everything i could remember

she severed her arteries and fed the peacocks
back then i was driving her everywhere
and people wondered how beautiful her wounds were
how infinitely delicate and sincere
her whole being was some kind of truth
and i knew nothing about her
except the few things she told me
about her father while i was driving her places
and i still remember the way she frowned when
i told her something about settling down
she loved things i never took the trouble to see
and she didn’t do it because she felt like it
or because she felt alone – and maybe she was
but because she had to do it
because it was in her nature
we drove and stopped and drove again
on and on
and sometimes when she smiled
i thought she was meant for me
in a strange way
but i didn’t know anything about her
i just liked to watch her
while she was doing her magic tricks
always ready to sacrifice herself
in some small way or another
giving herself up, bit by bit
piece by piece
until nothing was left of her
nothing at all
except some small silver rings
on the seat next to me
and an empty cup of coffee
i knew she was going to leave me
and i knew it was going to be sooner
rather than later
but i could never bring myself to understand
what kind of life would fit me
without her
so I kept driving on and on
even when everything that was left of her
was nothing more than a few silver rings
and an empty cup of coffee
i kept looking for her
until this was everything i could remember.

a creature called time

it’s the mornings when i feel it the most
the heavy shadow of years past
growing threateningly like a deamon’s wings
i feel older than the universe
with every breath of air that forces itself into my lungs
like a resolute woman trying a pair of shoes
too small to fit her.
sometimes it feels like I am breathing you
all naked, with your smile filling my windpipes
like forgotten notes of a chopin nocturne
being slowly downloaded into my blood
ever so painfully
and then, finally, it’s the afternoons
when young girls
wearing red sneakers and airy dresses
pass me by
while their scarves wave at me with indecent irony
it’s the hours when driven mad by heat
dogs chase yellow taxis full with perfume and plans
for the evening dinner
it’s the hours when I choke on your dark hair
trying to figure it all out
what’s left of everything and which way to go
and the sounds, the heat and my thoughts of you
fade ever so painfully
slowly breaking down into something else
as if my whole life were a complicated digestive process
of a strange creature
called time.

sinaxar

nimic geamuri ude tăcere mai înainte de a începe
prelungirea dezamăgirii deznădejdiei fricii
prăbuşirea în pat, nesomnul, ajutorul venit prea târziu…
cu sângele ăsta îngroşat trebuie să scriu
să mânjesc spaţiile virtuale, pereţii reflectorizanţi
ai lumii mele în care greul e dus de timp
în care totul ameninţă să se sfârşească pentru că
nimic nu mai poate începe
să siluiesc silabe să târăsc după mine rime
împerecheri moarte, împreunări nereuşite
din care cu braţele înainte şi scuturându-se de sânge
ca un câine ud ţâşnesc spre mine
feţi nenăscuţi cu platoşele lor strălucitoare
de ţipete
cu ochii încă nedezghiocaţi, hipnotizaţi
de trecutul lor embrionar
aşteptând să primească lumină
şi eu mă ţin cu mâinile de litere
fără să fiu în stare
ca şi cum aş avea undeva o spărtură
prin care totul se scurge înapoi în nimic
nelăsând nicio urmă
înainte să ajungă în burta creierului meu
unde mucegăieşte sinaxarul vieţilor mele pierdute
uitate, trăite la întâmplare, pe jumătate, pe sfert
unde nişte copii se joacă în lut
într-o maşină veche, ruginită, din care n-a mai rămas
decât fantoma unei caroserii
unde se desface o curte cu leşul unui miel
cu ochi groşi şi albaştri
de copil în vacanţa de paşti
duhnindu-şi căldura sub un liliac înflorit
care îşi scutură florile mici şi mov
între coastele lui golite de intestine
sub o pătură veche unde, sufocat de căldură
am ţinut în mâini sânii primei fete pe care am sărutat-o
ca pe nişte ouă de paşte decojite şi moi
şi am râs cu urme de gălbenuş între dinţi
fără să ştiu ce să fac mai departe
într-o cameră mică, răcoroasă,
unde vara citeam până când se întuneca
şi ieşeam să prindem lilieci cu plase de sârmă
ca să-i zdrobim de asfalt şi să-i dăm la câini
să ne luăm apoi la bătaie între noi
sau să râdem auzind maxilarele lor zdrobindu-le craniul
ca pe nişte nuci verzi
de care mi se înnegreau întotdeauna palmele
buzele gingiile
unde sub o viţă de vie
se deschid cu un scrâşnet porţile cărămizii de metal
şi o dacie crem intră cu spatele 
puţind a bezină şi, după ce bunicul coboară,
a răchie de prun
unde în gemetele liniştitoare ale sobei
am dormit singurul somn 
de care m-am odihnit vreodată…

am pierdut, am învins!

nu mai e nimic de văzut de salvat
s-au uzat stindardele s-au tocit chemările la luptă
am pierdut am învins
nimeni nu mai ştie
tot ce contează pentru noi acum
e să ajungem undeva şi să ne aşezăm jos
să ne întindem să dormim să murim
măcar cinci minute
să fim un pic singuri
să ne dezbrăcăm hainele să ne privim trupurile
şi să râdem de ele să le scuturăm de praf
şi să râdem de rănile lor să le dispreţuim
sau încă mai mult să nu ne pese
poate că alţii vor găsi în ele
semnele înfrângerilor şi victoriilor noastre aşa cum
inelele truchiurilor de copac poartă în ele fără să ştie
semnele anotimpurilor
poate că alţii ne vor dezgropa şi ne vor căuta numele
trângându-ne afară pe buza gropii comune a istoriei
în care zac de-a valma oasele criminalilor alături de
oasele celor ucişi de ei
întro îmbrăţişare dincolo de orice victorie sau înfrângere
dincolo de orice dreptate dincolo de orice răzbunare dincolo
de orice sens
poate că ei vor reuşi să înţeleagă mai bine decât noi
în locul nostru
la ce bun
înainte să-i cadă ei înşişi pradă
poate că ei vor reuşi să ne înţeleagă destinul
citind în pictogramele fără sens ale osemintelor noastre
poate că ei ne vor spune povestea
şi noi ne vom putea în sfârşit odihni în ea
de-adevăratelea

totul va fi (bine)

[…] au venit felceri să taie ce e în plus,
cum i-au tăiat bunicului piciorul.
dacă se întâmplă să taie cu prea multă râvnă,
m-a consolat mama,
poţi oricând reface totul dintr-un lemn bun,
de esenţă tare, mirositor în tot universul,
până în mormântul adânc al bunicului
pe care stă duhul sfânt şi-l cloceşte,
scoţând un fel de fum alburiu şi un ţipăt dacă îl atingi.
(şi din când în când scoţia)
[…]
când lucrurile cele mai simple sunt gata
trebuie construită în ele toată aparatura de rotiţe zimţate,
elice metalice, curele de transmisie, mici ochişori paraplegici,
micuţe fărâme de sinceritate
cu care lucrurile să-şi facă confesiuni unele altora;
în fine, fiecare lucru trebuie prevăzut cu o broască
şi o cheiţă trebuie să aştepte în ea să fie întoarsă.
(ca să nu uit de asta, făceam un nod în batistă).
iată, apoi mă aşezam pe o piatră
desenată într-adins cu multă moliciune
şi începeam să-mi închipui restul.
mă gândeam tot mai intens la ceva minuscul,
fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă,
ceva doar cât o umbră de unghie în oglindă,
pentru care, mai târziu (îmi făceam deja planuri),
să pot inventa microscoape şi tot felul de nume sofisticate
într-o limbă plină de consoane
despre care deocamdată nu ştiam mare lucru.
aveam cumplit de multă treabă (nu-mi ardea de dezmăţuri)
şi bunicul era şchiop sau murise,
sau fusese aruncat de mult într-o luptă pe o altă planetă,
inventată de altcineva, la mâna unor puşlamale ca mine
iar mama făcea rebus pe covorul din sufragerie
şi n-avea niciodată timp (atât de muncitoare era, săraca).
iată cât de singur eram în încercarea mea!
cam fără chef am apucat uneltele facerii şi m-am pus pe treabă:
o noapte întreagă am trudit la celule de toate felurile,
(şi atunci nu erau aparate ca azi)
am meşterit o recuzită bogată înăuntrul lor
ca sertarele pline de piuliţe în care umbla numai duhul sfânt
şi bunicul (şi din când în când cărtărescu, dar îşi acoperea foarte bine urmele).
după vreo 10 ore de muncă intensă mi s-a făcut rău
de hărmălaia pe care o creasem
şi am rugat-o pe bunica să-mi aducă o cană cu suc de soc
care creştea pretutindeni pentru că era planta mea preferată.
(era singurul lux pe care mi-l permiteam,
şi-o desemnasem pe bunica, din lipsă de personal,
să se ocupe cu fabricatul licorii).
pentru că firile inteligente lucrează mai bine noaptea,
eu preferam să dorm ziua, iar mama făcea mai departe rebus
pe covorul din sufragerie, dar se antrena deja pentru cel mai mare, din hol.
pentru mama inventasem, în grabă, un concurs mondial de rebus
pe care urma să-l câştige.
(sora mea înprăştiase hărţi peste tot şi sărea dintr-o ţară într-alta)
[…]
când m-am trezit din anestezie,
am ştiut că lipseşte ceva şi aşa mi-am dat seama cât de singur eram
că nici nu îndrăzneam să vorbesc despre asta.
dar erau o sumedenie de urme prin cameră:
urma zilelor în care murisem aproape
mirosind a spirt şi a bandaje şi a cărţi de joc folosite
urmele gesturilor cu care chirurgii şi asistentele
indicau ustensilele care trebuiau folosite
şi, mult mai neclare, urmele cuvintelor de încurajare
care se auzeau de dincolo de uşă
şi spaimele pe care n-ar fi trebuit să le aud
apoi, mult mai clară, urma mamei
care încerca toate cuvintele cu şapte litere care-i veneau în minte
le desfăcea pe degetele ei şi le număra, în timp ce eu tăceam,
şi-i creşteam mamei binevoitor mereu alte şi alte degete
ca să poată număra, săraca, până la paişpe mii şi ceva
eu tăceam (am mai zis asta) dar în secret tăceam deja despre altcineva.
acum ştiam, scormonisem cu mintea mea ploioasă
până la adevăratul motiv pentru care dumnezeu
îşi murdărise mâinile cu adam.
îmi bătea inima tot mai tare şi cheiţele se învârteau frenetic în lucruri,
încuviinţându-mă.
ştiam de ce creaţia trebuia să treacă prin adam ca printr-o gară de provincie
înainte să atingă destinaţia finală
şi asta avea să mă ajute şi pe mine să-mi desăvârşesc creaţia.
adam era unealta divină de cucerit eve, peţitorul divin,
intermediarul neţărmuritei dar atât de timidei iubiri divine.
dumnezeu plănuise totul, din prima zi,
aşezase toate lucrurile după o schemă perfectă,
pentru ca, la sfârşit, eva să-i cadă în braţe.
tot tam-tamul creaţiei nu fusese decât un pretext,
aşa cum toată furia divină revărsată asupra perechii adamice
n-a fost decât accesul de gelozie al unui dumnezeu înfrânt de propria-i armată,
ca napoleon la waterloo.
dar eu căscam deja liniştit ştiind că n-aveam să repet greşelile lui
mai era foarte puţin până când totul avea să fie gata
şi figurile geometrice din jurul meu se schimbau, la nesfârşit,
unele într-altele ca şi când ar fi îngânat, liniştitor:
totul va fi bine, puiuţă, totul va fi bine.

victoria trupului asupra a ceva ce nu mai contează

eu respir că mi se face în mine sete. decupez cu ceva ca un foarfece, ceva ca o palmă de-a ta, mai aproape de mine, cu coatele atent sprijinite în tăblie. reculul îmi smulge bocete spectaculoase. cu ceva ca un fel de mână de-a mea scriu fiindcă nu mă mai pot controla şi opri. o mască îmi înscenează un chip. decupez mai departe, fac un rotocol, încă unul, până îţi simt pe degete ceva albastru dar sălciu ca o picătură de sânge. ceva ori e sânge ori e altceva de altă culoare. miroase a abur dinăuntrul tău. te iubesc, mi se face rău şi vărs un fel de lichid amniotic mirosind a portocale lângă mâna mea care ţine foarfecele, tremurând sub biciul reculului, şi mâna mea ca o lanternă scriind cu febrilitate mai departe tot ce mă traversează împreună cu ceea ce urmează să gândesc. se face în mine o redistribuire a funcţiilor respiratorii, circulatorii, urinare. se votează acum pentru plămâni, acum pentru inimă, acum pentru rinichi. se strigă, se fac aranjamente între organe. politica trupului meu e un hăţiş înghesuit de planuri, de incertitudini, de lupte. ai vedea ceva asemănător dacă ai privi la microscop diviziunile trupului meu în perioada alegerilor, când simt că ceva mă părăseşte, când mă închid în baie să respir sau să vărs. să-mi tărăgănez victoria şi înfrângerea în oglindă. tot ce mă traversează ajunge să fie cumva consemnat de mâna mea dreaptă care se angajează în depăşirea mâinii mele stângi. la capătul străzii creşte un zid cum creştea bunicul porumbei. mâna mea stângă virează mai departe, decupând cubuleţe şi sfere în ceva ca o carne moale, o mână pe care picură un lichid tot mai asemănător cu şamponul de care mă ustură ochii. e bună lumina. am să mă strădui să fiu gata până diseară. atunci o să sărbătorim împreună victoria trupului asupra a ceva ce nu mai contează.

trebuie numai să aveţi răbdare

despre hârtia roz cu care acopăr lampa

am scris

despre cum este să nu poţi

am scris

şi ca să fie totul ceva mai simplu

înainte să dau pagina

o să fac o promisiune

de care o să mă ţin

când o să am timp:

despre tot ce n-

am scris

până acum

o să scrie, cu siguranţă,

altcineva.

trebuie numai să aveţi răbdare.

everything but two

now I know a little more than before
i have a couple of extra hours every day
i have the whole night
you can never tell how good your sight is
until you turn off the lights
you can never tell
i will grow a new lung
in the dark
as heavy as an alarm clock
ticking right next to me
kissing me with its hands
kissing me with its springs
kissing me with its mouth
perfect metallic round
i will grow a gas mask
to be able to breathe
the unbreathable.
ectoplasm of solitude
indigo of absence
everything but two

oraşulpisică

(lui GN)

există o pisică sau un oraş care se cheamă freiburg

şi când îmi amintesc de el sau de ea

amintirile mi se prefac în mângâieri sau în zâmbete

şi nu pot niciodată distinge între ele

aşa cum amintirea mea e mai mult imaginaţie.

există un tramvai roşu sau o fundă roşie

de care iarna atârnă clopoţei şi cu care primăvara

se plimbă copiii vorbind franceză în modul acela seducător

în care n-o poţi face decât cu o proteză dentară colorată.

eu ştiu că freiburgul e fie oraş fie pisică

dar nu mă pot niciodată hotărî; şi nu sunt primul –

nici schrödinger nu s-a putut hotărî

deşi el era un mare fizician

deci cum aş putea eu pretinde că ştiu

acolo unde marele fizician a rămas nehotărât?

există lucruri în privinţa cărora pot fi 100% singur

cu toate acestea, nu mă pot hotărî dacă-mi amintesc

de un oraş sau de o pisică freiburg

şi nici nu mi se pare că ar trebui să mă simt vinovat pentru asta

căci s-au întâmplat confuzii încă mai mari

unor oameni chiar mai bine intenţionaţi decât mine

şi poate că totul se petrece

într-o pisică!

poem de adio

astăzi mă cheamă altfel într-o zi tristă care se învecheşte repede

ca o uşă cu un singur sex

disperată de naşterile neizbutite ce se îmbulzesc în spatele ei

astăzi nu mai port niciun nume

şi nu mai cred decât în mâinile tale care miros a hrană.

cel puţin mă pot tolăni la picioarele tale şi aşa pot intra

făt tot mai frumos odihnindu-se un pic înainte de viaţă

în piaţa mare a trupului tău

zguduită de răcnetele celor două clopotniţe

ale bisericilor-târfe care mă aşteaptă şi mă ocrotesc

până când vocea mea disperată te strigă mamă şi se strecoară în tine

ca o dragoste virgină purtându-şi obosită sexul în braţe

şi tu mă mângâi încet de parcă ai înfăşura în giulgiu un mort.