Un gând (şi un cuvânt grecesc) despre Looper

Cinematografia americană a început să fetişizeze, văd, filme proaste sau cel puţin mediocre! Ultimul răgnet: Looper, notat de critici cu 8,4 pe IMDB, bucurându-se de o groaza de recenzii pozitive pretutindeni. Filmul nu este, însă, decât o foarte proastă versiune a lui însuşi. Iată de ce: ideea principală a filmului e că oameni din viitor sunt trimişi în trecut pentru a fi ucişi –  în viitor crimele putand fi foarte usor descoperite si criminalii condamnaţi.

Pana acum, totul OK. Cam pe la jumatatea filmului – si nici n-am vazut mult mai mult, caci nu prea merită –  o banda de puşlamale din viitor n-are nicio problema să ucidă iubita lui Bruce Greu-de-ucis. Exact în acelaşi viitor în care erai forţat sa trimiti pe cineva în trecut, pentru a fi omorat, daca voiai sa scapi basma curata. Deci la ce tot tam-tam-ul cu pendularea între trecut si viitor, împuscaturi, urmăriri, etc? Filmul e cumva interesant, pentru că se infirmă pe sine. E eidos-ul de porcarie americana care risca sa devina un clasic... A, da, vizionare placuta!

Un gand despre Hobbitul…

Bun, am incercat sa ma uit si eu la ultimul film din ignobila serie “Hobbitul”.

Am renuntat dupa primele cinci-sase minute. O lalaiala cvasi-incoerenta, derulata insa cu incetinitorul, care ar fi trebuit redusa, la montaj, la un sfert de ceas, o ingramadire de scene (de lupta) repetitive, copiate adesea aproape 1 la 1 dupa unele din cea dintai trilogie, glazurate cu efecte speciale care le-ar fi starnit rasul si colegilor mei de la gradinita. Replici lipsite de umor, mecanice si anoste, personaje incropite la iuteala, din ce i-a ramas lui Geppetto dupa ce l-a cladit pe Pinocchio, orci cu carlige de pirati in loc de maini, si elfite inamorate fara speranta in mortaci de rand (toate imprumutate, desigur, din prima serie).

Si cand vezi ca toata aceasta dramoleta de 3 lei a avut un buget de 250 de milioane de dolari, cum sa nu-ti vina sa te gandesti cate biserici cu turle aurite s-ar fi putut construi in Romania pe banii aia….Of, of…

Un gand despre filmul lui Mungiu, Dupa dealuri

Am văzut de curând, la sugestia Mirunei Troncota, cel mai nou film al lui Mungiu, După dealuri, şi am fost fermecat de la primele cadre: de maturitatea privirii, de atenţia la detaliu, de complexitatea raporturilor dintre oameni altfel atât de simplii. Mungiu este un povestitor desăvârşit. Dar în spatele oricărei poveşti există o dimensiune ocultată de însăşi povestea care este spusă; povestea din spatele poveştii, adevărata poveste. Marea reuşita a filmului lui Mungiu este cea de a spune ambele povesti în acelaşi timp: de a transforma istoria unei “exorcizări” într-o întrebare pusă unei întregi tradiţii religioase, şi prietenia (iubirea?) dintre doua persoane in prilej de investigare a modului in care iubirea fata de dumnezeu poate submina şi distruge raporturile umane.

     Exista doua momente în jurul cărora gravitează întreg filmul, momente extrem de condensate, perfect alcătuite cinematografic şi narativ. Primul moment – care durează numai câteva clipe – aruncă o lumină asupra iubirii dintre cele două fete – personajele principale ale filmului – care se regăsesc după o îndelungă despărţire. Povestea lor este sugerată printr-un singur gest, cel prin care Alina îşi dezbracă bluza, aşteptând mângâierile Voichiţei. Pretextul – răceala ei şi sticla de spirt cu care Voichiţa ar trebui să-i facă frecţia vindecătoare. Există o clipă de ezitare a Voichiţei care o acoperă apoi pe Alina cu bluza abia dezbrăcată, refuzându-i trupul. Acest dintâi refuz îl anunţă şi pe cel definitiv, de mai târziu, de a pleca împreună în Germania, de a se rupe de lumea de la mănăstirii. Trupul gol al Alinei sugerează povestea unei intimităţi trecute, şi vorbeşte despre o inocenţă şi o fragilitate care se vor face ţăndări sub greutatea neînduplecatei iubiri de Dumnezeu a prietenei sale, cu care luptă până la capăt, legată pe o cruce improvizată de maicile şi de preotul care ţin morţiş să o elibereze de vrăjmaş.

     Cel de-al doilea moment hotărâtor al filmului, care ar putea foarte bine trece drept finalul lui, este cel în care poliţistul venit să interogheze preotul şi maicile pentru a afla ce a dus la moartea Alinei, află de felul în care ea fusese legată şi forţată să asculte slujbele de exorcizare ale preotului. Explicându-i-se cum se petrecuse totul, acesta numeşte, deodată, instrumentul de tortură al Alinei, două scânduri perpendiculare prinse cu cuie, cu adevăratul lui nume; cel de cruce. Alina fusese legată de cruce şi torturată pentru a fi eliberată de vrăjmaş. Preotul refuză imediat numele de cruce („care este ceva sfânt”) pentru cele „două scânduri” pe care murise Alina, însă sugestia deschide o întreagă dimensiune hermeneutică care nu poate fi respinsă: crucea este văzută, dintr-o dată, drept ceea ce este; un instrument de tortură lipsit de orice „sfinţenie”, simbol al unei violenţe tâmpe, iraţionale; cel mai înalt simbol al unei întregi tradiţii religioase este pus sub semnul întrebării.

  
Există fără îndoială mai multe niveluri hermeneutice ale filmului lui Mungiu, a cărui privire rămâne totuşi, până la sfârşit, profund fenomenologică, o privire care nu judecă, ci se mulţumeşte „doar” să arate. Poate tocmai în aceasta constă „monstruozitatea” (etimologic înţeleasă, v. „monstrum”, „monstrare”) filmului. Ar fi potrivit să închei cu una dintre sugestiile hermeneutice la care am rezonat cel mai profund, şi care propune o reflecţie – înrudită cu cea arendtiană –  asupra naturii răului, sau mai bine spus asupra banalităţii răului; nu răul personificat, ca diavol, ci (în cazul acesta) răul ca pretenţie tâmpă de a face binele cu orice preţ, în virtutea accesului la adevărurile ultime; răul ca ignoranţă şi aroganţă umane, purtând veştminte preoţeşti…

Muzica si film

Deocamdată nu voi spune decât atât. Am trăit, zilele trecute, una dintre cele mai mişcătoare experienţe cinematografice uitându-mă la un film de care nici măcar nu auzisem până atunci. Un film despre neputinţă, despre suferinţă, despre ororile inimaginabile ale Celui De-al Doilea Război Modial, despre crimele de neinchipuit, de nesuportat si de nevazut ale “rasei superioare”. Un film brutal şi agresiv şi totuşi în acelaşi timp liric, plin de metafore şi de imagini care se grefează pe retină: IDI I SMOTRI (Vino şi vezi),  de Elem Klimov. Un film străbătut uneori de o atmosferă specifică filmelor lui Kusturica, un film în care animalele nu sînt simple piese de decor, ci semne ale pierderii unei lumi şi ale prăbuşirii în absurd (aşa cum este apariţia berzei). Un film străbătut de suferiţa atroce a mamei lui Fanny şi Alexander (din filmul lui Bergman cu acelasi nume) al cărei geamăt modifică parcă geometria locuinţei. Un film care ne lasă să intrăm, pentru o clipă – prin intermediul celor două micuţe fetiţe gemene, răzând, şi bătând din palme – în lumea filmului lui Mulligan (To Kill a Mocking Bird).

TREBUIE să-l vedeţi!

Apoi,

sa treceti pe la:

Cella bucuroasa de drum

Gabriela Savitsky spunandu-ne povestea mucenicilor (sa tot fie vreo 40 de ei)

Paul Gabor ironizand fin, dar pe deplin indreptatit “bratarile de aur”

Ivan Usca impletind mirozne de vaduve vopsite

Cristian Lisandru perorand despre dragoste

Flavius si ascensorul in minus

Ana si acvariul unei mustacioase (sa va luati asadar si costumul de scafandru) si cealalta

Ana spunandu-ne povestea picioarelor care incurca la mers

Andi, care ne vorbeste miercuri despre ritualurile de exorcizare de marti, ca sa fie sigura ca n-o sa le aplicam!

(si inca mai hoinaresc…)

Zana, care face o poza rotilor care ne petrec prin viata (cu multumiri!)

Un film, un regizor si o atmosfera de roman

Sa lamuresc, mai curand in fuga, ce e cu titlul asta bezmetic. Ieri m-am facut, printre altele, vinovat de a nu fi terminat carte pe care as fi vrut s-o termin, si asta pentru ca am revazut mai intai “Psycho”, apoi am dat peste un film – tot al lui Hitchcock – pe care nu-l vazusem pana acum: “The wrong man.” 

Dupa cateva minute bune de vizionare, atmosfera filmului a inceput sa mi se para familiara, chiar daca eram ferm convins ca nu mai vazusem nicicand filmul, si ca nici macar nu auzisem de el. Si cu toate acestea sentimentul de deja-vazut, deja-simtit devenea tot mai prezent si tot mai palpabil. 

Probabil ca ati vazut filmul – daca nu, merita – asa ca nu voi mai insista cu povestea unui anume om confundat de oamenii legii cu un hot indelung cautat si care ajunge sa fie invinut de tot ceea ce comisese, de fapt, celalalt. Povestea este, desigur, interesanta. Insa si mai interesant este modul in care a fost, asa-zicand, regizata. Absurdul, care se insinueaza treptat si care devine, pana la final covarsitoar, neintelegerea ale carei consecinte nefaste sunt tulburatoare creaza o atmosfer…kafkiana. Mi-am dat seama de asta abia pe la jumatatea filmului. Atunci l-am descoperit pe K. in rolul personajului principal, in incercarile lui de a ajunge, cumva la Castel, sau in incercarea lui de a intelege ce se intampla cu procesul care i s-a intentat. Atmosfera romanelor kafkiene este surprinsa cu precizie in filmul lui Hitchcock intr-o asemenea masura incat s-ar putea afirma ca scenariul ar fi putut fi scris de celebrul scriitor. 

De unde insa dificultatea de a intelege sensul acestui deja-vu pe care il constatam inca de la inceput? M-am gandit si inca ma mai gandesc. Sa fie oare de vina diferenta de “mediu” al exprimarii? Sa fie oare diferenta dintre germana anti-calofila a lui Kafka si engleza uneori elevata a personajelor luiHitchcock. E greu de spus. De asta si scriu. Adica, pentru ca nu inteleg de ce.

Filmele lui Giuseppe Tornatore

G. Tornatore este regizorul de care te îndrăgosteşti de la primul cadru, şi care te învăluie, treptat, în membranele subţiri ale unui lumi văzute, de cele mai multe ori, cu ochii unor copii. Aşa se întâmplă în “Nuovo Cinema Paradiso”, aşa se întâmplă în “Malena”, şi aproape la fel în “L’uomo delle stelle”. Însă universul filmelor lui Tornatore nu este unul al copilăriei, în nici un caz. Iar dacă regizorul foloseşte simţurile şi simţirile unor copii pentru a dezvălui o lume, o face pentru că ei sunt în cea mai mare măsură deschişi să înţeleagă lucrurile în mod genuine.

În Malena, un film despre frumuseţe şi despre blestemul frumuseţii, singurul om care o iubeşte pe cea condamnată să devină, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce toţi o consideră a fi – o femeie uşoară – este un băiat. Şi el o înţelege pentru că o iubeşte. Dacă pentru toţi ceilalţi frumuseţea este un motiv de invidie, sau este râvnită fără măsură, dând naştere unei obsesii neomeneşti, pentru el, ea e cea de care trebuie să aibă grijă. E singurul care înţelege drama femeii, aşa cum e singurul care îi va spune bărbatului ei, întors de pe front, adevărul despre ea. Acel adevăr care îi era numai lui accesibil.

În L’uomo delle stele, lumea se dezvăluie însă, în intimitatea ei, numai în faţa celui plecat în căutare de talente cinematografice. Abia ajunşi în faţa camerei, oamenii devin dintr-o dată sinceri. Nu să joace un rol au ajuns ei acolo, ci pentru a fi aşa cum nu au nicăieri curajul să fie. Metafora cinematografului, a teatrului este răsturnată. Însă cel care promite tuturor un destin de actor, joacă el însuşi rolul celui venit să “ia probe”. Şi asta pentru că şi camera lui de luat vederi, şi promisiunile lui sunt un fals. Un fals dovedit în final, un fals care, răscumpărat prin închisoare, are sensul unei recuperări a propriului sine. Şi de data aceasta, ceea ce lui îi fusese imposibil să înţeleagă, înţelese o fată, una dintre , cele care îşi doreau să devină actriţe, dar care nu se foloseşte de această dorintă decât ca de un pretext. Şi asta pentru că îl iubea pe cel venit să promită tuturor vise.

În filmele lui Tornatore este întotdeauna prea târziu sau prea devreme. Malena este supusă dezumanizării pentru că cel îndrăgostit de ea era doar un copil, pentru care iubirea venea prea devreme. Descoperitorul de talente cinematografice, nu înţelege decât prea târziu propriile sale sentimente. Fata care îl iubea, înnebunise de multă vreme. Există o nepotrivire funciară, o desincronizare, care funcţionează asemenea unui mecanism al acelei lumi, şi care e, în fond, motorul oricărei lumi. Lumea lui Tornatore fascinează prin genuinitatea ei, prin simplitatea ei, prin prea târziul  şi prin prea devremele ei.

Despre ce film ar putea fi vorba?/

1. “- Father, everything has changed.

– Nothing’s changed. He’s still David Larrabee. And you’re still the chauffeur’s daughter. And you’re still reaching for
the moon.

– No, Father.The moon’s reaching for me!”

2. “- This is the 20th century.
– The 20th century?I could pick a century out of a hat and get a better one!”