fragment II

Plecând din casa bunicilor, la începutul toamnei, pentru a mă întoarce la şcoală, simţeam pentru prima dată că despărţirea, oricât de tragică mi s-ar fi părut atunci, era numai iluzorie, şi că aveam să iau cu mine o după-amiază de vară cât toate după-amiezile lumii, şi că intensitatea cu care o trăisem nu avea să se piardă în amintire, aşa cum pierdusem atâtea alte lucruri pe care îmi dorisem să le păstrez fără să reuşesc, ci avea să se amplifice şi să se adâncească mereu, cumva împotriva voinţei mele şi totuşi de dragul ei, sporind irealitatea timpului care trecuse de atunci, şi a tuturor întâmplărilor care alcătuiau, de-acum, viaţa mea.

Deşi se întâmplase în acea după-amiază, mi se părea – şi aşa avea să mi se întipărească în amintire pentru totdeauna – că înmormântarea avusese loc într-o altă zi. Era suficient pentru asta un simplu calcul matematic, şi la capătul lui, adunând laolaltă timpul cât durase drumul până la capelă, apoi slujba de înmormântare, apoi drumul înapoi şi, în sfârşit, masa pentru pomenirea celei moarte, rezulta fără urmă de îndoială că, dacă toate ar fi avut loc în acea după-amiază de duminică, ar fi fost nevoie de întreaga zi. Şi cu toate astea, îmi aduc foarte limpede aminte că, în aceiaşi zi, am privit ore în şir, înainte să mă refugiez în camera de la stradă încercând să adorm şi să câştig trişând lupta cu valurile de căldură ale acelei după-amiezi, mişcările ritmice ale coasei bunicului, lucirile înşelătoare ale tăişului, la umbra nucului de pe care şiroiau furnici ca nişte broboane de transpiraţie vie, înţepătoare, care mă făcea să strivesc mereu între degete stropii alerţi de sudoare care mi se strecurau pe sub haine. Am încercat de mai multe ori să dau de capătul acestei benzi a lui Moebus, reuşind însă de fiecare dată să încurc şi mai tare şirul evenimentelor, lucrurile şi oamenii, pentru a renunţa, în cele din urmă, mai curând din teama de a pierde cu totul şirul propriilor mele amintiri, de a mă rătăci, fără nicio speranţă de salvare, în mine însumi, rămânând captiv propriei mele memorii, aşa cum Icar şi Dedal fuseseră închişi în labirintul tot de ei construit, plătind cu moartea încercarea de a se elibera. M-am gândit adeseori, întorcându-mi privirea înapoi către acea vară, şi către acea după-amiază mai ales, că amintirile trupului şi nu cele ale minţii sunt adevăratele noastre amintiri, singurele care pot fi distinse, fără dificultate, de fanteziile din care sunt alcătuite celelalte amintiri ale noastre. Însă trupul meu visător de copil, fibrele lui prea fragede pentru a putea primi şi adăposti în ele teniile zburătoare ale acelei zile ca pe nişte fotografii care ar fi putut fi developate mult mai târziu, nu reţine nici el din acea zi decât fragmente, tresăriri, atingeri.

fragment

Mă trezeam mereu, la intervale scurte de timp, sâcâit de căldură şi de muştele care sfredeleau toropeala fierbinte a după-amiezii, fără să fiu în stare nici să mă dezmeticesc de-a binelea, nici să adorm, urmărind, în oscilarea mea între trezie şi somn, mişcările parcă tot mai încete ale pendulei care îmi dădea impresia – şi nu era, din câte ţineam minte, pentru prima oară – că încetinea treptat şi că avea să se oprească definitiv, lăsând în încăpere un vid de timp. Fără să fiu obosit, mi se părea mai sigur să încerc traversarea acelei după-amiezi fierbinţi într-o stare cât mai aproape de inconştienţă, care să mă lase să număr minutele şi orele cu sentimentul că nu trebuie să le îndur, ci că locuiam cumva în afara lor şi le observam impasibil trecerea de la umbra unei stări ireale. Şi totuşi îmi amintesc după-amiaza aceea de duminică despre care nu ştiam când şi dacă avea să se sfârşească, ca şi când aş fi trăit-o numai pentru a o transcrie, mai târziu, pentru a o repeta, din cuvinte, şi nu cu intenţia de a-i spori realitatea, ci pentru a i-o diminua, aşa cum putem spera vindecarea povestind altora suferinţele trecute. Şi mi-o amintesc ca şi când, dacă aş vrea, nu m-ar costa mare lucru să mă întorc înapoi în ea ca într-un vis din care te dezmeticeşti, trezit de un zgomot brusc, numai pentru a constata irealitatea sporită a încăperii şi a patului învelite în întuneric, întorcându-te apoi liniştit la visul care îţi este mai familiar – şi de aceea mai real – decât realitatea. Lumina se zaharisise pe lucruri, mânerele uşilor erau lipicioase şi respiraţia prăfoasă a ferestrelor sufoca încăperile scunde, împănate cu mobile vechi, pe care căldura le înghesuise acolo aşa cum ai îndesa lemne într-un cuptor, pregătindu-te apoi să-l aprinzi. Decupându-se în aerul leşios, coroziv, care le împrumutase nu numai culoarea lui de gutuie şi mirosul de mere putrede, dar şi transparenţa lui fluidă, nucii din faţa casei îţi dădeau mai curând impresia de hologramă. Nu existau, nu ar fi putut să existe. Însă ştiam toţi că fuseseră cândva acolo, aşa cum scaunul care continua să se legene după ce Mara dispăruse din el era mărturia mută a unei prezenţe, iar legănarea lui era ecoul râsetului picioarelor ei care fluturau deasupra pământului, dând plictiselii mişcările bruşte ale gleznelor ei. după-amiaza aceea durase – şi eram sigur de asta, o ştiam aşa cum puţine lucruri ştiam – o vară întreagă.

Bolile de piele la trilobiţi (19)

Straniul vis al capitanului Saragoza

Căpitanul Saragoza se hotărî, în cele din urmă, să pună pe hârtie cuvintele pe care heruvimul de aur i le dicta în somn de câteva săptămâni încoace, alcătuind ceea ce avea să rămână cunoscut în istorie sub numele de Evanghelia celui de-al doilea început. Când dădu să se aşeze la masa de scris, se înecă straşnic şi tuşi înspăimântător până scuipă afară osul de peşte pe care i-l trimisese la timpul potrivit necuratul. Cu toate acestea, hotărârea căpitanului Saragoza nu slăbi deloc, ba dimpotrivă, iar mâna lui se întinse după călimara care aştepta pe masă şi o azvârli după diavol, precum făcuse şi un alt eretic înaintea lui – cunoscut sub plăcutul nume de cavelerul Jorg – care încerca să se scuze, prin aceasta, pentru calitatea îndoielnică a traducerii la care lucra. Dumnezeu fie binecuvântat că prea-curatul căpitan Saragoza nu avea de făcut nicio traducere, şi că talentul său în această privinţă avea să rămână categoric neexersat.

Când voi din nou să se aşeze la masă spre a da ascultare poruncii divine, căpitanul văzu în ultimul moment, că pe scaunul masiv de lemn se gemuise, abia trezită din somn, fetiţa pe care o culesese de pe o plajă, hotărându-se pe loc, fără să înţeleagă el însuşi de ce, s-o înfieze. Despre acest gest care îl transformă pe căpitanul Saragoza într-un sfânt în ochii marinarilor săi, se va vorbi poate într-alt loc. Să nu uităm însă că asemenea gesturi contrariante şi aparent absurde alcătuiesc adeseori vieţile sfinţilor, iar Saragoza era plămădit din acelaşi material ca şi ei, chiar dacă mai avea unele ieşiri necontrolate.

Căzându-i deci ochii asupra fetiţei care se suise pe scaun, căpitanul Sarogaza se îmblânzi pe dată, şi necuratul primi time-out-ul de care avea nevoie ca să cureţe de pe el, apa spurcată cu funingine, care se folosea atunci pe post de cerneală.

– Tu nu ştii să scrii! Îndrăzni cu timiditate blândul căpitan, dând-o uşor la o parte de pe scaun.

– Nu, dar pot să pun puncte, puncte când te gândeşti! Îi răspunse cu vădită înţelepciune fetiţa, găurind aerul cu degeţelul ei arătător, de trei ori, aşa, ca şi când ar fi apăsat nasul apostolului căpitan Saragoza.

Căpitanul Saragoza o aşeză însă cu grijă în pat şi o uită acolo. Aşezat la masă, cuvintele îi se încâlceau în cap şi claritatea cu care văzuse totul peste noapte se transformă într-o pâclă de neînlăturat. Asta nu fu însă de ajuns să-l oprească pe apostolul Saragoza de la sarcina care îi fusese dată, prin heruvimul de aur, de Duhul Sfânt în persoană. Aşteptând acolo, pe scaun, să fie atins de graţia divină, căpitanul Saragoaza îşi aminti însă de un alt vis, pe care îl avusese oarecând, şi se grăbi să-l însemneze, cu scrisul lui care exploda pe hârtie în pete de cerneală. Textul acesta nu s-a păstrat. Din păcate. La fel ca multe altele. Şi n-a putut fi găsit în niciunul dintre manuscrisele căpitanului. O  traducere a lui a ajuns însă, nu se ştie prin ce împrejurări în posesia straniului pictor şi strălucitului alchimist Hieronymus Bosch, care a creat, sub inspiraţia textului respectiv, un triptic ce avea să fie cunoscut sub numele de Grădina plăcerilor pământeşti. Nici n-ar mai trebui să spun că singurele cuvinte care s-au păstrat din însemnarea căpitanului Saragoza au fost tocmai aceastea. Să admitem totuşi că faptele prezentate aici ar putea fi numai pură întâmplare şi să dăm crezare unui cunoscut istoric, aflat încă în aşteptarea rezultatelor unor analiza grafologice de care noi considerăm că – dată fiind evidenţa de netăgăduit a faptelor – nu mai este nevoie.

Manuscrisul

Draga mea,

Lucrurile pe care ţi le voi destăinui aici vor lămuri poate multe dintre faptele care te-au nedumerit atât în ultima vreme. Ele nu vor putea trece deopotrivă drept scuze, aşa cum regretul meu pentru distanţa care a crescut între noi ar putea trece. Regretul şi părerea mea de rău că ne-am îndepărtat atât. Însă nu voi vorbi despre aceste lucruri aici. Îţi voi vorbi despre cu totul altceva. Despre faptul că am găsit într-o dimineaţă cam pe vremea asta, pe raftul unei biblioteci dintr-o veche mânăstire din sudul Portugaliei un manuscris înnegrit de vreme, peste care nimeni nu-şi mai aruncase de câteva sute de ani, dacă nu mai bine, privirea. Cum eram acolo numai pentru câteva zile, într-o scurtă vacanţă, pentru a mă reface după boala care mă ţinuse legat de pat mai bine de două luni, m-am gândit, ascuzându-l pe furiş sub bluză, că Dumnezeu, iertător cum este din fire, îmi va îngădui şi acest mic dar pe care mi-l făceam de unul singur.

La plecare însă, călugărul dominican care îmi oferise găzduire într-o chilie a mănăstirii voi să-mi dăruiască în amintirea frumoaselor noastre discuţii filosofice un „manuscript” care, spunea el, fusese uitat acolo din vremuri neştiute, şi pe care poate m-aş fi priceput să-l traduc. Ar fi fost, repetă părintele, cadoul lui de rămas bun pentru mine, plescăi melancolic şi fermecător din buzele lui întoarse ca nişte manşete, apoi plecă imediat să-l aducă. Nu mi-a trecut decât abia mai târziu prin cap, după aproape o jumătate de ceas de aşteptare în curtea mânăstirii, că „manuscrisul” pe care plănuia să mi-l dăruiască părintele Saragoza mi-l făcusem eu însumi deja cadou. Atunci când am înţeles că, după toate probabilităţile, lucrurile chiar aşa stăteau, mi s-a făcut îngrozitor de ruşine şi m-am gândit că va trebui să găsesc o cale să răscumpăr cumva gestul meu pe care îl găseam acum atât de josnic.

Când părintele se întoarse, într-un sfârşit, mişcându-şi cu gesturi largi braţele a nedumerire şi supărare, am înţeles că presupunerea mea fusese adevărată. Scuzele părintelui care nu mai avea ce să-mi dăruiască, vocea lui care începuse aproape să tremure, m-au făcut să mă simt într-atât de îngrozitor, încât nu m-am putut elibera de starea asta tot drumul până acasă. Îmi stăruia în minte despărţirea noastră când părintele, ca şi când ar fi vrut să se scuze, mă conduse până la tren obligându-mă să-l las să-mi care el geamantanul în care eu ascunsesem, cu mare grijă, manuscrisul pe care tot la fel îl furasem. I-am promis însă atunci, în gând, desigur, că mă voi strădui să descifrez scrierea aceea oricât de fadă şi de lipsită de interes ar fi fost.

Acum vei înţelege poate de ce, după mai bine de o lună de muncă asiduă, am sfârşit prin a mă îmbolnăvi din nou, însă de această dată mult mai serios decât înainte. Şi de ce am avut nevoie de suma de bani pe care am primit-o de la tine aproape înainte să ţi-o cer. Cu toate acestea însă, puterile n-au încetat să-mi prisosească decât atunci când ultima literă a manuscrisului fusese tradusă. Textul n-am îndrăznit să-l arăt până acum nimănui, poate şi din cauza stării în care mă aflu; sau pentru că n-am reuşit încă să cuprind întreaga dimensiune a descoperirii (furtului) meu. Pentru că textul pe care ţi-l voi trimite acum este – eu cel puţin aşa cred – unul dintre acele dialoguri platoniciene care s-au rătăcit într-un pliu al istoriei.

Mă vei întreba ce voi face cu el, şi îţi răspund că nu ştiu! Tu ce crezi că ar trebui să fac? Cumva, aş vrea să-l păstrez pentru mine. Să nu-l mai arăt nimănui. Ţie însă ţi-l trimit. Te rog citeşte-l şi păstrează-l numai pentru tine. Iată-l:

PA-Rondel (max. 10 silabe) si un CONCURS

Uf-uf! Puf-puf!

cu năduf…

*

P.S. Lansez pe aceasta cale un concurs de mini-, micro-, nano- si pico-PA-uri, cat si de PA-rondeluri, care va dura o saptamana, incepand de azi, iar premiul 1 va fi un link zilnic , timp de o saptamana, catre blogul castigatorului. Pentru premiul 2 si 3 ma mai gandesc :). Se pot inscrie si cei fara bloguri, si in cazul in care vor castiga, le voi trimite scrisori (la rigoare – si la cerere –  de dragoste!) 🙂 zilnice

Concursul este adresat in mod special urmatorilor: Al2lea, Ana, Blogdeumor,  Plastycframe, lui Calin Hera (desigur), Cellei (care nu mai vrea lepse, da’ lasa :), lui Cristi (caruia stiu ca-i placeau candva PA-urile), Diei (din Nancy), lui Caius (cu rugamintea: no-voxpulica!), Gabrielei Savitsky, Geaninei, lui Ivanuska (sa-i faca un pic de curaj (PING!) lui Caius!), Laurei,  lui Marius (pentru ca nu e Jack-Spintecatotul), Iuliei (stie ea de ce, nu mai zic), Silviei, Questionarelor (pentru ca e cea mai tare in Zelist:), si Octaviei (cu precizarea: merge si un PA-fragment din licenta, numai sa fie scurt!:)   si nu in ultimul rand Piticilor din mansarda roz !

Hai cu egalarea!! (si cu ping-ul)

Bolile de piele la trilobiti (18)

Una dintre tragicele morţi ale căpitanului Saragoza

(fragmentul 2)

Aşa a inceput masacrul; cu bâte şi cu pietre. Căpitanul Saragoza conducea una dintre echipele de exterminare, ultima, cea care stropea cu pucioasă leşurile şi le dădea foc. Era o plăcere să vezi cum răzbăteau flăcările prin miile de cadavre de iepuri adunate în grămezi ca nişte căpiţe de fân. La lăsarea serii, combatanţii erau obosiţi, iar feţele lor transpirate erau luminate de clăile care continuau să ardă mocnit, împrăştiind un miros care dădea tuturor dureri de cap şi stări de vomă. Când au început să se îmbolnăvească de-a dreptul, nu se ştie. Nu se ştie nici măcar adevărata cauza a îmbolnăvirii, care a secerat mai întâi vieţile a câtorva zeci dintre membri expediţiei de exterminare a iepurilor. Dracu’ ştie cum s-a transmis atât de repede, la ceilalţi membri ai tribului Cho’su, şi cum la numai câteva zile depărtare de la ziua marelui holocaust, de garduri şi de stâlpi atârnau pretutindeni semnele morţii.

Şi lucrul într-adevăr straniu, care intriga mai ales pe înţelepţii tribului, cei care îşi asumaseră funcţiile religioase înainte de sosirea sfântului căpitan Saragoza, era că respectivul o ducea bine-mersi, ba chiar mai bine decât de obicei. În alte circumstanţe – şi nu puţine, de ce să ascundem lucrul acesta – faptul s-ar fi putut pune pe seama sfinţeniei căpitanului Saragoza, de care mulţi, cei mai mulţi dintre membri tribului erau destul de convinşi. Acum însă, când moartea ameninţa să înghită toată suflarea omenească de pe insulă, lucrurile era totuşi oarecum diferite. Iar căpitanul Saragoza nu era, până la urmă, decât un nou-venit – iştu, în limba cultă a tribului –  care se făcea vinovat de îngrozitorul blestem ce se dezlănţuise asupra acestuia.

Nu mult după ce raţionamentul de mai devreme începu să mijească în mintea învăţaţilor tribului, căpitanul Saragoza se trezi, într-o dimineaţă, legat fedeleş de un stâlp, în timp ce mâinile îi erau artistic crestate cu splendidul său cuţit pe care nimeni nu îndrăznise până atunci să-l atingă. De durere, fostul căpitan Saragoza rată cu totul dimensiunea artistică a evenimentului. Cu toate astea ar fi însă exagerat să afirmăm că acest sincer şi intens dezinteres i-ar fi pricinuit moartea. Mai degrabă evenimentului în sine i se datoarează acest lucru. Când cele o mie de tăieturi şi împunsături care alcătuiau un desen complex pe întreg corpul căpitanului – ca o poezie scrisă în limbajul morse – au fost duse la bun sfârşit, din cauza pierderii masive de sânge fostul căpitan-mistagog Saragoza a respirat uşurat, dar pentru ultima oară. Flăcările care i-au cuprins mai târziu corpul aveau să fie o adăugire inutilă întregului proces, deşi poate că din punct de vedere stilistic ele aveau o valoare la fel de mare ca şi îndesarea ochiului de aur, a heruvimului blestemat, în gura aproape lipsită de dinţi a căpitanului Saragoza. Deodată cu lăsarea serii, scrumul pe care nimeni nu se mai obosi să-l împrăştie în cele patru zări abia dacă mai amintea de opera de artă consumată cu câteva ceasuri mai devreme, iar amintirea căpitanului Saragoza dispăru din minţile tuturor ca un vis urât.

Ce a urmat după aceea, nu cred că mai interesează pe cineva.