Piane bine dezacordate

De ce iubesc sunetul unui pian foarte puţin dezacordat? Bine, am motivele mele – şi sînt motive, nu raţiuni – dar cred ca există şi raţiuni. De fapt, pot sa numesc una; a făcut-o deja Nichita, când a scris: „Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!” Şi aici nu e vorba (doar) de o chestiune epistemologică, în sensul că abia imperfecţiunea ne atrage atenţia asupra perfecţiunii posibile, privându-ne de ea. Ci de faptul că orice perfecţiune, ca deplinătate, este cumplită. Este limitată şi închisă în ea însăşi. Este insuportabilă şi plictisitoare. Şi doar o infimă imperfecţiune o poate face să fie perfectă. Perfecţiunea este întregită de ceea ce îi lipseşte, fără ca lipsa aceasta să fie însă, prin aceasta, „sublimată”, în maniera dialecticii hegeliene, care depontenţează continuu negativitatea, ci tocmai păstrându-se ca negativitate. Pianul puţin dezacordat este pianul acordat perfect.

A asculta linistea

Să respiri liniştea deplină de la sfârşitul simfoniei a VI-a de Tchaikovski, cu sentimentul că liniştea a fost abia atunci descoperită, pentru prima dată în istorie. Şi nu doar în istoria omenirii, ci în istoria de miliarde de ani a planetei noastre, în istoria de zeci de miliarde de ani a universului nostru. Liniştea este exclusiv o invenţie a muzicii, este desăvârşirea ei şi ceva în plus. O linişte cumva perfect articulată, în care te poţi, în sfârşit, odihni. Toată simfonia nu este altceva decât pregătirea minuţioasă a acelei linişti, aşa cum la construirea unui pod arcuit, toată schelăria de lemn, care sustine constructia, nu face altceva decât să pregătească acel moment în care, braţele podului întâlnindu-se, ea va deveni inutilă. Întreaga simfonie este tot un soi de schelărie superbă care nu urmăreşte decât să se facă pe ea însăşi superfluă, să se resoarbă în sine, să se retragă pe deplin în chiar momentul împlinirii sale, într-o mişcare perfect circulară, însă nu ouroborică, ci anaximandrică, „kata to chreon”, adică fără să rămână nimănui îndatorată şi fără să risipească nimic: nu pentru a inventa linişitea, ci pentru a o face, pentru prima dată, auzită

confesiune

Primesc, acum ceva vreme, un scurt text de la un bun prieten. Textul e asezat, frumusel, intre ghilimele – deh, prietenului meu ii place sa se autociteze. (Banuiesc ca e si asta o forma de orgoliu). M-am abtinut cu mare greu sa nu-i spun: “vai ce prostie ai scris!” (sau ceva de genul), dar am facut totusi un comentariu vag ironic din care nici eu n-as fi inteles mare lucru. El mi-a raspuns cu un smiley face – si ce stranii sint aceste smiley faces-poker faces – iar eu m-am multumit sa-mi inchipui ca nu s-a suparat pe mine. Azi, scotocind prin hartiile din laptopul meu, gasesc – surpriza! – textul cu pricina pe una dintre ele. Asadar eu eram autorul! Va marturisesc sincer ca nu mi-a luat mai mult de cateva secunde sa-mi dau seama de cat de bun era, de fapt, textul. De asta am zis mereu – prima impresie e foarte inselatoare…

insemnare de jurnal

Câteodată mi se pare că aici, în biblioteca asta din Freiburg în care scriu acum, cu mausul meu roşu şi cu sticla de apă goală pe jumătate şi cu nişte (multe) cărţi pe lângă mine, oamenii sunt niste efecte ale luminii. Dimineaţa, când abia se crapă de ziuă, aproape că nu e nimeni. Apoi, pe măsură ce lumina se intensifică, şi soarele începe să se reverse prin pereţii ei uriaşi de sticlă, oameni încep să apară, din loc în loc, ca din senin, ca nişte noduri în lumină. Până la prânz sala imensă unde citesc e aproape plină. Apoi, pe măsură ce orele trec şi se înserează, oamenii încep să dispară, unul câte unul, ca şi când s-ar resorbi în aer. Nu prea îmi petrec nopţile la bibliotecă, dar cine ştie ce fel de fiinţe se nasc din umbre îngroşate şi din întuneric. Şi dacă noi sintem cei care citesc, poate că ei sint cei care scriu. Altfel nu văd cum s-ar putea explica toată marea asta de cărţi, şi, mai ales, nici de ce toate literele din ele sint negre.

Viteza de eliberare

Să nu faci nimic zile şi zile întregi e din ce în ce mai uşor. Somnul e cel mai bun somnifer, scrie Proust. Timpul încetează să existe, sau pur şi simplu nu mai contează. E un ocean de nepăsare între mine şi ziua de mâine. În mod straniu e mereu mâine, dar e mâine mereu prea devreme. Un mâine care nu-i trebuie nimănui. Un viitor inutil, obosit, din care timpul s-a scurs deja, ridat de neputinţă, schimonosit de nepăsare. Poate că o să sune telefonul. N-o să pot răspunde. E aşa de obositor să răspunzi şi să joci intreaga şaradă a celui care tocmai pleca şi n-are timp să stea de vorbă. Pentru că nu poţi vorbi. Cu nimeni. Ai nevoie de ceilalţi, cumva, dar în acelaşi timp nu poţi îndura prezenţa lor în niciun fel. Ai nevoie de un celălalt înţelegător, care să te ierte imediat, pentru tot, care să glumească cu tine şi să vadă în tine mai mult decat poţi vedea tu însuţi, ai nevoie de cineva care să se încăpăţâneze, cu blândeţe, să te tragă în sus, să te scoată din acea cameră întunecată, să te developeze cu entuziasm şi cu grijă şi fără să-ţi dea vreun moment impresia că îţi face un serviciu. Ai nevoie de cineva care să te iubească din senin şi fără motiv. Care să te iubească şi atât. Şi mai mult decât atât. Doar că el nu există. Există numai telefonul care sună la răstimpuri şi la care nu poţi răspunde, căci din receptor nu ajung, până la tine, decât pretenţiile celorlaţi deghizate în grijă, în cel mai bun caz, şi dezamăgirile lor faţă de tine. Există draperia grea cu care  te ascunzi de privirile celorlalţi, fără să te poţi ascunde de râsetele lor, de zgomotele fericirii lor. Poate să treacă o săptămână sau o lună, timpul are o textură foarte stranie, până când reuşeşti să te ridici din pat, într-o dimineaţă, convins că astăzi n-a sosit prea devreme. Convins că astăzi o să învingi, cumva, forţa gravitaţională care te schimonoseşte. Gregor Samsa măcar se zbătea, flluturându-şi picioarele de artropodă prin aer, cu frenezie. Pentru Samsa există, cumva, salvare. Te îmbraci şi mergi să-ţi cumperi ceva de mâncare.  După câteva amânări şi după tot atâtea lupte cu tine însuţi pe care nu numai că ai curajul nebănuit de a le purta, ci şi surpriza de a le câştiga, te aşezi la masă şi începi să lucrezi. Poate scrii câteva pagini la persoana a doua. În care te înfrunţi pe tine însăţi, însă disimulezi înfruntarea, de teama, sau din laşitate, în impersonalul persoanei a doua. Nu poţi scrie la persoana întâi, pentru că te-ai prăbuşi sub povara unor adevăruri prea dureroase pentru a le înfrunta de unul singur. Nu poţi însă scrie nici la persoana a treia, pentru că atunci scrisul n-ar mai fi altceva decât o prefăcătorie. N-ar mai avea cum să te ajute, nu ţi-ar mai fi de niciun folos. Dacă îţi mai pui o mască, peste toate măştile pe care le porţi, te poţi duce imediat dracului. Încet, te împaci cu tine însuţi, sau reuşeşti cumva să accepţi totul, să te ierţi, măcar în parte, să găşeşti o scuză bună, cu efect paleativ. Ştii că sînt toate numai vorbe goale, că totul e o înscenare mai mult sau mai puţin sofisticată, dar iarăşi nu te poţi privi în ochi. Trebuie să pui distanţă, cât mai multă distanţă între tine şi tine însuţi, dar fără să te pierzi cu totul. Să fugi cât mai departe, să te ascunzi, să te deghizezi. Poate că e mai bine să scrii la persoana a treia. Măcar pentru o vreme. Până când? Trebuie să te pregăteşti îndelung pentru a te înfrunta, pentru a te privi cu ochiul celuilalt. Zile, săptămâni întregi, ai zăcut. Timpul s-a scurs, toate acele zile de mâine n-au fost iluzorii, ar fi putut să fie de-adevăratelea. Fiecare dintre ele a avut un cer şi un soare, şi fiecare a fost o zi de primăvară. Şi în fiecare dintre ele n-ai făcut nimic. Gândul ăsta este insuportabil. Ai pierdut zile şi săptămâni în şir. Zile şi săptămâni care n-or să vină niciodată înapoi. Zile şi săptămâni şi luni care au trecut pentru totdeauna, fără vreun rost, fără să însemne ceva. Cum să nu te apese povara acelei morţi? Primul lucru pe care l-ai face, atunci când reuşeşti să te ridici din pat şi să te aşezi la masa de lucru ar fi să recuperezi, cumva, oricum, acele zile. Să răscumperi timpul pierdut, care te sufocă, care nu îţi îngăduie să trăieşti ziua asta, în care în sfârşit te-ai întors la viaţă, să vrei toate acele zile de ieri care n-au fost niciodată astăzi; care nu s-au întâmplat niciodată. Vrei, cu o forţă cumplită, toate acele zile de ieri, le vrei cu aceeaşi frenezie cu care Samsa îşi mişca picioarele de coleopteră prin aer, le vrei şi nu ştii cum şi cui să le ceri. Nimic nu te consumă mai mult decât această încăpăţânare aburdă. Te consumă şi, până la urmă, te striveşte. La sfârşit, nu-ţi rămâne decât să-ţi recunoşti suprema neputinţă. Orice ai face, ceea ce e pierdut va rămâne pierdut pentru totdeauna, cercul nu se va întoarce niciodată înapoi. Şi neputinţa asta te sufocă. Oricât de absurdă ar fi pretenţia ta, ea îţi apare ca singurul, cel mai legitim lucru. Altfel cum să ajungi înapoi la tine însuţi? Cum să te regăşeşti, când trebuie să accepţi că ceva s-a pierdut iremediabil pe drum? Că nu mai poţi începe cu începutul. Că nu vei putea niciodată? Că trebuie să te mulţumeşti cu câteva fragmente, cu câteva cioturi, şi că trebuie să le îmbini cât mai bine, cât mai convingător, să faci din ele un fel de viitor care să merite. Treptat, pe măsură ce se face seară, îţi dai seama că nu poţi. Că nu mai e nimic de făcut. Astăzi nu te poate ierta pentru ieri şi nu îl poate răscumpăra. Nu există nicio soluţie. Îţi dai seama, până la urmă, că n-ai făcut nimic toată ziua. Iarăşi. Că ai avut curajul nebun de a porni la război, dar că ai ai fost înfrânt înainte să înveţi să lupţi. Şi înainte să afli cu cine trebuie, de fapt, să te lupţi? Ai fost înfrânt şi acum eşti mai obosit ca oricând. Şi niciun somn, nimic nu te poate vindeca. Te întorci în pat şi îţi întinzi mâinile pe lângă corp. Ţii ochii deschişi şi tavanul se apropie şi se depărtează de tine. Ţii mâinile pe lângă corp, pentru că dacă ţi le-ai aşeza pe piept, ar fi semnul infrangerii absolute. Ar fi moarte. Moartea dinainte de moarte, însă mult mai cruntă decât ea, căci e o moarte în care îţi păstrăzi conştiinţa. Ştii că eşti mort şi că nu se mai poate face nimic pentru tine şi că de multe ori mâine va trebui să vină şi să treacă până când te vei putea ridica din nou împotriva a tot şi a toate, până când te vei putea răzvrăti din nou, cu acel curaj nebunesc care te-a făcut să te ridici din pat, să mânănci şi să te aşezi la birou şi să scrii. Poate că nu se va mai întâmpla niciodată. Nu există nicio garanţie că va mai fi vreodată mâine de-adevăratelea, şi nici nu eşti sigur că a fost vreodată. Orele încep să treacă. N-are nicio importanţă că e zi sau noapte, uneori, cu draperiile trase, e tot mai greu să faci diferenţa. Ore egale, monotone. Nu trec prea încet, nu trec nici repede. O singură oră care se repetă la nesfârşit, până se goleşte de orice sens. O singură zi care se repetă la nesfârşit până se goleşte de orice sens. O bâlbâială fără şir de care poate că nu eşti vinovat. Poate că nu trebuie să faci nimic pentru că nu poţi să faci nimic. Aşa cum nici un condamnat la moarte nu trebuie să facă nimic. Trebuie doar să aştepte. Nici prea mult, nici prea puţin. Iar timpul n-o să treacă nici prea repede, nici încet. O să treacă. S-ar putea să dormi câteva ore, dar somnul n-o să-ţi aducă nimic. O să fie un somn fără vise, în care povara neputinţei tale n-o să te părăsească nicio clipă. Şi când o să te trezeşti n-o să-ţi pese că eşti treaz, fiindcă nici acesta nu este decât un fapt lipsit de importanţă. De fapt nu eşti treaz, eşti mort. O moarte de care eşti conştient şi împotriva căreia nu poţi face nimic. Amâni, continuu, totul. Toate gândurile care îţi vin, se întorc de unde au venit, sub pretextul că „altădată”. Nu există nimic pe lumea asta, nu-ţi poţi imagina nimic care să te smulgă din această letargie, din această moarte dinaintea morţii. Un singur gând revine, la intervale aproape egale de timp, cu intensitate din ce în ce mai mare: gândul inutilităţii tale. Şi nici măcar nu e un gând, e un sentiment care se ridică dinlăuntrul tău ca o duhoare şi care te anesteziază. Numai cu mari eforturi te poţi mişca de pe o parte pe alta. Nu poţi decât să asişti neputincios cum orele trec pe lângă tine, prin tine, fără să lase nicio urmă, până când aproape că îţi pierzi realitatea. Simţi că trebuie să te agăţi cumva, că trebuie să fii, că trebuie să umpli cumva golul. Aşa se naşte în tine foamea. O foame care e tot o formă de neputinţă. Mănânci pentru că nu ştii să trăieşti altfel. Mănânci, pentru că e ultimul lucru care ţi-a mai rămas. Nu mănânci, devorezi, cu aceeaşi frenezie cu care Samsa îşi mişca prin aer picioarele de artropodă, de frică, de ruşine, de teamă. Mănânci ca şi cum asta ar fi ultima ta şansă la tine însuţi. Dar viaţa nu curge în tine, ci oboseala unei digestii suprasolicitate. Mâncarea nu te hrăneşte, ci îţi hrăneşte disperarea. Acum chiar nu ţi-a mai rămas nimic. Absolut nimic. Nicio cale de scăpare, nicio amânăre, nicio diversiune de care să te poţi folosi. Ai putea vomita pentru a o lua de la început. Ţi-e rău. Te întinzi pe pat şi aştepţi. Timpul trece. Nici prea repede şi nici încet. Egal, monoton, fără să-ţi aducă şi fără să-ţi ia nimic. Trece pur şi simplu, repetându-se, ca şi cum s-ar izbi de pereţii camerei fără să poată ieşi. Orele îşi pierd consistenţa până când nu mai înseamnă nimic. Până când nu mai sînt. Te trezeşti şi adormi de mai multe ori şi toate astea nu înseamnă nimic. Se face mâine, de mai multe ori, fără să aibă vreo importanţă. Poate să treacă oricât de mult timp, pentru că, într-un fel, nu trece. Nu ştii că trece. Nu afli că trece decât atunci când, fără să ştii de ce, te trezeşti iarăşi, într-o dimineaţă, şi afli de el. Răzbunător şi cuprins de furie şi de ură faţă de tine însuţi vrei, iarăşi, ceva; orice. Vrei să fii, şi nu încăpăţânându-te, căci voinţa ta nu are de jucat niciun rol aici, ci pur şi simplu, ca şi când, dintr-o dată, cineva te-ar cupla la propriile tale vise şi aspiraţii ca la o baterie. Dar esti atat de mult ramas in urma fata de tine insuti! Si totusi, pentru prima oară, după mult timp, e iarăşi mâine. Pare imposibil. Trebuie să te grăbeşti, pentru că nu ştii cât o să ţină. Îţi faci curat în cameră, aeriseşti, te aşezi la masa de lucru. Poate că o să scrii câteva pagini…

vineri-treisprezece

La scopul vieţii. La asta m-am gândit ieri noapte, în loc să adorm. Şi la o droaie de alte lucruri. M-am gândit la mere care nu se oxidează atunci când le mănânci pe jumătate şi la ziua de vineri. Şi nu la orice vineri. M-am gândit la vineri, treisprezece. Am o memorie vizuala îngrozitoare. Nu pot reţine decât cifre şi relaţii între cifre. Doi-trei pixeli, în cel mai bun caz, care aleargă bezmetici dintr-o parte într-alta, trudind în alb-negru. Să nu mă pună nimeni să desenez ceva din amintire! Prin clasa a noua sau a zecea am avut o teză în data de vineri-treisprezece. La engleză. Am luat şapte, pentru că am făcut vreo duzină de greşeli de ortografie, cel puţin. Atunci am hotărât că nu se mai poate aşa şi că trebuie să descopăr un fel de sistem numeric, matematic, prin care să pot reţine când se dublează o consoană sau o vocală şi în ce fel se schimonosesc literele, într-un cuvânt. Întreprindere infinit mai dificilă decât reducerea matematicii la logică, care avea să-i obosească până peste poate pe Russell şi Whitehead, şi ei probabil destul de lipsiţi de imaginaţie. Vai, câte lucruri mai frumoase şi mai bune nu se pot face pe lumea asta? Şi ce probleme de conştiinţă trebuie să te frământe ca să încerci să reconstruieşti cele mai sofisticate propoziţii metematice doar cu doi pixeli: cu pixelul adevărat şi cu pixelul fals? Nu era mult mai simplu să te apuci de băut sau de jucat poker on-line? De o mie de ori! Problema mea de atunci avea însă un grad mult mai mare de complexitate, căci în timp ce limbajul matematic respectă reguli foarte precise, limba engleză e rezultatul hoţiilor şi violurilor vikinge care au început la spartul mileniului trecut şi a corcirii ei, timp de secole, cu infinit mai nobila franceză, al cărei dialect ar fi rămas şi astăzi dacă n-ar fi ajuns să fie vorbită, din nefericire, de americani. Dar eu nu ştiam, desigur, toate lucrulile astea, iar absurda istorie a limbii engleze îmi era foarte puţin cunoscută. Ca urmare, eforturile mele de a identifica modele matematice cu ajutorul cărora să-mi pot aminti, la nevoie, ortografierea unui cuvânt ori altul, au rămas fără mari rezultate, oricât mi-aş fi dat silinţa. Şi credeţi-mă, nu sînt un om care se lasă cu una, cu două.   În română lucrurile sînt simple. Ai doi sau trei i într-un cuvânt pentru că unul se trage din rădăcină, altul e desinenţa pluralului iar al treilea e acolo, dacă e când trebuie, pentru că substantivul e articulat. Basta. În engleză, fiecare cuvânt trage după sine toată istoria complicată a limbii, plină de violenţe, de frustrări, de neîmpliniri, de pretenţii false şi de false iluzii. Numai aşa se poate explica – dacă se poate! – cum un cuvânt banal, fonetic şi semantic, care se pronunţă exact aşa cum se pronunţă litera q, este ortografiat, în engleză, aşa: queue. Dacă nici Shakespeare n-a reuşit să pună ordine în limba aia! Sau poate că n-au avut noroc de doi-trei nemţi care să se trezească de dimineaţă, să-şi bea cafeaua, şi să se pună pe treabă. Închipuiţi-vă numai, dacă puteţi, cum ar fi arătat astăzi limba engleză dacă şenilele panzerelor nemţeşti ar fi trasat linii clare şi ferme prin normele ortografice ale limbii engleze. N-a fost să fie. Aşa am ajuns eu să închei media opt la engleză, spre satisfacţia profesoarei care m-a consolat, ironic, spunându-mi că numai ceasurile rele din ziua de vineri-treisprezece sînt de vină pentru nota mea. Apoi m-a avertizat, cu un zâmbet amabi, că dacă nu mă pun pe treabă tot un vineri-treisprezece mă aşteaptă şi semestrul viitor. Agasat la culme – şi cine n-ar fi fost? – i-am răspuns că vineri nu poate să cadă în data de treisprezece decât o dată pe an. Is that so?

Ieri noapte, când mă chinuiam să adorm, am dat iarăşi peste aceeaşi problemă veche. De câte ori se poate întâmpla, într-un an, ca ziua de vineri să coincidă cu data de treisprezece? Căutam iarăşi, ca strămoşii mei Russell şi Whitehead altădată, principiul matematic al problemei, formula simplă şi elegantă care rezolva odată şi pentru toţi chestiunea. Oricât m-aş fi chinuit însă, calculând însă înainte şi înapoi în timp, numărând zile şi încercând să identific reguli, n-am reuşi. Calendarul nostru e un haos total. Luni cu câte treizeci de zile alternează, într-un chip neregulat cu altele de treizeci şi una, iar februarie, care oricum are doar douăzeci şi opt, mai primeşte, din când în când un mic bonus. Înainte să adorm, azi-noapte, chinuit de problema asta, o singură concluzie mi s-a părut că se impune cu evidenţă. Papa Grigore al XIII-lea a fost un copil din flori, de origine engleză.

Dupa o lunga absenta… o imbratisare

Câteodată poţi lua parte la o îmbrăţişare doar privind-o. Cu cât îmbrăţişarea e mai sinceră, cu cât abandonarea unuia în braţele celuilalt mai deplină, cu atât mai mult îi cuprinde în ea pe toţi cei care o privesc. Pentru câteva clipe, centrul de greutate al unui spaţiu imens cum ar fi o sală de bibliotecă sau un amfiteatru se mută într-o îmbrăţişare care nu atrage doar privirile ci permite, cumva, o participare aproape fizică, fără să fie vreun moment indecentă şi fără să-şi piardă din intimitate. Privind doi prieteni îmbrăţişându-se, ţi se permite cumva, imposibilul; ţi se permite să iei parte la intimitatea lor fără să o distrugi şi fără să o resemnifici. Apoi îmbrăţişarea dintre doi oameni care nu-ţi sunt cunoscuţi recapitulează îmbrăţişările esenţiale pe care le-ai trăit, îţi permite să le retrăieşti, fiind în acelaşi timp promisiunea sau garanţia că apropierea autentică dintre oameni este posibilă. Această intimitate care irupe în spaţiul public fără să-şi piardă caracterul intim – ea şi-l poate, desigur, pierde, imediat ce devine conştientă de faptul că este privită, şi acesta este, cel mai adesea, momentul în care cei doi se desprind din îmbrăţişare – este cu putinţă tocmai pentru că îmbrăţişarea pare a fi străină de retorică. Nu numai că ea se desfăşoară cel mai adesea în tăcere, dar privirile celor doi nu urmăresc nicio clipă trupul celuilalt – fapt ce ameninţă întotdeauna să-l transforme într-o mască, într-o scenă, să-l facă atent la el însuşi – iar ochii sunt de cele mai multe ori închişi. Îmbrăţişărea este, ca atare, cea mai autentică formă de descentrare, primirea, la propriu, a celuilalt, despărţirea, pentru o clipă, de tine însuţi. Îmbrăţişarea este inepuizabilă şi irepetabilă. Într-un sens, nu se poate sfârşi, pentru că oricând s-ar sfârşi, este prea devreme, şi oricât de mult ar continua, ea nu se poate împlini, nu se poate consuma până la capăt, pentru că celălalt se retrage mereu în chiar actul donaţiei. Marion explică foarte frumos lucrul ăsta în câteva eseuri. De asta poate, uneori, o îmbrăţişare este reluată de mai multe ori, la intervale foarte scurte de timp, aşa cum atunci când ne este foarte sete, dar neputând să bem fără să ne întrerupem, ducem de mai multe ori paharul la gură şi tot nu ne săturăm. Şi pentru că dintr-o îmbrăţişare autentică ne desprindem întotdeauna prea devreme, ea este întotdeauna mai mult decât este, fără să aibă însă alt scop decât pe ea însăşi. Ea trimite dincolo, dar dincolo e tot ea însăşi. Altfel spus, îmbrăţişarea îşi este ei însăşi metaforă.

Sărutul, chiar dacă este forma ei erotizată, nu este decât o îmbrăţişare prescurtată, o îmbrăţişare leneşă. Într-un sens, el nu sporeşte cu nimic intimitatea, deşi o recolorează îi schimbă accentul. În timp ce îmbrăţişarea este mai curând statică, trupurile sprijinindu-se şi susţinându-se unul pe altul, odihnindu-se unul în celălalt fără ca vreunul dintre cei doi să depună vreun efort, sărutul are o dinamică foarte complexă, ca un satelit care se învârteşte necontenit pe orbita îmbrăţişării, făcând tot felul de manevre complicate, erotico-ludice. Sărutul este crăpătura retorică din îmbrăţişare, căci erotismul este rădăcina retoricii. El nu sporeşte apropierea, ci intensifică şi diversifică plăcerea. Spre deosebire de îmbrăţişare, sărutul are modele sale, şi e suficient să priveşte un film de acum 40-50 de ani ca să afli, cu surprindere că oamenii se sărătau altfel, deşi se îmbrăţişau la fel. Încă un argument pentru caracterul său retoric. Într-un sens, sărutul este încercarea de a răzbuna neputinţa îmbrăţişării de a cuprinde şi de a se dărui pe deplin. Răzbunarea nu poate fi decât una retorico-erotică, fie că ia forme de-a dreptul agresive, fie că ia forme ludice. Nu ar fi exclus ca excesele şi anomaliile erotice să se nască din aceeaşi frustrare cauzată de neputinţa consumării îmbrăţişării, de neputinţa posesiei şi dăruirii depline. Cu toate acestea, sau tocmai din această cauză, nici ele nu adaugă nimic intimităţii îmbrăţişarii şi nici măcar intimităţii sărutului. Excesele erotice sunt excese retorice.

Dar, în fond, împlinirea sau consumarea până la capăt a îmbrăţişării, disoluţia în celălalt şi pierderea propriului sine, ar însemna tocmai anularea ei ca atare. Căci e întotdeauna nevoie de doi, pentru o îmbrăţişăre. De aici şi caracterul paradoxal al îmbrăţişării. Şi tocmai acest caracter paradoxal dă naştere, asemenea unei iritaţii, erotismului/retoricii.