frică de crăciun şi de revelion şi de anul nou. Mi-e frică, de asta le scriu cu literă mică, ca să le pedepsesc. De crăciun mi-e frică, pentru că nu mai cred nici în moş crăciun nici în altceva, de revelion mi-e frică pentru că nu se poate sărbători de unul singur, e nevoie de o armată ca să poţi accepta că ai mai pierdut un an, ca ai mai ratat încă 365 de zile şi că tocmai te pregăteşti să ratezi, superb, alte 365. De anul nou mi-e frică mai ales pentru că n-o sa fie nou decât vreo câteva minute, maxim câteva zile. Apoi o să îmbătrânim în el. O să ne îmbâcsim de ratări şi de nereuşite, de regrete şi de neîmpliniri, de nostalgii şi de păreri de rău, de stranii presimţiri şi presentimente, de junk-food şi de coca-cola.  La urmă, de silă, o să vrem un alt an, unul nou, mai bun decât ăsta. Dar o să fie tot la fel ca înainte, aceeaşi melodie, ianuarie-februarie, apoi brusc o lună indefinită şi goală care o să dureze, cu intermitenţe, până când o să fie iarăşi crăciun, revelion, anul nou, tot aşa, prin surprindere. Nici n-o să ne dăm seama. Mi se face rău de atâta grabă, se învârteşte camera cu mine, mi-e greaţă. Nu ştiu de ce dracu’, dar pur si simplu nu poate să fie altfel! Şi ce e mai trist, e că după o vreme oamenii o să înceapă să obosească de jocul ăsta, apoi o să se îmbolnăvească şi o să moară. O să moară oamenii pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar din când în când o să moară oamenii pe care-i iubeşti, şi fără de care nu poţi trăi. Pentru că jocul nu se poate pierde decât dacă se joacă, şi nu se poate juca decât, neapărat, până la capăt. Nu merge să te opreşti „la pauză”. Nu există time-out. Şi e mereu mai rapid, ianuarie-februarie, cât de repede poţi să silabiseşti şi ele ţi-au distrus deja viaţa, eşti un sufix al propriului tău trecut, o pânză de om, care se pregăteşte de ultima partidă, de ultima rundă. Un inofensiv Ivan Ilici. Death doesn’t translate. N-o să se întâmple acum, dar cândva tot o să se întâmple. O să ajungeţi, cum se zice, la rând. Poftiţi, vă rog. O să încercaţi să dărâmaţi toate piesele de pe tabla de şah, dar moartea o să le aşeze, frumuşel, pe toate la locul lor. Şi atunci o să vă vină, credeţi-mă, cam peste mână, să muriţi. Adică n-o să vă fie tot una.

O, da!

s-a-nchis în mine un înger

şi suferă de-orbire şi ger

îl simt pân-adânc în măsele

mă doare şi-n hainele mele

îl chemă, cred că, marcel

 

la soare se-ntinse lascivă

ca o camionetă mov, ca o divă

iată, vipera de ea

sperând că lumina nocivă

o s-o lase, ca pe soră-sa, grea.

 

mieunatul ăsta de pisică lehuză

se mai numea efect de meduză

pentru că plânsul ei te-nvelea

ca o cuvertură de saltea

când iarnă era

 

plus că nu uitase nimic

era împodobită de flori ca un dric

şi-n urma ei asudând mergea

se clătina, înota, alerga, înflorea

un nimeni, un monstru, un cineva

 

cu cata lehamite timpul trecea!

Revenire

Cineva s-a gandit sa-mi ofere un premiu si eu, dupa o lunga absenta, si cu multumiri pentru ca n-am fost uitat, l-am primit. Inteleg ca trebuie sa-l ofer, la randu-mi, asa ca voi incerca sa ma achit onorabil de aceasta sarcina, oferind premiul urmatorilor:

1. Vania

2.Ana Pauper

3.Cella

4.Cristian

5. Dumitru Agachi

6. Elena Agachi

7. Gabriela Savitsky

8. Geanina

9. Ioana

10. Iulia

11. Octa

12. Meet the Sun

13. Ottilia

14. Piticii din mansarda mov

15. Ana Peride

16. Andi

17. Caius

18. Kismikismi

19. Mirela

20. Zanei

21. Gabi

p.s. ascultati prima bucata de Enescu apoi ascultati Simfonia a 6-a a lui Beethoven; o sa aveti o reala surpriza…

Daca ai primit premiul, va trebui :

1. Sa postezi premiul!

2. Sa oferi premiul la 12 prieteni! ( sau cati vrei tu )

3. Sa afisezi linkul lor!

4. Sa le dai de stire printr-un comentariu pe blogul lor!

5. Sa scrii din partea cui este premiul!

Zmeura de aur

Am fost provocat, pe blogul unui Gand licitat, sa ofer acest foarte putin (daca nu chiar deloc) dorit premiu cui cred eu de cuviinta. E limpede ca invitatia a venit tocmai la fix, asa cum ai descoperi, la razboi fiind, o cutie de cartuse numai bune pentru arma transformata, din lipsa de munitie, in baioneta.

Ravnitul premiu merge asadar la Cabral (rima e dovada ultima a potrivirii lucrurilor) care a avut, dragii mei “o saptamana groaznica”, “ajungand la capatul puterilor” si “nu s-a odihnit aproape deloc”. S-a conectat apoi, intr-o alta postare, la 220 V, intrand, precum curentul alternativ, in oscilarea “blogger prost-blogger destept”. Am speranta ca acest premiu il va scoate din priza si-l va reda existentei lui firesti de mai inainte. Tot pe aceasta cale, tin sa-l informez ca aparatul de pe care scriu are o autonomie de vreo 4 ore de care ma folosesc chiar acum. Prizele sint asadar numai mofturi pentru cei care se simt, iata, mai nedreptatiti chiar decat capra vecinului (n-am inteles de ce, in era corectitudinii politice, nu vorbeste nimeni si despre tapul vecinului?)

Inchei oferind la randu-mi aceasta posibilitate celor care vor vrea sa se foloseasca de ea pentru a “scurt-circuita” bocetul blogosferic:

Alexandru Marin Cella Dia

Andi Cristian Gabriela

Geanina Ivanuska Octavia

Iulia Natasa Ana Meetsun

Kismikismi

Smiorcăiala pe bloguri

A scrie pe bloguri e totuşi o treabă serioasă chiar dacă o iei în râs (în mod serios) şi presupune anumite responsabilităţi şi anumite standarde. Nu voi discuta aici (din nevoia de concizie) chestiuni care ar trebui poate discutate de felul întrebării – spre exemplu – „cât de personal poate să fie un blog personal?”. Este firesc ca un blog să se transforme într-un fel de „bolniţă” în care „postardul” intră numai ca să se sprijine de umărul tău şi să plângă? Să-ţi explice cât de ocupat e el, cum şi-a închis telefonul (cui cere, de fapt, scuze prin asta?) şi cum au sărit din el zeci de mesaje după ce l-a redeschis. De ce e nevoie de mâţâiala asta de fată de grădiniţă pe bloguri doar pentru ca nu avem nimic de spus? Şi mai ales pe cele mai “bune” dintre ele?

Revista blogurilor

Ce ar trebui să citiţi astăzi:

Iulia, care de atunci a inceput sa se numeasca, schimba intr-o poezie o fereastra..

Anna ne spune o poveste tot a ferestrelor de ochi

Cristi ne intristeaza putin, dar numai putin, apoi, vorba lui, pac un citat din Paler

Octavia ne mai spune o poveste a la Poe

Gabrielsa Savitsky ne vorbeste despre “bogatiile” premierului Boc

Ottilia ne poezeste semanatul ultimei ninsori

Dia viseaza note muzicale

Nicu Piticu si fata boierului e scrisa mai demult (nu va spun de cine), dar merita

Ivan Usca s-a plictisit enorm si scrie un dialog asa, parca abia atingand tastele – e un fel de PA, cred,

iar apoi ne ameninta asa cum n-a mai facut-o niciodata…

Caius inchide lista cu un anunt de maxima importanta pentru cei interesati (si mai ales interesate)

Ce ar trebui sa ascultati:

(Sub bagheta- poate putin cam rapida – a  lui Szokolay. Varianta lui A. Steier insa, preferata mea, nu e de gasit pe youtuburi)

Trebuiau sa poarte un nume

Eminescu n-a existat.

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barba nepieptanata de crai.

Si niste ape ca niste copaci curgatori

In care luna isi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Batran, Stefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani si plugari,

Carora le placea sa spuna

Seara in jurul focului poezii –

“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindca auzeau mereu

Latrand la stana lor cainii,

Plecau sa se bata cu tatarii

Si cu avarii si cu hunii si cu lesii

Si cu turcii.

In timpul care le ramanea liber

Intre doua primejdii,

Acesti oameni faceau din fluerele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor induiosate,

De curgeau doinele la vale

Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei

Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei

Si ai altor tari romanesti.

Au mai existat si niste codri adanci

Si un tanar care vorbea cu ei,

Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant ?

Acest tanar cu ochii mari,

Cat istoria noastra

Trecea batut de ganduri

Din cartea cirilica in cartea vietii,

Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,

Care ii ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,

Si cei doi indragostiti

Care stiau sa le troieneasca toata floarea

Intr-un sarut.

Si niste pasari sau niste nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea

Trebuiau sa poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

(Marin Sorescu)