Arjana (1)

Îmbătrânirea e procesul prin care devenim noi înşine. În tramvai, pe scaunul din faţa mea, stătea o femeie bătrână cu braţele lipite de corp şi cu palmele aşezate pe genunchi, ca într-un exerciţiu de răbdare. Cu cât o femeie e mai în vârstă, cu atât e mai uşor s-o priveşti făţiş, să te plimbi cu privirea peste trăsăturile ei fără să trebuiască să fi mereu în gardă, mereu atent la pericolul de a fi privit înapoi şi demascat ca un agresor. Timpul transformă chipurile în metafore. Oglinda feţei, încărcată de riduri, e numai urma, numai reziduul chipului proaspăt, imaculat, lipsit de orice semn, odihnindu-se după primul plâns. Poate de aceea, privind un chip îmbătrânit, mă surprind, adeseori, încercând un exerciţiu de des-figurare; un exerciţiu la capătul căruia nu reuşesc însă niciodată să ghicesc chipul perfect alb, de nou născut, al celei care se află în faţa mea. Nu reuşesc, pentru că acel chip nu e, încă, cineva sau ceva; fiind al tuturor, e al nimănui; acel chip nu există. Chipurile sunt metafore, dar nu trimit nicăieri; nu aflăm cine am fost decât la sfârşit, când e oricum prea târziu să mai fi fost cineva; originea este irecuperabilă; chipurile sunt metafore improprii.

Am coborât la Bertoldsbrunnen. Nici acum nu ştiu exact cine a fost Bertold, dar nu mă simt vinovat pentru asta. Statuia e înaltă, pare din piatră, dar sunt sigur că nu e, Mira mi-a spus odată că piatra nu poate fi cioplită aşa, iar eu cred că are dreptate. În cinci minute, poate patru, dacă mă grăbesc şi dacă nu e foarte aglomerat, ajung la universitate. Acum mergeam la un colocviu despre Platon şi Husserl, cineva urma să citească o lucrare, apoi cel mai probabil se va mai discuta cam o oră. Citisem rezumatul textului, dar mi se păruse cam straniu, aşa că eram destul de curios. Deşi nu întârzii niciodată, acum eram în întârziere. Cam la o sută de metri de statuia ecvestră a lui Bertold fluturând sabia deasupra mulţimii înghesuindu-se în tramvaie sau grăbindu-se dintr-o parte într-alta, se înalţă unul dintre cele mai vechi turnuri din Freiburg, cândva una dintre porţile de intrare în oraş. Prin o mie două sute şi ceva, probabil tot într-o primăvară, o vrăjitoare necunoscută, de vreo 27 de ani, era aruncată din turn şi la câteva secunde mai târziu, sau mai puţin, trupul ei se izbea de caldarâm. Cei care o aruncaseră se felicitau că avuseseră dreptate, căci de vreme ce braţele divine nu se întinseseră s-o prindă, acuzaţia se dovedise pe deplin întemeiată şi pedeapsa fusese îndreptăţită. Păcat ca niciunul dintre cei doi nu avea simţul umorului suficient de dezvoltat ca să-l pună la probă pe celălalt, ca între creştini.  Dreisam-ul trecea şi pe atunci prin Freiburg, ca şi acum, dar tot ca şi acum era o apă mică, unde vrăjitoarele nu puteau fi puse la probă. Aşa că locuitorii oraşului au fost forţaţi să se descurce cu ce aveau la îndemână. Până la urmă, la 27 de ani, pe vremea aia, era deja o femeie bătrână. Astăzi, urmaşii celor care se felicitau, în vârful turnului, pentru că avuseseră iarăşi dreptate, şi-au făcut timp să cioplească o inscripţie, la baza turnului, în memoria tuturor vrăjitoarelor ucise de-a lungul celor aproape o mie de ani de infantilism mintal şi exaltare religioasă. Pe măsură ce mă îndepărtam de turn, imaginea vrăjitoarei – care, în mod straniu, avea trăsăturile bătrânei din tramvai – mi se ştergea din minte. Ştiam că înainte de a intra în clădirea universităţii trebuia să mai trec proba de foc a fast-food-ului turcesc. O halcă uriaşă de carne tocmai fusese aşezată pe rotitor şi, fiind încă îngheţată, arată ca un maldăr de gunoi. Însă cât de apetisant va fi când nuanţele de gri-murdar, de verzui şi de violet vor fi preschimbate de flăcări, şi va primi acea nuanţă atât de apetisantă care ne face să mâncăm cadavre de trei ori pe zi şi, uneori, fructe între mese. Am închis umbrela şi am intrat în clădire.

lectia de pian

Cu o jumătate de oră înainte de cinci a hotărât că ea nu-i văzuse. Hotărârea lui nu mai avea cum să schimbe cu nimic faptele, era conştient de asta; dar mai avea o jumătate de oră în care îşi putea imagina orice, în care putea spera; o jumătate de oră – dacă ea va veni – şi tot o jumătate de oră dacă n-o să vină. Avea nevoie de timpul ăsta să se pregătească, să o poată întâlni, să poată înfrunta privirea ei scrutătoare; o privire care nu avea nevoie de consimţământul lui ca să afle răspunsuri la întrebări pe care niciunul dintre ei nu voia să le rostească sau să le audă. Avea nevoie de o jumătate de oră în care să creadă că lumea rămăsese la fel, că fericirea lor era încă neatinsă, pentru ca zâmbetul lui de bun venit să poată păstra în el o umbră de sinceritate; să-l poată apăra, măcar o clipă, de adevărul pe care ar fi făcut orice să-l ascundă. Ştia, cumva, îşi păstrase curajul să spere că dacă ea nu-i va evita privirea, dacă vocea ei va fi la fel ca până atunci, dacă paşii ei se vor îndrepta în acelaşi ritm spre el, va găsi puterea să creadă în adevărul ei, să creadă in iubirea ei necondiţionată şi neştiutoare, care îl va putea ierta fără să ştie că iartă şi fără să ştie ce. Nu avea nicio îndoială că ar fi putut să creadă în adevărul ei, că tot ce se întâmplase cu două zile mai devreme ar fi încetat să existe dacă n-ar fi existat pentru ea, dacă ea i-ar fi îngăduit să fi fost altul, altcineva, un necunoscut. Un necunoscut pe care ar fi trebuit să-l recunoască imediat drept el însuşi, dacă ea i-ar fi cerut asta fie şi prin cel mai simplu gest. În timp ce-şi încheia nasturii cămăşii privindu-se în oglindă, ştia că într-o jumătate de oră urma să afle cine era cu adevărat şi care era adevărul. Într-o jumătate de oră urma să afle dacă o trădase, dacă o părăsise, dacă o rănise sau dacă o iubea încă, dacă o iubea necondiţionat, cu toată forţa de care era în stare, cu o iubire care nu poate răni şi care nu poate trăda. Ea avea să hotărască asta, iar pedeapsa lui va fi aceea că ea îl va ierta fără ca el să-i ceară iertarea. Pedeapsa lui va fi aceea că va fi fericit fără să merite. Căci acum, când era pe cale să devină cu totul altcineva şi să se despartă de viaţa lui de până atunci, ştia exact ce era fericirea. Ştia cu precizie, aşa cum nu ştiuse vreodată altceva.

O jumătate de oră. Era nerăbdător să o îmbrăţişeze şi să o vadă; era nerăbdător să-i audă vocea; şi cu toate acestea ar fi vrut ca acea jumătate de oră să nu se sfârşească nicioadă. Căci minutele acelea erau ultimul lucru care îl mai separa de o despărţire deloc imposibilă, deşi de ne conceput; dincolo de care nu-şi mai putea imaginea viaţa. O jumătate de oră în care lucrurile nu erau încă scrise, în care el era încă stăpân asupra destinului său, aşa cum paraplegicul, citind articolul despre accidentul care îi schingiuise trupul, speră, cumva, că şoferul maşinii care-l lovise îl va vedea la timp, că va frâna, iar el va putea ajunge de cealaltă parte a străzii, teafăr, şi că îşi va putea continua viaţa ca şi până înainte. Deşi el nu se afla încă într-un scaun cu rotile, ştia că cel mai mic gest al ei l-ar fi putut lăsa nemişcat, şi că la fel ca şi paraplegicul ajuns la sfârşitul articolului, va trebui să accepte că trecutul nu poate fi schimbat în niciun fel şi că nicio hotărâre a noastră nu îl va putea revoca sau rescrie.

Se apropie de fereastră, căutând-o cu privirea de-a lungul bulevardului. Aceaşi dorinţă şi frică de a o vedea venind se amestecau în el, făcându-l să privească fără să vadă şi să caute fără să vrea să găsească; oameni trecând într-o parte şi-ntr-alta, grăbindu-se, vorbind la telefon, evitându-se unii pe alţii din timp, ca nişte roboţi care îşi stabilesc cu precizie traiectoriile. Totul părea să fie în regulă. Era o zi obişnuită, cu nimic diferită de zilele dinaintea ei. Asta îi dădea cumva speranţă, îi întărea hotărărea. O vreme rămase nemişcat în faţa ferestrei, cu privirea hoinărindu-i aiurea, ca şi când fiinţa lui ar fi respirat adânc pentru ultima oară înainte de momentul decisiv. În acelaşi timp îşi dădu seama că o vede şi că de-acum nimic nu mai ţinea de el. Cu toate astea devenise, dintr-o dată, atent. Încerca să afle din mersul ei, din felul în care îşi mişca braţele, dacă ştia sau nu; stranie nerăbdare. Dar ea nu se trăda în niciun fel. Din mersul ei alert ar fi putut înţelege că se bucura să vină, sau că se grăbea să încheie cât mai repede – rămânând stăpână pe sine – viaţa ei de până atunci, şi să treacă mai departe. Nu ştia încă dacă el ar fi putut trece. Dar acum nu se gândea la asta. În schimb îşi îngăduia să o iubească privind-o ca şi când ea avea să se afle întotdeauna în drum spre el, iar el va putea-o privi venind, şi o va putea iubi mereu. Când o văzu dispărând în scara blocului, inima îi bătea foarte tare şi abia mai putea să respire. Avea să-i spună el totul; nu se mai putea preface că; trupul lui n-ar fi rezistat; şi poate că era mai bine aşa, poate că trupul îi era ultimul refugiu, ultimul rest de sinceritate care îi mai rămăsese, ultimul cuvânt cu care îi mai putea cere iertarea şi cu care ar fi putut spera s-o primească. Trupul pe care îl înfruntase de atâtea ori, cu care pierduse atâtea lupte, trupul pe care fusese învăţat să-l dispreţuiască era acum poate singura lui salvare; era puntea tot mai îngustă dintre el şi el însuşi. Dar unde avea să găsească fărâma aceea de curaj pentru a traversa puntea înainte de a se sfărâma? Cum va putea să-i spună un adevăr în care nu voia să creadă şi pe care nu voia să-l recunoască? Nu ştia asta; dar ştia că dacă avea să-şi pună un zâmbet fals şi să schiţeze gestul unei îmbrăţisări, va trebui să renunţe definitiv la ultima fărămă de adevăr din el. Că va trebui să se trădeze definitiv şi până la capăt, că nimic nu-l va mai putea reda lui însuşi. Nimic, în afară de cuvintele ei, de dragostea ei. Sau nici măcar ea? Nu mai era în stare să gândească. Peste puţin avea să se hotărască totul. Ea urma să bată la uşă în orice clipă. Camera se învârtea cu el din ce în ce mai repede, şi poate că s-ar fi prăbuşit la podea, dacă n-ar fi auzit ecoul paşilor ei apropiindu-se de uşă, urmat de cele două bătăi obişnuite după care se aşternu o linişte care părea să-i ceară ceva ce-i întrecea cu mult puterile. Aranjându-şi atent, cu amândouă mâinile, gulerul cămăşii, ca şi când acesta ar fi fost gestul care i se cerea, se îndreptă spre uşă.

Dionisie Dochioiu – O perspectivă genetică asupra drogurilor

(Pentru cei care habar nu au cine a fost marele Dionisie Dochioiu!)

           Centenarul unui filosof este întotdeauna un prilej excelent de a vorbi despre un alt filosof. Acest lucru aproape că se impune atunci când avem de a face cu un filosof român a cărui operă este puţin cunoscută nu doar dincolo de graniţele limbii noastre, ci chiar în spaţiul cultural românesc. Textul de faţă va face însă excepţie de la această regulă şi va fi o încercare de a recupera câteva crâmpeie din gândirea unui filosof care, dincolo de interesul său faţă de cultura greacă a fost preocupat, ani la rând, de o problemă care ţine în modul cel mai profund de societatea modernă. Din nefericire, ultima sa carte, intitulată Drogurile, între apolinic şi dionisiac (apărută după moartea sa la Editura Fundaţiilor Regale) a rămas neterminată, iar observaţiile sale cu privire la această chestiune sunt răspândite aproape în toate cele 12 lucrări filosofice şi uneori chiar în studiile de critică literară care ne-au rămas de la el. Pentru redactarea acestui text am folosit, de asemenea, câteva fragmente din jurnalul filosofului publicat recent la Editura Academiei.

Întrucât concepţia dochiană asupră drogului datorează foarte mult distincţiei nietzscheene între dionisiac şi apolinic este necesar ca, înainte de a aduce în discuţie concepţia filosofului român, să oferim o cât de scurtă clarificare a acestor termeni, prin apel la celebra lucrare nietzscheană, Naşterea tragediei. În lucrarea amintită, Nietzsche distinge între două porniri artistice fundamentale, dionisiacul şi apolinicul, prin care încearcă să dea seama, în primul rând, de naşterea tragediei greceşti – ca topos al reconcilierii dionisiacului cu apolinicul – apoi de declinul ei şi de apariţia filosofiei, apoi a artelor moderne, ca absolutizare a apolinicului şi ratare a dionisiacului.

Pe scurt, pentru Nietzsche există două universuri artistice: cel apolinic – un univers al visului, al iluziei, care încearcă să sfideze viaţa în efemeritatea sa, opunându-i eternitatea olimpică a unor fantasme; şi cel dionisiac – o lume a beţiei, a pierderii de sine în întreaga natură, a contopirii cu Marele Tot. Dacă toate artele plastice şi o bună parte din poezie sunt adunate, potrivit perspectivei nietzscheene, sub cupola apolinicului, tragedia grecească, născută din „spiritul muzicii”, fiind o emanaţie a corului tragic şi, în mod originar, nimic altceva decât cor, este privită de Nietzsche ca o formă privilegiată a dionisiacului care reuşeşte recuperarea vieţii în însăşi actul artistic şi, astfel, justificarea sa ca artă.

Dacă la începutul lucrării apolinicul şi dionisiacul par a fi două forţe având acelaşi statut, care nu pot fi gândite una fără cealaltă şi a căror dinamică generează o formă sau alta de artă, pe măsură ce lucrarea înaintează, Nietzsche pare a reconsidera această poziţie, conferind dionisiacului o poziţie preeminentă şi transformând dinamica dintre cele două forţe într-un soi de poveste despre mărirea şi decăderea artei. Deşi nu e loc să discutăm aici despre această chestiune complicată, merită totuşi spus că Dionisie Dochioiu reuşeşte cumva să găsească o soluţie acestei chestiuni regândind raportul apolinic-dionisiac în termeni dialectici. În lucrarea sa: Pe urmele unei gândiri dionisiace, Dochioiu notează: „[…] e limpede că primejdia polarizării celor două forţe estetice nu poate fi evitată decât alegând drumul prin mijloc, per medium, iar atare lucru nu poate fi înfăptuit altfel decât printr-o regândire în termeni dialectici a raportului dionisiac-apolinic” (p. 87). Această „regândire în termeni dialectici” – ca să folosim cuvintele autorului – este cheia de boltă nu doar a interpretării operei nietzscheene propuse de D. Dochioiu, dar şi a întregii sale concepţii asupra drogurilor pe care voi încerca să o schiţez în rândurile cele ce urmează.

În capodopera sa, Drogurile, între apolinic şi dionisiac – rămasă, din păcate, neterminată – Dochioiu îşi propune, de la bun început, să infirme teza profesorului său, D. Mironosescu, afirmând că: „ideea că, în prezent, consumul drogurilor este o formă – fie şi una ilicită – a dionisiacului trădează o neînţelegere profundă a aceluiaşi fenomen. Drogul în sine nu este altceva decât forma unei neputinţe constitutive culturii europene în întregul ei, neputinţa de a redescoperi apolinicul[1] pe cont propriu, fără ajutorul culturii greceşti” (p. 122). Aceeaşi afirmaţie este reluată, cu unele nuanţări, şi într-un studiu de mai mici dimensiuni, Fascinaţia apolinicului, în care Dochioiu formulează pentru întâia oară teza potrivit căreia consumul de droguri este rezultatul unei false sinteze între dionisiac şi apolinic, false căci, în fond, „lumea pe care o deschid drogurile este răspunsul unei frustrări şi al unei neputinţe; drogul nu oferă contopirea dorită cu Unul, pierderea propriei individualităţi şi reconcilierea cu întreaga natură, ci numai iluzia lor, conducând, pe de altă parte, la o lume a unui eu fichteean exacerbat, a unui eu care nu se poate pierde în niciun chip pe sine şi care, suferind de această tragică formă de singurătate ce poartă numele de egoism, se impune pe sine tuturor, se transformă pe sine în centrul întregii lumi, alege să stea pentru divin şi în locul divinului” (p. 134).

În urma acestor consideraţii, se ridică, în mod firesc, întrebarea: Dacă drogurile şi nevoia consumării lor sunt expresia unei false sinteze între dionisiac şi apolinic, care sunt cei doi paşi anteriori ai dialecticii, teza şi antiteza? Deşi D. Dochioiu nu dă nicăieri un răspuns explicit acestei întrebări, nu este deloc necesar să căutăm prea mult pentru a identifica întregul mecanism dialectic pe care filosoful român îl are în vedere. Cu toate că ar putea părea oarecum straniu, forma dionisiacului pur este identificată de către Dochioiu în actul sfintei împărtăşanii; spun straniu pentru că acest act trebuie privit în mod necesar ca una dintre elementele fundamentale ale creştinismului, iar identificarea unei dimensiuni dionisiace a creştinismului este un gest de profund anti-nietzscheanism.

Pentru Nietzsche creştinismul nu este, în esenţa sa, altceva decât expresia unei sile şi al unui dispreţ faţă de viaţă – în niciun caz o celebrare a ei, celebrare ce constituie esenţa dionisiacului. Dochioiu pare a oferi însă cheia acestei probleme în studiul despre Nietzsche citat mai devreme. El afirmă, în debutul capitolului al cincilea, că „Nietzsche a ales să nu vadă, din motive lesne de înţeles, dimensiunea dionisiacă a creştinismului, exuberanţa lui faţă de viaţa care a devenit cu atât mai importantă cu cât, prin ea, cealaltă viaţă putea fi câştigată sau pierdută. Afirmaţii precum: Cine ţine la viaţă, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va regăsi sunt expresia unei înţelegeri a vieţii care nu are nimic de a face cu dispreţul sau sila faţă de ea, fiind, dimpotrivă, tocmai semnul acelei pierderi de sine, acelei contopiri cu Totul specifice dimensiunii dionisiace” (p. 169).  Sfânta împărtăşanie este văzută, aşadar, de către filosoful român ca o consumare a acestei contopiri, a dizolvării sinelui şi a pierderii sale întru regăsire, fiind înţeleasă ca o formă a dionisiacului.

Pentru etapa antitezei, Dochioiu oferă un răspuns încă mai ferm, însă într-o lucrare care ţine, aparent, de critica literară. În studiul său publicat în 1937 în Analele Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, intitulat „Căutarea timpului pierdut ca formă a apolinicului absolut” (pp 277-314) Dochioiu face o analiză extrem de interesantă a fragmentului proustian al cărui personaj principal este atât de celebra magdalenă. Consumarea magdalenei cauzează naratorului căderea într-o nesfârşită reverie al cărui rezultat ar putea fi, de ce nu, chiar cel mai lung roman din istoria literaturii. Un întreg univers al viselor şi amintirilor ia naştere din nimic, o lume a apolinicului desăvârşit se naşte din degustarea unei atât de banale prăjituri, ca şi când întreaga această lume ar fi fost cumva stocată in nuce în câteva senzaţii gustative între care, alteori, ne e greu să distingem. Lumea astfel descoperită ori, mai bine spus, inventată – căci memoria nu este decât o  formă mai puţin rafinată a fanteziei – este o lume creată cu desăvârşire de eu şi este o lume din care pierderea şi efemerul nu fac parte. „În căutarea timpului pierdut este expresia supremă şi, cumva, paradoxală a apolinicului. Precum atenienii îşi eternizau propria lor lume sub chipul Olimpului şi al zeilor ce îl locuiau, Proust îşi eternizează propriul trecut refăcând cu o precizie neîntrecută textura spaţiului şi a timpul copilăriei şi adolescenţei sale. Ceea ce uimeşte la această carte este inocenţa şi calmul naratorului. Disponibilitatea sa formidabilă de a rostogoli, pe coasta abruptă a muntelui, acelaşi bolovan care se va prăvăli, de tot atâtea ori, înapoi în vale. În încăpăţânarea sa, autorul este genial, însă singurul rezultat al căutării nu poate fi decât căutarea însăşi” (pp. 289-90). Pentru Doichioiu, romanul proustian este simbolul dominaţiei absolute a apolinicului, semnul unui sindrom de care suferă, în grade mai mari sau mai mici, întreaga cultură europeană ce se află – o spune Noica în Despărţirea de Goethe – sub semnul posibilului, al iluziei. Omul european este prins, ireversibil, în mrejele apolinicului. Nu a găsit nicio formă de reconciliere a sa cu propria sa viaţă, iar iluzia şi visul – sub variate şi mereu înnoite forme – sunt singurul mod în care viaţa poate fi, cumva, eludată. Acesta este, de altfel, potrivit lui D. Dochianu şi unicul scop al drogurilor. Fascinaţia faţă de ele, şi noutatea pe care ele o aduc constă în faptul că drogurile se folosesc de dimensiunea apolinicului pentru a simula dionisiacul. Ele dau impresia unei pierderi de sine celui care le consumă, generând însă o explozie a eului care se instituie, treptat, ca adevărata lume. Consumul de droguri trădează însă, în acelaşi timp, o inadecvare congenitală a omului modern la viaţă, o imposibilitate a sa de a-şi asuma viaţa în efemeritatea ei. Iar fascinaţia faţă de apolinic este semnul îngrijorător al faptului că „iluzionarea funcţionează perfect ca autoiluzionare, garantând perpetuarea apolinicului la nesfârşit”.

Există nenumărate observaţii ale aceluiaşi autor cu privire la arta cinematografică care merg în aceeaşi direcţie, susţinând exact aceeaşi teză însă, din păcate, nu mai este loc pentru ele aici. În loc de încheiere ar trebui poate spus că perspectiva lui D. Doichioiu nu şi-a pierdut deloc din actualitate până astăzi şi că rămâne, chiar dacă puţin cunoscută, una dintre cele mai interesante interpretări ale unei probleme emblematice pentru societatea modernă.


[1] Deşi în ambele ediţii ale lucrării termenul care apare aici este cel de „apolinic“ este, cred, destul de limpede ca autorul avea in vedere dionisiacul.

Marcel

Marcel era submersibil la orice sfat. Oricine ar fi fost în stare să exprime, cum trebuie, o părere coerentă, ar fi sistat imediat efluxul de epitete la adresa ireconciliabilului flăcău, şi s-ar fi învrednicit numai la o scuturare lăuntrică din cap şi la rotirea ouriborică a ochilor în semn de profundă mirare. Lui Marcel i-ar fi trecut poate, ca o secantă, prin capul lui gol, numai uneori acoperit cu glugă, imensa idee că ceilalţi îi sunt strident împotrivă şi ar fi plâns asemenea unei fete docente, în faţa nobilelor păpuşi sfâşiate isteric de sora mai mică. Dar Marcel nu suferea nici de apariţii de ură, dar nici de fantomaticele nepăsări de care te-ai fi aşteptat să-l vezi cuprins, ci înainta ca un crucişător sufletesc folosind tot felul de cauze şi de efecte de stil, spre a amorţi în el singurătatea. Marcel nu era numai lăuntric intangibil, dar era cuviincios ca o căprioară şi, când se cădea, vesel. Dacă erai fată, te-ai fi putut săruta liniştită cu el, şi la urmă ai fi putut găsi o tainică plăcere în a nu-l mai băga în seamă, pentru câteva irepresibile zile, la sfârşitul cărora te-ar fi podidit, ca un plâns totuşi vag, mila. Şi de data asta l-ai fi sărutat, cuprinzându-i cu amândouă mâinile obrajii feerici şi ţi-ai fi dat seama că nu te poţi mulţumi numai cu atât. Numai ţie, dar Marcel ar fi început să-ţi placă. Iar el, deşi submersibil la orice sfat, şi lăuntric intangibil, s-ar fi lăsat iubit cu aceeaşi reverenţă cu care ar fi iubit la rându-i, şi nici n-ar fi îndrăznit să-şi închipuie că lumea ar fi putut fi aşezată într-altfel. Iubind şi suferind uneori, Marcel nu s-ar fi sfiit să moară de unul singur, ca o lumânare, şi nu s-ar fi simţit nicio clipă, murind, vinovat.

Labirint

De felinarul din faţa băncii spânzura o pisică. Doar câteva blocuri mai încolo doi băieţi loveau de perete, mecanic, o minge. Am intrat. Nici eu nu mai ştiu unde. Am urcat până la nu ştiu ce etaj. Am bătut la o uşă, dar nu prea conta care. Nu mai ştiu dacă am intrat. Nici dacă am ieşit vreodată de-acolo. Poate că a fost, poate că n-a fost aşa. Nici eu nu mai eram sigur. Nici nu mai ştiu unde am fost în seara aia, după ce m-am aşezat pe pat, nefumând, doar aşteptând să-mi vină chef de ceva. E lesne de închipuit că am coborât până jos. Mai mult să iau aer decât pentru altceva. Apoi m-am întors. Apartamentul în care intrasem la întâmplare era chiar apartamentul meu. Sau ar fi putut să fie şi ar fi fost chiar interesant, dacă eu aş fi putut să-mi dau seama. Însă acum nu puteam să fac diferenţa. De unde plecasem si unde ajunsesem? Era unul şi acelaşi apartament? Ajunsesem din pură întâmplare, sau dintr-un straniu reflex? Nu înţelegeam mare lucru din ce se întâmplase în seara aia cu mine, şi ce era şi mai grav, începeam să nu mai înţeleg nici asta. Uitam. Mă aşezam pe pat, nefumând, doar aşteptând să mi se facă somn. E în regulă, îmi spuneam, o să adorm. Gândul era liniştitor. Apoi mă duceam iar până jos, reveneam în altă cameră, mă aşezam într-un alt pat, de felinarul din faţa băncii spânzura o minge, doar câteva blocuri mai încolo doi băieţi loveau de perete, mecanic, o pisică. Când am coborât am uitat unde eram. M-am întins pe cadamâr, pe macadaz, pe cadamaz, pe caldarâm, am reuşit să-mi amintesc, până la urmă. Câteva mingi mai încolo două blocuri loveau, mecanic, un băiat. De pisica din faţa băncii spânzura un felinar. Nu mai ştiam unde eram, mi se părea, dar nu eram sigur. Eram gata să risc. Am urcat într-o scară, până la nu mai ştiu ce etaj. Cred că cineva lăsase uşa deschisă. Poate am intrat. M-am întins pe pat, nefumând, doar aşteptând să mă liniştesc. Apoi am plecat iarăşi, mânat de nu mai ştiu ce, până jos. Afară se făcuse noapte. De felinarul din faţa băncii spânzura o pisică. Dar nici n-a mai trebuit să mă uit. Ştiam că era aşa. Să verific mai departe. Fără să mă uit, am ghicit că doar câteva blocuri mai încolo doi băieţi loveau de perete, mecanic, o minge. Am ştiut că universul începea să se repete. Câştigasem. Din acel punct mi-am amintit totul.

 

Depăşirea matematicii prin analiza logica a tuturor posibilităţilor

Acum câteva milenii, cei mai înţelepţi oameni ai planetei purtate pe atunci în spate de o oarecare dar uriaşă ţestoasă, descopereau numerele. Deodată cu ele se înfăţişa omenirii însăşi posibilitatea matematicii – şi a matematicilor superioare, se-nţelege (superioare, adică ălea cu litere). Grăbiţi să-şi lege de gât una sau alta dintre ele, oamenii n-au mai stat nicio clipă să se gândească dacă descoperirea lor nu era, mai curând, rodul unei fundamentale erori de înţelegere, decât rodul geniului uman. Drept pentru care, la multe secole de la această uimitoare descoperire, e nevoie să ne întoarcem în acel moment incipient, pentru a aşeza pe baze solide întreaga coşmelie.

Să începem, deci, cu lucrurile cele mai simple. Orice occidental încuiat rău ştie că 2 e mai mare decât 1, că 4 e mai mare decât 3, şi aşa mai departe. Observaţia e banală, dar e greşită. În ce sens, vin eu şi întreb, e 2 mai mare decât 1? În sensul că e mai înalt? Sau poate e mai vârstnic? Acestea ar putea fi nişte răspunsuri pertinente, desigur. Căci ne-am putea închipui că toate numerele sunt un singur număr, dar la diferite vârste. 1 este 2 pe vremea când era în leagăn, 3 este, de fapt, 4 numai că un 4 imatur şi subdezvoltat, fiecare număr fiind un fel de fotografie, la diferite vârste, a unui singur număr. Dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, atunci e limpede că diversitatea, agasantă deşi ordonată a numerelor ar fi numai o iluzie a timpului. Numai trecerea timpului a făcut ca tânărul, eternul 1 să se facă 2, şi aşa mai departe, la infinit. (Aristotel pe semne că n-a înţeles asta când a definit timpul prin raport la numărul mişcării. Păi cum dracu´ să explici timpul cu ajutorul numerelor, când numerele nu pot fi înţelese în absenţa timpului). De unde rezultă ca matematica e valabilă numai pentru că există timpul. De unde rezultă că Dumnezeu, care, dracu´ ştie, poate există, e absolut afon la matematică, mişcându-se în orizontul eternităţii. De unde rezultă, de asemenea, că adevărurile matematice, luate drept etalon al oricărei cunoaşteri şi al oricărei filosofii vreme de secole sunt o mare gogomănie. De unde rezultă, printre altele, că Descartes, dar mai ales Spinoza cu a lui obscenă etică au bătut câmpii rău de tot. Credeaţi că e o evidenţă faptul că 2 e mai mare decât 1? Vă înşelaţi, pentru că expresia „mai mare” e lipsită de sens. Să facem o analiză logică a limbajului. Ce înseamnă „mai” şi ce înseamnă „mare”. Şi, la urma urmelor, dragilor, cine a înţeles măcar ce înseamnă 1? Ia să veniţi imediat cu o definiţie. Gen proxim şi diferenţă specifică, fiindcă altfel, dacă veniţi cu aberaţii, aţi încurcat-o (Pentru acei afoni nu numai la matematică, dar şi la gramatică, „aţi” se scrie aici fără cratimă. Luaţi-o aşa, drept bună, că dacă vă dau explicaţia, n-o s-o ţineţi minte).

 

O mică nedumerire

trupul ei mima numai corporalitatea, ca şi cum ar fi îndrăgit doar materia, fără să poată face o pasiune din ea, aşa cum ne pricepem atât de bine să facem cu toţii. ea era străină, îndrăzneau să spună unii, până şi de plăcerile trupeşti cele mai fine, cu ar fi îmbăierea în lapte proaspăt de capră, scăldatul picioarelor în bălţile înverzite de soare, picotitul, plin de reverii, iarna în faţa sobei. eu n-aş fi îndrăznit însă a crede toate aceste lucruri despre ea, după cum altele, la fel de răutăcioase, mă lăsau într-o indiferenţă calmă, plimbându-mă cu gândul prin alte odăi decât acelea în care conlocutorul se pricepea atât de bine să intre cu şperaclul. cu toate acestea, cu toate că trupul ei, mi se spunea, mima numai corporalitatea, etc., degetele ei se înverzeau al naibii de la nucile necoapte desfăcute până la miezul alb ca nişte dinţi lapte; i se înverzeau şi buzele cu care muşca uneori coaja încă verde a nucii şi limba, iar când scuipam pisicile tolănite la soare, saliva ei se prelingea, aruncând reflexe verzui, pe blana albăstrie de pisică. toate acestea şi încă altele nu era dovadă, aşa cum încercau unii să mă convingă, a indiferenţei ei faţă de materie, ba aş îndrăzni să spun, din contră. exact aşa.

Umorul

Umorul meu se face simţit cu precădere la duş. Să luăm de exemplu ziua de astăzi. Intrat în cabina de duş, am învârtit un pic robinetul, cât să fâşâie numai apa, că de curs abia dacă o vedeai. Mi-era îngrozitor de frig şi apa era rece, dar cum am un simţ oarecum deplasat al umorului, m-am gândit să-mi fac o farsă. Am deschis numai robinetul de apă rece, mai întâi foarte puţin, apoi, luându-mă pe nepregătite, l-am învârtit la maxim. Aproape că am urlat de durere când m-a împroşcat jetul de apă îngheţată; mi se făcuse silă de duş. Atunci am izbucnit în râs, şi am închis robinetul. Ce umor formidabil, mă gândeam! Ieşind de la duş, un neamţ m-a întrebat într-o frumoasă limbă literară dacă păţisem ceva. Auzise, pe semne, urletele mele, cum le auzisem şi eu. Nimic, i-am răspuns; Sufăr de dublă personalitate, şi una dintre personalităţi nu are chiar atât de mult umor cât mi-aş dori. Ţărănoiul (era din Bayern) nici n-a zâmbit şi mi-a urat noapte bună. I-am urat şi eu lui, da’ mai mult în gând.

Bolile de piele la trilobiti (intermezzo)

Căpitanul Saragoza nu îndrăznea să-şi imagineze că desenul pe care tocmai îl isprăvise ar putea fi unul dintre cele mai frumoase lucruri făcute vreodată de o mână de om. Când Lucilio îi aduse – privind desenul – laudele pe care căpitanul le merita cu prisosinţă, el respinse, cu o fluturare de mână, cuvintele meşteşugite ale matelotului, dar le primi totuşi cu un zâmbet care nu-i scăpă acestuia din urmă. Pentru a arăta ca laudele nu erau numai o pornire slugarnică a supusului faţă de stăpân – ceea ce, dragii mei, se întâmpla să fie perfect adevărat – Lucilio îl înştiinţă în grabă pe căpitan de moartea marinarului ale cărui picioare fuseseră smulse, cu o zi înainte, de lanţul ancorei, apoi apropiindu-şi palmele în semn de rugăminte îi ceru căpitanului să vadă şi celelalte desene. Căpitanul Saragoza nu era într-atât de încuiat încât să nu priceapă adevăratele intenţii ale matelotului său, însă era prea dornic de laude ca să-şi permită să aibă dreptate. Aşa că luă, fără grabă, caietul pe care mâzgălise, în unele rânduri, tot felul de  lucruri, şi începu să răsfoiască prin el. Astăzi putem afirma aproape cu certitudine că desenele care îi fură arătate lui Lucilio acum mai bine de trei sute de ani în urmă erau exact acelea de care ne folosim acum pentru a pune pe hârtie, cu maximă acurateţe, viaţa căpitanului Saragoza.

Bolile de piele la trilobiti (reloaded)

Pornit a doua oară pe drumul fără de pulbere al oceanului, înspre microscopicele dar deloc neînsemnatele insule despre care fu nu întâmplător vorba şi înainte, căpitanul Saragoza se simţea iarăşi el însuşi. Cântărind în palmă scumpul heruvim, a cărui electricitate statică emitea un zgomot de fond asemănător radiourilor moderne, Saragoza avu pentru prima dată nu numai sentimentul că fiinţa lui nu-şi poartă întâmplător umbra pe faţa pământului, dar că destinul lui este unul excepţional şi într-adins hărăzit de divinitate celor mai mari izbânzi. Dacă ne-am întoarce numai pentru o îmbucătură de cozonac privirea înapoi la momentul în care, spăşit şi învins, căpitanul Saragoza se înfăţişă, în împrejurări deja cunoscute, alteţelor sale regale, ne-ar veni fără îndoială ideea – sau, mă rog, i-ar veni oricărui om cu sertarele cât de cât pline – că divinitatea trebuie să aibă foarte mult umor dacă şi-a ales, pentru a-şi împlini planurile, un asemenea individ curios. Ba chiar suntem datori să facem această observaţie, de vreme ce ea a scăpat pletorei de teologi medievali care au lipsit de la rugăciune ca să încropească argumente teologice, ca nişte fierari care, vrând să ascută sabia, îţi oferă argumente pentru cât de bine taie, de fapt. Deci nu e de mirare că trinităţii nu i s-a atribuit nicăieri, alături de iubire, mărinimie, şi alte aiureli asemănătoare, simţul umorului pe care trinitatea trebuie să-l posede mai ales pentru că s-a găsit, tocmai ea, să locuiască în trei persoane dintr-o dată ca să-şi râdă de secolele de certuri teologice pe această chestiune. Sigur, dacă ar fi fost de şapte ori personală, atunci simţul umorului s-ar fi transformai într-un fetiş ceea ce, slavă dumnezeului tripersonal, nu e cazul. Încheind deci cu această scurtă paranteză teologică şi făcând eforturi să ne întoarcem de unde am pornit, merită să spunem că, de această dată, echipajul căpitanului Saragoza era mult mai restrâns decât prima dată. Nu mai cuprindea decât o singură navă, şimai puţin de 15 oameni, însă această navă, spre deosebire de celelalte trei, avea sa acosteze pe ţărmul uneia dintre cele trei insule din arhipelagul Antilelor, iar acostarea ei va costa omenirea mai mult decât şi-ar fi putut cineva imagina. Căci odată eliberat geniul căpitanului Saragoza avea să schimbe cu totul destinul insulei, şi, în genere, al întregii Portugalii.