Manuscrisul (II)

„Întorcându-se de la templul Atenei, Zenon şi Parmenides eleatul îl găsiră pe Socrate stând nemişcat pe un pietroi la marginea drumului care conducea către ieşirea din cetate. Zenon se apropie de el şi îi strigă:

Zenon: Pe Zeus, Socrate, iar te-a gonit Xantipa de acasă şi nu te mai poţi întoarce de gura ei? Socrate îl privi fără să-i răspundă.

Zenon: Spune mai bine, prea-bunule prieten, ce faci aici.

Socrate: Eram, soseşte răspunsul, urmat imediat de o privire scrutătoare.

Zenon îl priveşte nedumerit, fără să înţeleagă ce vrea să spună tânărul Socrate. Parmenides, care se apropiase între timp, izbucni în râs, adresându-i-se lui Zenon pe un ton părintesc.

Parmenides: Păi nu e tot una a gândi şi a fi, ω φιλη[1]?

Luat pe nepregătite şi înţelegând abia acum ce voia să zică Socrate, Zenon izbucni într-un râs totuşi forţat.

Zenon: Şi la ce „erai”, se aventurează iarăşi pupilul lui Parmenides, ca şi când el însuşi ar fi înţeles mai întâi ce voise să spună Socrate.

Socrates: Mă gândeam că durerea este cu neputinţă, prea-înţeleptule, că nimeni nu poate simţi durere sub niciun chip.

Parmenides:  Cum asta, prea bunule Socrate?

Zenon: Ai să ne ţii şi tu, fiu de daimon, un discurs interminabil din acelea cum obişnuieşte Gorgias? Tocmai ce  l-am ascultat ieri vorbindu-ne despre neprihănita Elena!

Socrates: Numai dacă nu te pricepi la arta întrebării şi a răspunsului.

Parmenides: Şi cum vrei să dovedeşti asta, bunule Socrate? Ai să încerci iarăşi figura cu ideile? Dacă şi memoria ţi-e la fel de lungă precum înţelepciunea, ştii bine că ultima dată când am stat de vorbă am sfârşit în zeci de aporii cu ideile tale. E drept, a trecut ceva vreme de-atunci.

Socrates: M-am tot gândit, învăţătorule, la discuţia noastră de atunci, şi pe câine dacă am găsit o rezolvare!

Parmenides: Deci cum ai de gând să ne convingi că nu există durere? Numai spune repede, pentru că eu şi Zenon ne întoarcem din Sparta şi sîntem amândoi obosiţi.

Socrates: Foarte bine, atunci. Haidem la Calicles care a pregătit un banchet în cinstea Atenei, şi-om vorbi pe drum.

Zenon şi Parmenides se priviră o clipă şi hotărâră să asculte îndemnul socratic. În timp ce toţi trei se îndreptau spre casa lui Calicles, Socrate luă cuvântul.

Socrates: Nu-i aşa, Zenon, că atunci când exită durere, trebuie să existe şi cineva care să o simtă?

Zenon: Dar n-ai spus, o Socrates, că nimeni nu poate simţi durerea?

Socrates: Pe Zeus, Zenon, dar văd că nu ne înţelegem. Şi tu crezi ce-am spus eu?

Zenon: Sigur că nu, Socrates, cum aş putea să cred că nimeni nu poate simţi durere, spuse Zenon, şi-şi trase o palmă peste obraz ca pentru a verifica cele spuse.

Socrates: Deci dacă nu crezi că nimeni nu poate simţi durere şi că durerea nu există atunci crezi că durerea poate fi simţită şi că, aşadar, există…

Zenon: Întocmai.

Socrates: Deci dacă tu crezi că există durere, crezi că există şi cineva care s-o simtă, sau eşti de părere că poate să existe durere în lipsa unuia care să simtă durerea?

Zenon: Întocmai aşa, Socrates, durerea nu poate exista în lipsa cuiva care s-o simtă.

Socrates: Dar cel care simte durerea, poate simţi durerea sa, durerea altuia, sau deopotrivă durerea sa şi durerea altuia.

Zenon: Pe Zeus, Socrates, nu poate simţi decât durerea sa.

Socrates: Aşa credeam şi eu. Dar dacă lucrurile aşa stau, spune-mi atunci dacă nu cumva ţi se pare că între cel care simte durerea şi cel care este conştient că aceasta durere resimitita este a mea exista vreo diferenta?

Zenon: Nu înţeleg ce vrei să spui, Socrates.

Socrates: Spune-mi atunci, prietene, când te arzi la mână, cine este cel care se arde?

Zenon: Eu, desigur.

Socrates: Aşa precum spui. Dar zi-mi acum, cine îşi dă seama de lucrul acesta, anume că tu esti cel care te-ai ars la mână.

Zenon: Tot eu, desigur.

Socrates: Aşadar, cel care simte durerea şi cel care este conştient că durerea aceasta este a mea sunt unul şi acelaşi?

Zenon: Nu stiu, Socrates.

Socrates: Mai gândeşte-te odată, prea-bunule! Deci eul care experimentează ceva fierbinte este cel care se arde, simtind durere.

Zenon: Întocmai.

Socrates: Dar eul care este conştient de faptul că eu sunt cel care simte durerea, nu simte la rându-i aceeaşi durere, nu-i aşa? Pentru ca daca ar simti durearea, n-ar mai putea sa fie constient in acelasi timp de faptul ca durerea este a mea, asa cum nici tu nu poti sa simti si sa nu simti, in acelasi timp, durere.

Zenon:  Sigur că nu.

Socrates: Aşadar avem mai întâi eul care simte durerea, cel care este conştient de durere, şi apoi eul care este conştient că această durere este a mea.

Zenon: Aşa precum spui.

Socrates: Deci avem două euri atunci când e vorba de durere: unul care simte durerea şi unul care este conştient de acest fapt, anume ca durerea este a sa. Iar aceasta constiinta a faptului ca durerea este a sa este nedureroasa? Sau tu crezi altfel, prea-bunule?

Zenon: Nu, nu e cu putinţă decat asa precum spui.

Socrates: Întocmai. Dar atunci, în afară de eul care simte durerea şi de cel care este conştient de faptul ca durerea aceasta este a mea, mai avem nevoie de încă un eu care să fie conştient ca si acea traire a eului este deopotriva a mea, cea a eului care este constient ca aceasta durere este a mea…

Zenon: Pe Zeus, Socrates, aşa este!

Socrates: Şi de aici lucrurile se desfăşoară într-un mod asemănător concursului dintre Ahile şi broasca ţestoasă.

Zenon: Adică avem nevoie de încă un eu, şi de încă unul, şi tot aşa, la nesfârşit, care să fie conştient de cel dinainte.

Socrates: Exact aşa precum spui, prea-bunule. Deci oricât am căuta, vom avea întotdeauna nevoie de încă un eu şi de încă unul. Astfel că nu vom ajunge niciodată să simţim durerea.

Însă Zenon nici nu apucă să se bucure că înţelesese argumentul lui Socrates, şi Parmenides îl lovi cu toiagul peste picioare şi-l făcu să urle de durere.

Zenon: Pe câine, Parmenides, dar din ce pricini mă loveşti aşa?

Parmenides: Cum, ai simţit durerea?

Înainte să ajungă acasă la Calicles, Socrates se despărţi de cei doi, pretextând o uşoară indispoziţie.


[1] În original (ca si intreg manuscrisul, de altfel) în limba greacă: o prietene!

Godot est arrivé

(o informaţie de larg interes)

la scara trăsurii aştepta un căţel. Godot coborî călcând peste el. îi rupse numai o coastă cu primul bocanc, cu celălalt insa lovi drept la ţanc. sprijinindu-şi al treilea picior în pântecul câinelui, cu o mină cam tristă, Godot scotoci prin buzunare după batistă. Făcu semnul crucii rapid, în timp ce-şi trăgea după el, din trăsură, al patrulea picior pe care-l vârî câinelui în gură. Apoi urmară miriapodic alte şi alte picioare, Godot se depărta şi cobora din trăsură la nesfârşit şi nu mai ajungea, de fapt, să coboare; câinele suferea sub el cu grumazul frânt, respirând căznit, ploaia de picioare se abătea asupra lui mitraliindu-l intr-un ritm tot mai accelerat. Aşteptându-l pe Godot, câinele fusese cândva fericit.

Leapsa de la C*a*i*u*s

Dupa ce am fost cat p’aci sa-l carabanesc ieri  din blogroll, din motive care nu m-au lasat numai pe mine total perplex, ci si pe altii, iata ca am decis sa accept scuzele foarte voalate de altfel ale lui Caius si m-am indemnat la aceasta leapsa care s-ar putea foarte bine sa fie prima mea leapsa (acest lucru nu se stie desigur cu certitudine, de vreme ce calugarul Benedictin care era insarcinat cu transcrierea tuturor evenimentelor blogeristice in care sint angrenat, s-a pierdut undeva pe teritorul actual al Groenlandei si n-a mai dat de el nici capitanul Saragoza de-atunci)

Dar sa trecem la leapsa si sa lasam vorbaria:

1.Cât din viața personală expui scriind un blog?

R: Nu m-am gandit niciodata la asta, dar promit sa ma gandesc pana la urmatoarea leapsa!

2.Cu ce îți dăunează blogul?

R:  Asta-i intrebare capcana, sau ce?

3.Cu ce te ajută blogul?

R:  Da’ ce am zis eu ca ma ajuta? Nu e frumos sa pui intrebari sugerand deja raspunsul..

4.Ce reacții permiți?

R: Depinde de toane; toanele mele si ale altora.

Mai departe consider ca e imperios necesar ca la aceste distinse intrebari sa raspunda deopotriva urmatorii si/sau urmatoarele (daca n-au facut-o deja):

AdinaAlexAnaAndiAnna,

Cella, Cristi,  Geanina, Elena,

George, Marius, Mihaela, Indaofwind, Ana (Peride).

O prea-inspirata biografie

(Am vrut, mai aievea, sa incheg o biografie. A mea, nu a alt-cui-lea. Cum m-am pus sa scriu – pac, inspiratia.

– Pe caine, zic eu, mirandu-ma socratic, da’ ce cauti aici. Falfai de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul si nu zise nimic. Eu am asteptat cateva minute apoi iarasi:

– Hai, du-te, las’ ca te chem eu cand e timpul. Du-te, zic iarasi, dupa o pauza, dar ea falfaie de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul (si ce picioare, dumnezeule!) si nu zice pas.

Neavand ce sa fac, fortat la inspiratie, iata ce mi-a iesit drept biografie. Va spun ca nici voi n-ati fi reusit ceva mai bun daca ar fi stat toata ziua pe capul vostru. Si acum cand scriu e aici, de-a dreapta. Falfaie de doua ori din aripi, se muta de pe un picior pe altul, si nu zice pas).

Născut la Reşiţa, am copilărit tot acolo, neavând de ales. Lucrurile astea aveam să le înţeleg însă mult mai târziu. Am mers apoi la şcoală pentru ca erau mulţi care mergeau, până şi sora mea, de la o vreme. Eram înnebunit după matematică; înainte de ea şi în timpul ei; al orei. De matematică. Din motivele astea, prin 2004, după ce mi-am dat Bacu’ (de dragul rimei, desigur) m-am decis pentru filosofie, la Bucureşti (de dragul filosofiei, de astă dată). Şi pentru că nu mai era nimeni care mergea acolo. De atunci sînt înnebunit după fete; înainte de ele şi în timpul lor. Al fetelor. Cam asta ar fi. Restul se întâmplă chiar acum, eu sînt încă în viaţă.

A murit Marin Mincu!

Marin Mincu n-a fost numai un poet, un prozator sau un critic literar de anvergura, n-a fost numai un profesor a carui activitate s-a desfasurat la confluenta dintre doua culturi, cea romana si cea italiana, si care, dintr-un motiv neinteles pentru cei mai multi, a ales sa se intoarca in tara, ridicand din nimic o Universitate la Constanta si lasandu-si amprenta pe generatii intregi de poeti si prozatori. Marin Mincu a fost, mai intai si inainte de toate, un om deosebit, un maestru. A fost omul de la care puteai invata, si omul care era acolo ca un amplificator al propriului tau sine. Omul care te imbrancea mereu si care nu ezita sa critice atunci cand era nevoie. Omul care spunea lucrurilor pe nume, chiar daca lucrurile nu erau intotdeauna comode. Omul pentru care nu existau compromisuri.

L-am cunoscut, la intalnirile Cenaclului Euridice,  ca pe un om jovial, plin de energie, deschis mereu catre tinerele generatii ca si cand ar fi trait prin ele. Si continua sa traiasca inca prin toti aceia care au avut de invatat ceva de la el, oricat de putin sau oricat de mult. Prin toti aceia care au crescut sub indrumarea lui, gasindu-si drumul. Iar printre ei, spre urma, ma numar si eu.

Sa-i fie tarana usoara!

Optiuni fonetice

îmi place “sînt”-ul curat, cu sunet de clopot de biserica, cu miros de frunziş, si nu pot să suport ţuguierea buzelor pentru “sunt”, rotunjimea lui falsa, aerul de Traian învingător pe care îl emană. „Sunt” e ca o invitaţie lascivă, un sutien cu cupele pline de burete ca de îngheţată, e ca o plecăciune care dezveleşte prea mult dintr-un trup obişnuit să se dea. „Sunt” e viagra celor care suferă de o latinitate flască, „sunt” e ventriculul care se umple de apă, nu de sânge. De asta îmi place „sînt” pentru că e sincer, direct, nu e labil, nu se vaită, nu plânge.

naluciri muzicale?

Ma intrebam, intr-o vreme, cum de Nae Zamfir a avut o priza atat de mare in Israel, unde a concertat de o multime de ori; apoi am auzit candva, nici eu nu mai stiu cum sau de unde, ca imnul Israelului, Speranta,  ar avea influente romanesti; de unde si cum, nu stiu?

Astazi, ascultand Prokofiev, am dat peste Overture on Hebrew Themes, Op. 34, pe care o auzisem mai de mult fara sa stiu ce este; si ascultand-o astazi din nou, am ramas uimit recunoscand unele influente romanesti..voi ce ziceti?