un singur lucru

ar trebui să cresc în mine osia altei lumi, să împlânt un sentiment în pământul abia cucerit, să aştept să se facă din el dimineaţă. abia acum încep să înţeleg cum se simte în lume dispariţia ta. îmi curge sîngele neputinţei în vene, cu o cârpă umezită puţin luna e ştearsă. neputinţa e începutul culorii roşu. mai întâi e o linişte, apoi zgomotos urcă la noi cineva. dacă despărţirea noastră ar fi o hartă, tu ai fi locul nedescoperit în care se află comoara. dacă tu ai fi zodia peşti, eu aş fi belgia. acum îmi închipui o scrisoare, inventez o voce la capătul ei, scotocesc după forceps ca să-mi nasc un răspuns în batistă. acum îmi trimit o colivie cu flori. acum o sanie trage o lebădă. cerşesc toate cuvintele pe care le scriu şi vi le silabisesc vouă. mi-a mai rămas un singur lucru de făcut.

Jurnal de o zi

îmi pot închipui şi acum lucruri mărunte, şi e bine aşa

cuvinte mici se învârtesc în jurul meu

şi mâna mea le atinge

îmi pot închipui câţiva centimetri de lume

zvonul lumii celei mari

umbra ei atigându-se de genunchii mei e închipuirea unei răni

de care mă bucur ca de o vindecare

uneori cineva se apropie foarte mult de mine

ca de un geam prin care nu se poate privi

iar eu încordându-mi toate simţurile

îmi pot închipui aburul respiraţiei căzându-mi pe faţă

şi ştiu că niciodată n-o să ajungem mai aproape

că orice am face, până la urmă

tot iubire va trebui să numim acest lucru

şi nu din lipsă de cuvinte,

ci numai  dacă vom vrea

să nu ne rămână iubirea

ceva cu totul străin.

poem într-o gamă minoră

să îmi scapi mereu. să fugi şi să nu te uiţi înapoi. eu o să inventez, în graba disperării, o geografie în care să ne putem întâlni, în care să te pot avea, la fel ca înainte. mai definitiv şi mai sângeros decât înainte. un oraş apoi o stradă, apoi o cameră în care să te urmăresc pretutindeni ca un ucigaş. asta o să-mi ia foarte mult timp. foarte mult. tu o să poţi ajunge foarte departe, până acolo unde nici măcar gheara disperării mele n-o să te poată ajunge, până acolo unde o să fiu forţat să-ţi spun ea ca să mă mai pot gândi la tine, ca să mai pot iubi până la tine. tu o să fii atât de departe încât de furie şi de neputinţă eu o să mă laud în faţa tuturor cu absenţa ta de pretutindeni. asta o să-mi ia foarte mult timp, pentru că tu o să lipseşti cu multă râvnă, şi lipsindu-mi o să poţi ajunge foarte departe şi n-o să-ţi pese şi n-o să mai ştii. o să-mi fie tot mai uşor să scriu, prezenţa ta mă făcuse neputincios şi cu cât eşti mai departe de mine cu atât îmi vine mai uşor să refac din cuvinte tot ce aş fi vrut să trăiesc cu tine şi să îndrept tot ce am trăit. cu atât e mai frumos şi mai simplu între noi totul. cuprins de înfrigurarea scrisului viaţa mi se pare o ciornă uriaşă plină de trăiri incerte, împlinite numai pe jumătate, plină de nesiguranţe, de ezitări, de greşeli. fără tine e tot mai uşor să corectez totul şi să trec pe curat adevărata viaţă, aseptică, cea care nu poate fi trăită, dar care merită pusă în vitrină asemenea unui manechin. şi munca asta mă consumă şi mă întârzie foarte mult încât reuşesc tot mai rar să-mi fac timp să trăiesc. şi, cumva, nici nu ţin morţiş la asta.

si tot nu stiu de unde…

nu ştiu unde ar trebui să încep
am doar o vagă presupunere
mă aşez la masă numai ca să mânânc
mama îmi spune că ieri a fost cineva
pe la noi cât eu am fost plecat
eu stau în camera mea
cum locuieşte sufletul în trup
eu am tot felul de experienţe în afara corpului
atunci când ies din cameră şi îmi pierd cunoştinţa
mă simt bântuind pe străzi când visez
mă caut înnebunit prin cameră
în fiecare dimineaţă
în fiecare dimineaţă
mă caut înnebunit prin cameră
în fiecare dimineaţă
mama deschide geamurile şi mă lasă
afară mama nu ştie cum locuieşte
sufletul în trup
a fost cineva pe la noi, îmi spune,
cât ai fost plecat
şi paşii ei se apropie şi se depărtează de mine

sayonara

o fată era o stradă

albastră, verde ca un ucigaş

iarba iţi creste în ochii mei

un tâmplar îşi moaie cuiele în ei

ea era o stradă

înfloriseră pomii să o vadă

în sânge îmi creşte o spadă

a tăcut brusc

te iubesc, te iubesc

arcuri de ceas, cabluri de curent

miroase a şofran, a sabat

a praf alb de cretă

este scris:

dacă mâinile tale se vor sălbătici

în gheare

eu îţi voi îmblânzi coastele

în aripi

sunt străin, sunt nebun

sayonara

antipoem

vei fi albastră şi rece ca umbra de la picioarele tale. o vară cu cer. foarte subţire şi de nestrăbătut. oricând ai fi, eşti sub un clopot de sticlă. destul că orice apropiere de tine se consumă pe căile altor simţuri decât ale mele. trupul tău se poate număra pe degetele de la o mână. te recunosc numai atunci când cumpăna lunii se leagănă deasupra ta, şerpeşte, iscându-ţi acest fel de trup. care e mai mult liră, decât trup. cânt şi desţelenesc vitrinele aerului dintre noi şi zvârl pretutindeni arginţi la răspântii. nerăbdarea mea se preface în gheară. în noaptea spre tine, eu însumi mă prefac, pe rând, când în turnuri când în ruine. cât de tânără eşti. atât de tânără încât aerul pe care îl expiri e poros şi verde, ca şi când ai avea încă în loc de plămâni frunze de iederă. o, tu, visul celei dintâi euglene. te scriu şi în urma cuvintelor se vede chipul tău şi mâna ta fluturând ca o bancă verde într-un parc. scriu, şi un fel de lapte mi se scurge prin degete, un fel de sânge, un plânset necontrolat care mi se adună sub unghii.

daca ai vorbi

dacă nu m-ai întreba nimic nu ştiu cum ţi-aş răspunde. când nu vorbim eşti oricine vrei tu să fii. citeşte orice, uită-te prin toate hârtiile mele. când nu vorbim, toate lucrurile se contractă, îşi slăbesc pulsul şi îţi fac loc foarte aproape de ele, ascunzându-te în preajma lor umbroasă. când nu vorbim rămân dintr-o dată singur, într-un spaţiu straniu în care toate lucrurile mă oglindesc şi îmi repetă singurătatea. oricât de aproape ai fi nu te văd. simt numai spinarea de pisică a gresiei arcuindu-se sub vârfurile picioarelor tale ca sub o mângâiere electrizantă, aproape sonoră. mângâierea mea e că tu eşti acolo. e o mângâiere foarte complicată şi foarte dureroasă, pentru că noi doi nu ne atingem. e o mângâiere ce ne ia mult timp, foarte mult, o mângâiere pentru care eu trebuie să-mi adun toate forţele, să-mi concentrez toată fiinţa într-un singur punct de pe retină, ca să te pot distinge măcar o clipă, şi pentru care tu trebuie să faci acelaşi lucru, în felul tău, ca să mă poţi simţi. îmbrăţişarea noastră e o punte foarte fragilă între simţuri, care se fărâmiţează odată cu primul pas, o echilibristică dureroasă între două lumi. uneori mi se pare că te apropii foarte mult de mine, străbătând ca o sevă arterele lucrurilor, venind să mă priveşti de foarte aproape, ca pe o pradă. atunci îţi simt tăcerea ca o respiraţie căzându-mi pe buze şi ţi-o sărut. te simt zâmbindu-mi foarte aproape de mine, ca şi când ai fi gata să-mi spui ceva. întind mâna prin aer visând să-ţi ating zâmbetul. dacă ai vorbi, atunci gurile tuturor lucrurilor s-ar deschide să vorbească odată cu tine. camera mea în care te aştept şi te sper ar vibra ca o clopotniţă de zorii prezenţei tale. dar tu nu-mi spui nimic. nu vorbeşti. şi dacă mi-ai spune ceva eu nu ştiu cum ţi-aş răspunde.

poem de dragoste

tu eşti fluviul amazon
înecând turme de antilope.
eu sunt disperarea lor
însemnată în urmele violete
de copite lăsate în mâl.
tu mă strigi ucigându-le
de-a valma,
eu îţi scriu,
cu moartea lor,
poeme de dragoste.

zgura de ceaţă

încercam câteva octave mai jos, ilustru, cu expresia autismul maselor întipărită pe chip. nu vorbeam, mă priveam deocamdată. ştiam că nu urma nimic. între o secundă şi alta o fată îşi plimba saliva, îmi zâmbea în codul morse, tremura de frica unui răcnet. scânteierea zăpezii fu de ajuns ca micuţului melc să-i ia foc antenele. de jos în sus, roşie, înmiresmată ca o claviatură, rochia picta un autoportret de firimituri. eu îl agoniseam în palme. bătrânul ostrogot trecea de-a-notul prin taxiul în care noi ne sărutam, prin osul bogat al iubirii noastre. sentimente se înălţau din mine ca primăvara negrul din văduve. în reveria clară a maxilarului se purtau conversaţii adânci între oameni tandri. există o singură ultimă, mare gratuitate a artei: să citeşti curvelor poeme de dragoste. te foloseşti de mintea mea cleioasă şi visezi fazani şi aer. vizezi zăcăminte de petrol, pe artaud închizându-şi butonii. nu-ţi fie frică, n-o să se mai întâmple nimic ruşinos în poem. a trecut, gata. cuvintele sunt prelungirile noastre schizofrenice în ceilalţi, taxa de polip pe care o plătim până la urmă toţi. promisiunea unei singurătăţi pline de zarvă. între omoplaţii omătului copila aşteaptă dezgheţul. creşte din ea, albastră, o ie. mă gândesc tot mai des la ceva minuscul, fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă. la un fel de scăpare, la o limită finită, la un calcul ceva mai compact. o să-mi pun în ceva deznădăjduitor ultima speranţă.

poţi mai mult de atât!

zâmbetul tău e ca o cameră cu uşa crăpată puţin, cât să se audă scârţâitul căluţului de lemn  al copilăriei mele. mai departe în sud părul tău se varsă în elba, mai departe în sud cartea îmi alunecă de pe genunchi. se clădeşte o linişte între noi; bună draga mea, iată, urmele copiilor noştri se pierd în noi ca o formă albă care ne intră în carne. mai departe, în sud, disperarea şi singurătatea mea se varsă în elba cea sfâşietoare. mai departe în sud, pur şi simplu încetez să fiu. e opt jumătate. sunt sfărâmicios de neputinţă. am ajuns la capăt. mă sparg. îţi fac cu mâna iubito numai că tu nu mă vezi ca şi când mi-ai spune: poţi mai mult de atât!