Vor fi oare chinezii primii care vor descoperi bozonul Higgs?

Potrivit unor documente publicate recent pe site-ul wikileaks, se pare că oamenii de ştiinţă chinezi au creat o replică la scară marită a celebrului accelerator de particule de la Genava. Potrivit acestei informaţii, care nu a fost nici infirmată nici dezminţită de oficialii chinezi, se pare ca Super-LHC-ul care se întinde pe o suprafaţă de 10 ori mai mare decât acceleratorul european are drept sarcină să descopere celebra particulă a lui Dumnezeu înaintea europenilor. Modul în care funcţionează acceleratorul din apropierea Jin-Huan-ului este asemănător celui european, numai că totul se întâmplă la scară mărită. Dacă la Geneva sunt ciocnite particule elementare, deocamdată fără succes, chinezii au aplicat de la bun început o altă tactică. Bile de metal, de dimensiunea unei mingi de tenis, sunt aruncate din direcţii opuse de către un sistem de scripeţi foarte simplu, acţionat de câteva sute de chinezi. Sub protecţia anonimatului, un savant chinez a declarat că au apelat la acest artificiu ca să nu aibă aceleaşi probleme ca şi colegii lor europeni, care au fost nevoiţi să întrerupă un an testele pentru că o fărămitură de pâine a căzut într-un orificiu al acceleratorului, dând peste cap toate testele. Acelaşi savant ne-a asigurat că acest lucru nu se poate întâmpla în cazul acceleratorului chinez. Deşi a fost de neîncrezător în a da detalii despre modul în care chinezii plănuiesc să descopere particula cu pricina înaintea europenilor, el a acceptat totuşi să dezvălui planul în schimbul unui IPHONE 4 S original. Planul este foarte simplu. Intr-una dintre bilele de metal care urmează să fie ciocnite, chinezii au introdus de la bun început o bilă mai mică, pe care au denumit-o bozonul Higgs. Având în vedere că în cadrul experimentului se ciocnesc fascicule care conţinut un număr de 2 bile fiecare, şansele ca savanţii chinezi să găsească particula sunt foarte mari. Rămâne însă o singură problemă. Aparatul de fotografiat de mare precizie, care ar trebui să imortalizeze evenimentul, pare a nu mai funcţiona corespunzător, avânt bliţul stricat. Dezasamblarea complexului de conducte în vederea reparării lui ar putea dura câteva luni, savanţii europeni având totuşi şansele lor să descopere primii particula.

Advertisements

O perspectiva inedita asupra examenului de bacalaureat de anul acesta

Adevăratele opere literare se scriu în secret, de către tineri geniali, însa într-atât de plictisiţi de viaţă şi revoltaţi împotriva societăţii de consum, a mediului academic degradat şi a inflaţiei de talente încât insista să nu treacă niciodată examenul de bacalaureat, pentru a putea fi artişti până la capăt. Pentru că adevărata operă de artă este aceea din care artistul, însuşindu-şi (sau, potrivit unora dintre ei, „însuşinduşi”) cu graţie strigătul lui Rimbaud „Je suis un autre”, se retrage constant, preferând, pe cât posibil anonimitatea. Este drept că, nu în puţine rânduri, arta autorilor necunoscuţi de la bacalaureat trece mai curând drept artă naivă. Aflăm într-un rând, şi deloc fără uimire, că „textul citat aparţine speciei literare a basmului deoarece scrisul este unul moale, în tonuri calde”. Un altul, argumentând în acelaşi sens, găseşte că „această operă aparţine speciei literare [a basmului – n. red.] deoarece în operă sunt feciori de împărat, boieri, chiar şi feţi-frumoşi, ceea ce în lumea reală nu mai sunt”. Observaţia pare, într-adevăr, a nu putea fi decât cu dificultate contrazisă, şi numai tot de unul dintre artiştii necunoscuţi care transformă primăvara într-un fel de anotimp al basmului, asigurându-ne de profunda înrudire dintre regnurile vegetal şi animal. „Primăvara – ni se spune – înverzesc toate vieţuitoarele”. Observaţia se opreşte aici, ca şi când artistul însuşi ar fi avut nevoie de un repaus momentan, pentru a-şi savura propria reuşită, însă dacă ar fi continuat am fi avut în mod cert ocazia să aflăm că tot primăvara plantelor le înmugureşte blana.

O idee heideggeriană reluată adeseori în lucrări de specialitate de pe la noi este aceea că un creator de operă de artă are un acces privilegiat la realitate pe care este capabil să ţi-l împărtăşească prin creaţia sa. Regândind din temelii normele gramaticale ale limbii române, un autor anonim ne asigură că ar putea face acest lucru, deşi pare a-i lipsi totuşi determinarea: „Eu vaş descrie un tablou din natură deoarece să vedeţi cum arată natura”. Din păcate, până la următoarea sesiune de bacalaureat, nu ne rămâne decât să suportăm frisoanele mistuitoare ale aşteptării ca artistul să-şi ţină promisiunea, şi să sperăm că nici de această dată nu se va lăsa tentat de josnicia unei note de trecere.

S-au scris lucruri mari despre cei patru clasici ai literaturii române, s-au produs observaţii critice de o acuitate fără precedent, în faţa căreia marii critici literari ai naţinunii ăsteia, morţi sau vii sau între ele ar păli. Din păcate însă, pentru că ele nu vor fi niciodată culese în volume, aşa cum ar merita, va trebui să ne mulţumim cu toţii cu acest spectacol efemer dar fermecător care face din examenul de bacalaureat din România postmodernă o adevărată expoziţie de genii.

Depăşirea matematicii prin analiza logica a limbajului

Acum câteva milenii, cei mai înţelepţi oameni ai planetei purtate pe atunci în spate de o oarecare dar uriaşă ţestoasă, descopereau numerele. Deodată cu ele se înfăţişa omenirii însăşi posibilitatea matematicii – şi a matematicilor superioare, se-nţelege (superioare, adică ălea cu litere). Grăbiţi să-şi lege de gât una sau alta dintre ele, oamenii n-au mai stat nicio clipă să se gândească dacă descoperirea lor nu era, mai curând, rodul unei fundamentale erori de înţelegere, decât rodul geniului uman. Drept pentru care, la multe secole de la această uimitoare descoperire, e nevoie să ne întoarcem în acel moment incipient, pentru a aşeza pe baze solide întreaga coşmelie.

Să începem, deci, cu lucrurile cele mai simple. Orice occidental încuiat rău ştie că 2 e mai mare decât 1, că 4 e mai mare decât 3, şi aşa mai departe. Observaţia e banală, dar e greşită. În ce sens, vin eu şi întreb, e 2 mai mare decât 1? În sensul că e mai înalt? Sau poate e mai vârstnic? Acestea ar putea fi nişte răspunsuri pertinente, desigur. Căci ne-am putea închipui că toate numerele sunt un singur număr, dar la diferite vârste. 1 este 2 pe vremea când era în leagăn, 3 este, de fapt, 4 numai că un 4 imatur şi subdezvoltat, fiecare număr fiind un fel de fotografie, la diferite vârste, a unui singur număr. Dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, atunci e limpede că diversitatea, agasantă deşi ordonată a numerelor ar fi numai o iluzie a timpului. Numai trecerea timpului a făcut ca tânărul, eternul 1 să se facă 2, şi aşa mai departe, la infinit. (Aristotel pe semne că n-a înţeles asta când a definit timpul prin raport la numărul mişcării. Păi cum dracu´ să explici timpul cu ajutorul numerelor, când numerele nu pot fi înţelese în absenţa timpului). De unde rezultă ca matematica e valabilă numai pentru că există timpul. De unde rezultă că Dumnezeu, care, dracu´ ştie, poate există, e absolut afon la matematică, mişcându-se în orizontul eternităţii. De unde rezultă, de asemenea, că adevărurile matematice, luate drept etalon al oricărei cunoaşteri şi al oricărei filosofii vreme de secole sunt o mare gogomănie. De unde rezultă, printre altele, că Descartes, dar mai ales Spinoza cu a lui obscenă etică au bătut câmpii rău de tot. Credeaţi că e o evidenţă faptul că 2 e mai mare decât 1? Vă înşelaţi, pentru că expresia „mai mare” e lipsită de sens. Să facem o analiză logică a limbajului. Ce înseamnă „mai” şi ce înseamnă „mare”. Şi, la urma urmelor, dragilor, cine a înţeles măcar ce înseamnă 1? Ia să veniţi imediat cu o definiţie. Gen proxim şi diferenţă specifică, fiindcă altfel, dacă veniţi cu aberaţii, aţi încurcat-o (Pentru acei afoni nu numai la matematică, dar şi la gramatică, „aţi” se scrie aici fără cratimă. Luaţi-o aşa, drept bună, că dacă vă dau explicaţia, n-o s-o ţineţi minte). Şi până veniţi voi fuga-fuguţa cu explicaţia, eu mă duc să-mi fac o cafea.

România – slabă de înger?

La o analiză minuţioasă a datelor culese de pe teren, s-a ajuns la concluzia că în România numărul de îngeri păzitori la mia de locuitori a scăzut dramatic în ultimii douăzeci de ani, astfel că tot mai mulţi oameni au ajuns slabi de înger. S-a ajuns chiar în situaţia ca, în unele oraşe mari, să existe de câteva ori mai mulţi câini comunitari decât îngeri. Aşa se explică numărul mare de cazuri de copii sau adulţi muşcaţi de câini, dar şi numărul mare de accidente de circulaţie, de muncă, înmulţirea cazurilor de cancer, etc. Cauzele dispariţiei treptate a îngerilor din ţara noastră nu pot fi stabilite cu certitudine însă este tot mai limpede că România – şi Europa în ansamblul ei – se îndreaptă cu paşi repezi către o criză de îngeri. Dacă însă în Europa se iau măsuri serioase de protecţie în toate domeniile, ca o alternativă la dispariţia speciei angelice, companiile de asigurare aflându-se, în mod cert, pe un trend serios de creştere, în România lucrurile stau exact invers. Mai mult decât atât, tot datele statistice demonstrează că îngerii încă activi, datorită surmenajului provocat de sutele de ore lucrate peste program, săvârşesc unele dintre cele mai neaşteptate erori, care costă cetanteanul român, plătitor de taxe, aproximativ 2-3% din PIB, faţă de numai 0,4-0,7% în deceniul precedent. Performanţele slabe pe bursă ale unora dintre cele mai mari companii româneşti pot fi puse, într-o anume măsură, pe seama unei proaste colaborări dintre îngeri şi oameni. Există, de asemenea, cazuri în care îngerii peste 250 de ani suferă de stări depresive, cauzele invocate de ei fiind pierderea desăvârşită a încrederii în oameni, în general. Dacă ritmul rămâne acelaşi, în 2050 o mare parte dintre îngeri vor fi ocupaţi cu îngrijirea congenerilor lor, urmând ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, îngerii să treacă definitiv în grija oamenilor. Se ridică însă întrebarea dacă românii – şi oamenii, în general – vor fi vreodată pregătiţi pentru asta.

Câteva dintre cele 5 milioane de culori ale touch-screen-ului

roşu-pal, roşu-deschis, roşu-bemol, roşu-foc, roşu-secera-şi-ciocanul, roşu-rană, roşu-minaret, roşu-pară, roşu-de-argint, roşu-îmbălsămat, roşu-sec, roşu-şaibă, roşu-sânge, roşu-optic, roşu-rictus, roşu-sidef, roşu-pisică, roşu-marin, roşu-multicolor, roşu-sticlă, roşu-metalic, roşu-semafor, roşu-bicolor, roşu-lila, roşu-major, roşu-curcubeu, roşu-ca-dracu´, roşu-în-şi-pentru-sine, roşu-courtois, roşu-sters, roşu-simulacru, roşu-unirea, roşu-de-cologne, roşu-vis, roşu-de-tot, roşu-icter,  roşu-petrol,  roşu-dodecaedric, roşu-cerat, roşu-ţipător, roşu-amoniac, roşu-de-mare,  roşu-propriu-zis, roşu-ultimul-răgnet, roşu-bis, roşu-aporetic, roşu-ocru, roşu-de-vinil, roşu-matrix, roşu-geamăn, roşu-ca-racul, roşu-ss, roşu-da-vinci, etc…

 

Breaknews

STIRE DE ULTIMA ORA!

In seara de sambata spre duminica a fost infiintata, de urgenta, Agentia Nationala de Sustragere a Fondurilor Europene (ANSFE). Potrivit schemei de salarizare care a ajuns, pe surse, in presa, se pare ca, pentru inceput, agentia va avea cate un birou in fiecare judet, care va avea drept sarcina sa alcatuiasca echipe de 2-7 oameni, cu varste cuprinse intre 7 si 77 de ani si carora sa le asigure un bilet pana intr-o capitala europeana. De aici ar urma ca aceste echipe sa inceapa operatiunea de sustragere pentru care au fost antrenate (daca mai era nevoie) in tara, fiecare persoana trebuind sa stranga, pana la intoarcerea in tara, suma minima de 10 mii de euro sau echivalentul ei in obiecte sau alte valute. Pentru ca sa nu existe insa probleme la vama, guvernul se gandeste deja sa stabileasca puncte de recoltare ale fondurilor europene la ambasadele si la consulatele Romaniei in tarile respective. Se apreciaza ca numai in doua luni numarul de angajati ai Agentiei va depasii 200 de mii, iar cu ajutorul fondurilor europene sustrase de ei Romania isi va putea plati primele rate catre FMI.

Premierul Romaniei Emil Boc, intrebat de catre reporterii TVR1 cu privire la necesitatea infiintarii acestei agentii, a raspuns ca va scrie cateva carti cu privire la acest lucru. Promitem ca, pe masura ce vom primi mai multe detalii, vom reveni cu amanunte.

Depăşirea matematicii prin analiza logica a tuturor posibilităţilor

Acum câteva milenii, cei mai înţelepţi oameni ai planetei purtate pe atunci în spate de o oarecare dar uriaşă ţestoasă, descopereau numerele. Deodată cu ele se înfăţişa omenirii însăşi posibilitatea matematicii – şi a matematicilor superioare, se-nţelege (superioare, adică ălea cu litere). Grăbiţi să-şi lege de gât una sau alta dintre ele, oamenii n-au mai stat nicio clipă să se gândească dacă descoperirea lor nu era, mai curând, rodul unei fundamentale erori de înţelegere, decât rodul geniului uman. Drept pentru care, la multe secole de la această uimitoare descoperire, e nevoie să ne întoarcem în acel moment incipient, pentru a aşeza pe baze solide întreaga coşmelie.

Să începem, deci, cu lucrurile cele mai simple. Orice occidental încuiat rău ştie că 2 e mai mare decât 1, că 4 e mai mare decât 3, şi aşa mai departe. Observaţia e banală, dar e greşită. În ce sens, vin eu şi întreb, e 2 mai mare decât 1? În sensul că e mai înalt? Sau poate e mai vârstnic? Acestea ar putea fi nişte răspunsuri pertinente, desigur. Căci ne-am putea închipui că toate numerele sunt un singur număr, dar la diferite vârste. 1 este 2 pe vremea când era în leagăn, 3 este, de fapt, 4 numai că un 4 imatur şi subdezvoltat, fiecare număr fiind un fel de fotografie, la diferite vârste, a unui singur număr. Dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, atunci e limpede că diversitatea, agasantă deşi ordonată a numerelor ar fi numai o iluzie a timpului. Numai trecerea timpului a făcut ca tânărul, eternul 1 să se facă 2, şi aşa mai departe, la infinit. (Aristotel pe semne că n-a înţeles asta când a definit timpul prin raport la numărul mişcării. Păi cum dracu´ să explici timpul cu ajutorul numerelor, când numerele nu pot fi înţelese în absenţa timpului). De unde rezultă ca matematica e valabilă numai pentru că există timpul. De unde rezultă că Dumnezeu, care, dracu´ ştie, poate există, e absolut afon la matematică, mişcându-se în orizontul eternităţii. De unde rezultă, de asemenea, că adevărurile matematice, luate drept etalon al oricărei cunoaşteri şi al oricărei filosofii vreme de secole sunt o mare gogomănie. De unde rezultă, printre altele, că Descartes, dar mai ales Spinoza cu a lui obscenă etică au bătut câmpii rău de tot. Credeaţi că e o evidenţă faptul că 2 e mai mare decât 1? Vă înşelaţi, pentru că expresia „mai mare” e lipsită de sens. Să facem o analiză logică a limbajului. Ce înseamnă „mai” şi ce înseamnă „mare”. Şi, la urma urmelor, dragilor, cine a înţeles măcar ce înseamnă 1? Ia să veniţi imediat cu o definiţie. Gen proxim şi diferenţă specifică, fiindcă altfel, dacă veniţi cu aberaţii, aţi încurcat-o (Pentru acei afoni nu numai la matematică, dar şi la gramatică, „aţi” se scrie aici fără cratimă. Luaţi-o aşa, drept bună, că dacă vă dau explicaţia, n-o s-o ţineţi minte).

 

Umorul

Umorul meu se face simţit cu precădere la duş. Să luăm de exemplu ziua de astăzi. Intrat în cabina de duş, am învârtit un pic robinetul, cât să fâşâie numai apa, că de curs abia dacă o vedeai. Mi-era îngrozitor de frig şi apa era rece, dar cum am un simţ oarecum deplasat al umorului, m-am gândit să-mi fac o farsă. Am deschis numai robinetul de apă rece, mai întâi foarte puţin, apoi, luându-mă pe nepregătite, l-am învârtit la maxim. Aproape că am urlat de durere când m-a împroşcat jetul de apă îngheţată; mi se făcuse silă de duş. Atunci am izbucnit în râs, şi am închis robinetul. Ce umor formidabil, mă gândeam! Ieşind de la duş, un neamţ m-a întrebat într-o frumoasă limbă literară dacă păţisem ceva. Auzise, pe semne, urletele mele, cum le auzisem şi eu. Nimic, i-am răspuns; Sufăr de dublă personalitate, şi una dintre personalităţi nu are chiar atât de mult umor cât mi-aş dori. Ţărănoiul (era din Bayern) nici n-a zâmbit şi mi-a urat noapte bună. I-am urat şi eu lui, da’ mai mult în gând.

Invata sa gravitezi fara profesor!

Gravitaţiei se datorează unele dintre cele mai oribile lucruri. Când eram mic, tatăl meu încerca tot timpul să mă dezveţe de prostia asta, dar pe semne că n-a reuşit. Îl aud şi acum cum spunea: „ia nu mai gravita atât, că mă scoţi din sărite!” şi, câteodată, era nevoit să-mi mai şi tragă câte una ca să mă opresc din delirul gravitaţional. Adevărul e că gravitam al dracului de des. Da-mi şi plăcea, trebuie să recunosc! Gravitam şi la şcoală, nu numai acasă, şi, adesea, gravitam şi în somn. Tot aşa, mai mult din joacă, am învăţat-o şi pe sora mea să graviteze. Ea era mai mică şi mai uşoară, deci gravita mai greu. Dar uneori îi reuşea şi ei. Pe mine însă nu m-a învăţat nimeni, am învăţat singur. De la televizor. Iată iarăşi ce influenţe nocive are televiziunea asupra dezvoltării copilului. Unii se apucă de fumat, alţii de gravitat. Greu de spus care dintre cele două apucături e mai periculoasă. Eu am ajuns într-un aşa hal că, atunci când n-aveam ce să fac, gravitam aşa, a proasta. Mă lăsasem şi de citit, pe chestia asta. Îmi intrase gravitatul în cap, şi o ţineam pe-a mea. Până la urmă, de atâta gravitare, am făcut reumatism, căci gravitarea solicită cel mai mult picioarele. Am ajuns, într-o vreme, că nu mai puteam să gravitez decât culcat. Dar nu-mi plăcea, nu mai aveam farmec. Culcat e ca şi cum ai pluti, forţa gravitaţiei se răspândeşte şi nu mai simţi fiorul de plăcere de-a lungul şirei spinării ca după o zi de gravitat în picioare.

Gravitaţia nu solicită însă numai trupul. Iată deci cum, într-o zi, am văzut-o pe colega mea de bancă gravitând, într-o pauză, cu un prieten de-al meu şi am intrat într-o isterie gravitaţională, fapt care m-a făcut să-i trag vreo câteva la gravitaţie bunului prieten. De atunci, eu şi colega mea de bancă n-am mai gravitat niciodată împreună, deşi eu mă gândeam destul de des la ea, mai ales în momentele de gravitaţie intensă.

Când am ajuns la facultate, mi s-a cam luat de gravitat. Adevărul e că îmi cam ieşise pe gât gravitatul. Dar mă distram să-i văd pe alţii cum gravitează pe la cursuri fără nicio treabă, aşa, a proasta, mimând actul gravitaţional cu oarecare lehamite. Mi se întâmpla însă ca uneori să mă visez gravitând, însă dimineaţa mă trezeam mereu cu mustrări de conştiinţă. Deşi, până la urmă, are şi gravitaţia farmecul ei. Important e să nu faci un fetiş din ea.