Cealalta fata a mortii

Obişnuit să trăiască în lumina reflectoarelor, omul Adrian Păunescu n-a putut muri altfel. A ţinut să ne adreseze mereu scrisori, uneori în versuri, înscenându-şi – în sens perfect literal al cuvântului – suferinţa, punând-o între ghilimelele liricului, dramatizând-o, fluturând-o ca pe un drapel în faţa tuturor, iar reflectorul canalelor de ştiri a făcut din ritualul trecerii lui un eveniment media, urmărindu-l pas cu pas, clipă de clipă, marcând ora la care inima i s-a întrerupt temporar, ora la care a început iarăşi să-i bată, operând câte un stop cadru asupra fiecărei etape a prăbuşirii lui. Spaţiul intim al omului Adrian Păunescu, spaţiul acela intim în care fiecare dintre noi este sortit să moară, a fost invadat de camere de televiziune, dat în vileag, transmis în direct, consumat de curiozitatea aparent empatizantă a televiziunilor.

Cu câteva zeci de ore înainte de moarte, omul Adrian Păunescu a insistat să rămână, până şi în faţa propriului sfârşit, poet şi mai ales actor. Patetismul ultimelor lui versuri s-au insinuat până la noi în felul unei ultime chemări de a umple, ca altă dată stadionul pe care, de această dată se petrecea propria lui moarte. Adrian Păunescu n-a putut muri singur, n-a putut rămâne singur în faţa sfârşitului, ci a simţit nevoia să o facă în prezenţa unui public numeros, susţinut de o „galerie” funerară, devenind el însuşi din actor spectatorul propriei sale morţi. Simţindu-se pe deplin nedreptăţit de contemporani şi nerecunoscut la adevărata sa valoare, el a încercat să dobândească, prin publicitatea făcută morţii sale, o ultimă – pentru el atât de necesară – asigurare că va rămâne în istorie aşa cum şi-ar fi dorit.

Pentru câteva zile a obţinut într-adevăr o îndoielnică eternitate. Scrisoarea fiicei lui a fost reluată pe unele dintre canalele de ştiri, corespondenţa intimă din el şi familia sa s-a transformat într-un fel de teleconferinţă la care putea participa oricine. Moartea lui a devenit „breaknews”, a devenit ştire de senzaţie, una dintre acele ştiri care are o viaţă mai lungă de câteva ore şi mai scurtă de câteva zile. Devenită ştire, moartea îşi pierde orice semnificaţie personală şi nu este valorizată decât drept ceva ce poate satisface o curiozitate deplasată, curiozităţi căreia îi pot fi smulse chiar câteva lacrimi ce vor fi probabil înlocuite, imediat ce se va trece la ştirea acordului cu FMI sau la cea despre legea salarizării unice, cu unele dintre acele frumoase cuvinte de duh, neaoş-româneşti. Ca orice ştire, ea nu are valoare în ea însăşi, ci numai în virtutea noutăţii ei.

Împotriva lui Adrian Păunescu nu s-a produs însă nicio agresiune. Moartea lui nu a fost invadată, post-factum, de coloratele camere de luat vederi, aşa cum s-a întâmplat în cazul sinuciderii Mădălinei Manole, un caz ce a demonstrat că presa română, cu puţine, întristător de puţine excepţii, este complet lipsită de simţ moral şi nu respectă nicio normă etică atâta timp cât ele nu produc acele preţioase puncte de audienţă, morala şi etica valorând ceva numai în măsura în care pot vinde minute de publicitate. Dar nu, cazul lui Adrian Păunescu este unul în mod radical diferit. El s-a folosit de bună voie şi nesilit de nimeni de acest uriaş organism, de această impresionantă infrastructură media pentru a-şi propaga moartea lui în vârful canalelor de ştiri, frica lui – rămasa lui însuşi străină – în faţa morţii s-a transformat într-un ultim, disperat, strigăt de ajutor, crezând că, îndoielnica noastră jumătate de prezenţă îi va servi spre eternizare.

Adrian Păunescu n-a murit. Moartea lui a fost un succes al canalelor de ştiri, însă lui, personal, nu i-a reuşit. Moartea lui a fost un eşec desăvârşit, un eşec asupra cărora în niciun caz noi – iar el cu atât mai puţin – nu vom mai putea reveni. Transformată în spectacol de către omul care a insistat, s-a rugat de noi să-l lăsam să fie poet şi performer până în ultimul ceas, moartea lui s-a consumat în public, iar cel care a murit, a făcut-o fără să fie prezent, fără să fie, nici măcar în ultima clipă, el însuşi. Cerându-ne nouă, tuturor, să-l asistăm la acest „eveniment” care ar fi trebuit să rămână unul numai al lui, moartea lui Adrian Păunescu s-a transformat într-o moarte de duzină.

Şi cât de infinit mai potrivit ar fi fost ca departe de ochii „tulburători” ai lumii omul Adrian Păunescu să-şi ofere, lui însuşi, darul unei morţi perfect omeneşti şi umane; să n-o literaturizeze, să n-o dramatizeze, să nu permită vileagului să-l văduvească de intimul suprem, de propria moarte. Ce frumos ar fi fost ca presa mâzgălită şi cea turuită să păstreze un sfânt moment de linişte, o clipă de reculegere. Deşi poate totuşi prea mult, ar fi fost îngăduit acel „Adio, adică rămâi”.

Advertisements

cine dracu´ mi-a furat titlul?

…mi-a luat foarte mult sa inteleg ca, in ciuda straniilor aparente, scrisul nu e decat o forma de aparare. furia cautarii cuvintelor, insirarea lor astfel incat sa rimeze cu trairile si cu gandurile tale, poezia care circula intre tine si tine, toate sunt, in fond, radical imposibile. numai inconstienta, imaturitatea sau inocenta il pot determina pe cel care scrie sa-si lege cu disperare sperantele de adjectivele potrivite, de metaforele bine incheiate, de comparatiile stralucitoare. caci pana si el intelege, imediat ce le scrie, imediat ce le-a scris, ca ele, cuvintele, au ramas in urma gandurilor si trairilor lui, ca sint masti care colcaie de viermii nimicului, ca sint viscerele dezordonate ale unui trup niciodata intreg. blestemul potrivitorului de cuvinte sint cuvintele insele. golul zdranganitor din ele… si daca, totusi, n-ar fi un blestem? daca el, stiind toate acestea, s-ar replia fata de propriul sau scris, tainuindu-si cele mai intime trairi si ganduri strigandu-le, cu frenezie? cuvintele vor trebui sa (dez)minta totul, vor fi silite sa acopere, sa treaca sub tacere, sa disimuleze. in alt fel eu nu mai cred ca pot fi folosite; decat, eventual, in scopuri umoristice, pe terenurile de fotbal, in trenuri, etc.

Cartea Iuliei – O lansare la inceput de toamna

(in cuvinte si imagini)

O lansare de carte e ca o conspiraţie între lumea reală şi lumea imaginată care-şi dau întâlnire spre a-l pune într-o postură stranie pe autor, spre a-l lasa apoi, la finalul întâlnirii, într-o postură încă mai ingrată: spre a-l lăsa singur.

O lansare de carte e ca o conspiraţie între lumea reală şi lumea imaginată care-şi dau întâlnire spre a-l pune într-o postură stranie pe autor, spre a-l lasa apoi, la finalul întâlnirii, într-o postură încă mai ingrată: spre a-l lăsa singur. (Cred ca am mai scris asta o data…)

Filozofia – un cantec de lebădă

(preluat din Luceafarul de dimineata)

Este uimitor că farmecul literar şi fascinaţia filozofică pe care o emană dialogurile platoniciene n-au putut fi ucise nici de numărul uriaş de studii şi comentarii adeseori anoste şi indiferente la frumuseţea lor, nici de reluările lor în mai toate lucrările semnificative de filozofie, nici de interpretările violente la care au fost supuse de filozofi care, nu în puţine rânduri, şi-au permis să le înţeleagă mai bine decât autorul lor şi pe acesta mai bine decât s-a înţeles el însuşi. Încăpăţânarea lor de a-şi păstra prospeţimea, aerul lor aproape sfidător cu care traversează istoria fără să îmbătrânească se datorează poate vârstei inaugurale care le-a dat naştere şi pe care noi o recunoaştem ca vârstă a întemeierii culturii europene.

Din această perspectivă, o mică scriere platoniciană, Phaidon, cea de-a doua şi adevărata Apologie a lui Socrate, ar putea fi privită drept actul de întemeiere a tradiţiei filozofice şi, astfel, drept simbol al acestei vârste inaugurale. În centrul dialogului Phaidon se află ideea că rememorarea vieţii lui Socrate este un fel de „ritual filozofic”, căci, aşa cum recunoaşte Phaidon însuşi (58d), nimic nu îi aduce o bucurie mai mare decât a-şi aminti şi a povesti altora – aşa cum va face, de altfel, în dialogul care-i poartă numele – despre Socrate. Prezenţa intensă (chiar dacă nu fizică) a lui Socrate în mijlocul celor care filosofează aminteşte, într-un mod oarecum straniu, de cuvintele lui Hristos: „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. De aceea, Phaidon ar putea fi privit ca adevărata Apologie socratică, o apologie a cărei miză nu este aceea de a-l salva de la moarte, ci este o apologie a filozofiei ca modul de viaţă autentic prin excelenţă, care poate conduce omul la obţinerea fiinţei sale depline.

Asemenea lui Hitchcock, care nu apare decât fugitiv în peliculele sale, Platon nu este decât în trecere menţionat în acest dialog al său şi nu face parte nici din grupul restrâns de prieteni care îl vizitează pe Socrate în temniţă, înainte de moartea sa, sub pretextul că ar fi fost bolnav. Calitatea literară şi filozofică deosebită a dialogului se lasă presimţită fie şi numai în funcţiile acestui „simplu” pretext. Poate pentru a spori credibilitatea istorisirii, autorul dialogului nu-şi asumă şi rolul personajului principal, lăsând relatarea în seama lui Phaidon; sau poate pentru a putea fi cel dintâi „apostol” socratic, primul care să reia, în scris, rememorarea lui Socrate, arătând că filozofia este posibilă, ca o astfel de rememorare, chiar şi în absenţa lui Socrate şi după dispariţia sa (85a), asumându-şi conştient rolul de întemeietor al tradiţiei filozofice.

Phaidon este singurul dintre personajele acestui dialog care a fost alături de Socrate în cea din urmă zi a vieţii sale, ceilalţi fiind, din diferite motive, absenţi. Absenţa lor nu este însă nici de această dată întâmplătoare, aşa cum nici absenţa lui Platon nu fusese un simplu pretext. Căci absenţa lor ne cuprinde, cumva, şi pe noi, cititori ai dialogurilor platoniciene din toate veacurile, făcându-ne părtaşi, printr-un reuşit artificiu literar, la chiar momentul rememorării. Precum în urma unei recuperări metatopice, însăşi absenţa noastră este convertită într-o proximitate, cititorul aflându-se în aceeaşi postură ca şi Echekrates, ca şi ceilalţi ascultători şi făcând, astfel, parte din publicul mai vast, atemporal, al lui Phaidon. Întreaga „expoziţiune” a dialogului este un joc al absenţelor. Iar, în urma acestui joc, toate aceste absenţe sunt reconvertite, printr-o ingenioasă raportare a unora la celelalte, într-o prezenţă, a cărei intensitate şi miză ultimă este atinsă prin prezenţa lui Socrate.

S-ar putea risca afirmaţia că, dacă Banchetul este răspunsul lui Platon la comedie, Phaidon este replica pe care Platon o dă tragediei. Dialogul este, până la urmă, rememorarea morţii lui Socrate, însă, cu toate acestea, ca în urma unui proces alchimic, sensul însuşi al tragediei este răsturnat. Căci moartea lui Socrate nu este deloc tragică; ea este mai degrabă o eliberare, aşa cum este, de altfel, prefaţată de Platon, printr-o metaforă construită în analogie cu Mitul peşterii. La venirea apropiaţilor săi, Socrate este eliberat din lanţurile care îl legau, prilejuindu-i o meditaţie despre ambiguitatea vieţii în care durerea este mereu amestecată cu plăcerea şi-i este constitutivă acesteia. Această eliberare a lui Socrate din legăturile care îl imobilizaseră este prologul eliberării supreme a sufletului de trup, acea eliberare prilejuită de moartea care avea să urmeze câteva ceasuri mai târziu.

Socrate însă nu pare deloc afectat de moartea sa iminentă, ba, dimpotrivă, iar tocmai acest lucru este în măsură să-i nedumirească pe cei proaspăt sosiţi şi a căror tristeţe Socrate încearcă la început în zadar s-o risipească. Această jubilaţie socratică la gândul morţii sale iminente, în stare să nedumirească nu numai pe cei veniţi acolo să-l asculte pentru ultima oară vorbind, dar mai ales pe cititorii de astăzi ai dialogului, este ultima învăţătură pe care Socrate o oferă discipolilor săi – şi, prin ei, nouă înşine – ultima şi poate cea mai importantă. Căci, în lumina ei, sensul suprem al filozofiei îşi primeşte expresia deplină, în măsură să modifice radical sensul (tragic) al morţii. Căci filozofia – o spune Socrate discipolilor săi – nu este altceva decât separarea sufletului de trup şi de simţuri, eliberarea sufletului de legăturile plăcerilor şi pasiunilor trupeşti, aflându-se în acest sens într-o proximitate deplină faţă de moarte, care este tocmai separarea definitivă (şi astfel eliberarea) sufletului de trup. Acesta este sensul pe care trebuie să-l primească celebra sintagmă platoniciană potrivit căreia filozofia este pregătire pentru moarte.

Numai că, dacă filozoful este acela care încearcă să se ţină cât mai departe de legăturile plăcerilor trupeşti şi să reducă cât mai mult cu putinţă comerţul sufletului cu trupul, încercând să se menţină în acea zonă a gândirii pure şi care nu se sprijină pe simţurile înşelătoare şi nu are de-a face cu lucrurile sensibile, ci cu acelea eterne, cum ar putea primi moartea altfel decât cu bucurie, ca o încununare deplină a vieţii sale, ca o supremă eliberare? Pentru că Simias şi Kebes nu par deloc convinşi că soarta lui Socrate nu este una tragică, ci dimpotrivă – motiv pentru ca Socrate să se întrebe retoric cum va fi capabil să-i convingă pe cei care nu au fost prezenţi acolo de adevărul celor spuse de el dacă nu-i poate convinge pe cei doi –, Socrate le oferă acestora exemplul lebedei care, atunci când simte că i se apropie moartea, cântă aşa cum n-a făcut-o până atunci (84e). Şi ce pasăre, îi întreabă Socrate, cântă de tristeţe?  Nu cântă, oare, lebăda bucurându-se că se întoarce la acel zeu pe care îl slujeşte? Şi cum ar trebui să se despartă el, Socrate, de viaţă, slujitor al aceluiaşi zeu, Apollo, dacă nu în acelaşi fel?

De fapt, ducând metafora platoniciană mai departe, filozofia este ea însăşi un cântec de lebădă. Filozofia nu se sfârşeşte cu moartea, ci începe cu ea şi de la ea, recuperând-o, resemnificând-o, trăind-o în modul cel mai radical şi mai autentic cu putinţă.

Ce-ar fi daca…

vieţile fiecăruia dintre noi s-ar lăsa transcrise pe portativ, dacă fiecare viaţă ar alcătui o linie melodică distinctă, iar iubirea dintre doi oameni ar fi armonia deplină a celor două linii melodice şi îngemănarea lor, aşa cum ura ar fi dizarmonia suprema. Atunci războaiele s-ar lăsa transcrise în cele mai cumplite „simfonii”, ar alcătui gigantice bucăţi muzicale violente, atonale, aşa cum izbucnirile generale de fericire s-ar lăsa transcrise în impetuoase simfonii….

Conditiile de posibilitate ale unei plimbari cu bicicleta

O plimbare cu bicicleta intr-o zi insorita de duminica seamana, pentru un neamt, cu o iesire in spatiul cosmic. Caci pentru o astfel de plimbare sunt necesare imbracarea unui costum special, elastic, perfect pentru impiedicarea contactului direct cu mediul inconjurator si a unei casti care aduce, mai curand, cu cea a cosmonautilor. Nu pot lipsi in niciun caz perechea de ochelari protectori, ghetele speciale pentru pedalat, manusile inadins concepute pentru o priza perfecta la ghidon.

Desi comparativ mai mica, bicicleta este aproape la fel de bine dotata ca o nava spatiala, beneficiind de aparatura de masura viteza, altitudinea, temperatura, presiunea in pneuri si, in genere, restul parametrilor esentiali pentru efectuarea in deplina siguranta a unei plimbari cu bicicleta.

Lipsindu-mi aceste echipamente vitale unei plimbari in aer liber nu-mi pot asuma riscul de a face cativa pasi pe malul Dreisam-ului, multumindu-ma numai cu probele luate de echipajele umane carora le e la indemana o astfel de expeditie. Va trimit si voua cateva astfel de probe:

This slideshow requires JavaScript.

Strigătul mesei tăcerii

Scuplturile sînt nemişcate şi mute. Strigătul lor are densitatea pietrei îmbătrânind şi degradându-se; strigătul lor este suferinţa formei într-o materie stâlcită înflorind de muşchiul nepăsării.

Cât de mult regretăm o idee pe care, pentru că nu apucăm s-o scriem, recade în neant? Ştim că am pierdut-o pentru totdeauna. În ansamblul de sculpturi de la Târgu Jiu, Brâncuşi ne-a lăsat, scrisă în piatră,  legenda ctitoririi – spune Noica. Într-o inspirantă intepretare a coloanei infinitului Dan Puric vorbea despre dimensiunea jertfelnică a poporului român. Sculpturile sînt acum resorbite de pământul din care s-au ridicat, forma este resorbită de materie şi riscă să recadă în nimic. În nimicul nepăsării şi al indolenţei noastre. Nu în nimicul din care au fost create, ci în nimicul din care nu se vor mai întoarce niciodată.

Să fie şi sculpturile brâncuşiene încă un dar pe care nu-l merităm?

sursa foto: Nea Costache

Câştigătorii concursului de PA-uri!

După o săptămână în care fiecare a reuşit sau nu să găsească combinaţia de litere şi cuvinte cu care să câştige concursul „nostru”, iată că a venit şi momentul cel mai important, evenimentul lunii februarie. Dar lăsând la o parte introducerea, să trecem la discuţia relevanţei literaturii în genere în contextul socio-cultural de astăzi, la locul scriitorilor în general în societatea modernă şi la modul în care literatura poate influenţa viaţa fiecăruia dintre noi. Pentru că ştiu însă că asemenea discuţii –  care ar putea ocupa giga-biti intregi –  nu interesează aproape pe nimeni, voi sări şi peste ele şi voi trece direct la… genurile literare şi valabilitatea lor în contextul literar actual, la problema întrepătrunderii lor şi nu în ultimul rând la necesitatea depăşirii lor… Deci premiile!

Locul I (şi felicitările juriului) se acordă Cellei, în special pentru PA-iestirea :

„rece,

podul palmei îmi doare

linia vieţii a rătăcit

drumul

spre linia inimii

din podul palmei

tale”

*

Locul II se acordă Lordului D’if, în special pentru Micro-PA-ul:

„Mansarda era mov desi la prima vedere rozul iti lua ochii”

*

Locul III se acordă Iuliei, pentru Micro-PA-ul:

„Frumos bibilica ciugulea boaba din frunză, visând la un song de pe youtube…”

Menţiune se acordă Diei, pentru Mini-PA-ul:

„ce stângace eram şi cum întorceam cuvintele într-o tigaie cu ulei încins! trupul îi era

un caiet cu file albe, eu eram femeia-pensulă”.

*

Premiul de consolare se acordă Laurei.

Mima (tot un fel de leapşă)!

(Doru Lelii – in care se povesteste prima  aparitie a lui Caius la Dinar)

Când era la al treilea rând de bere nefiltrată, plutonierul-major Onici privi în dreapta lui către un tânăr care se chinuia să-şi încropească un blog.

– Cum îţi zice, îl întrebă după un răstimp, observând că tânărul era nou şi nu vorbea cu nimeni.

– Caius, scânci acesta drept răspuns.

– Auzi, da’ tu mai tare nu poţi să vorbeşti, că mă prost-dispui cu mieunatul ăsta.

– Ba da, îşi ceru scuze Caius, tot în acelaşi ton.

Plutonierul-major Onici se înfurie, dădu peste cap halba de bere nefiltrată şi-i aruncă acestuia:

– Auzi mă’, ştii cum ar trebui să ţi se spună ţie?

– Cum, făcu iarăşi Caius o încercare?

– Doru, îi zise hotărât plutonierul-major Onici.

– De ce?, se sforţă iarăşi ca un sopran Caius.

– Ca lu’ tată-tu îi zice Lelii, d’aia! tună plutonierul-major Onici şi îi împinse şi lui Caius, râzând, o halbă de bere nefiltrată. Lasă blogu’ ăla, că în Zelist eşti deja praştie.

Cine vrea să răspundă la provocarea de a folosi, în scopuri proprii, unul sau mai multe dintre personajele mele, respectând tabieturile şi obiceiurile lor lingvistice este bine-venit să preia leapşa. Eu o trimit mai departe următorilor: Vania

Cristian Lisandru

Dia

Al2lea

Amalia

Vraji

Simon

Iulia

Otilia

Piticii din mansarda mov

Cella

Silvia