Caietul de poezii al Micului Print

La capătul unei trude de 3 săptămâni, în care mi-am consumat toată călimara de cerneală încercând variante de traducere, întocmind liste de sinonime, caiete de rime, am reuşit să traduc cea de-a doua poezie a Micului Prinţ. Am fost de asemenea anunţat că pentru cea dintâi traducere am primit o nominalizare pentru un important premiu, şi sper ca, prin comentariile voastre îndrăzneţe, dar nu prea critice, o să reuşesc chiar să-l câştig. Nu mai rămâne timp să spun că, dacă ar şti de isprava mea – dar probabil că n-o să afle – Mara s-ar amuza copios, admiţând că, în trei săptămâni, am făcut o treabă bună, dar pentru care ea n-ar fi avut nevoie decât de vreo 20 de minute. Eu, în ceea ce mă priveşte, aş primi această laudă a Marei cu aceeaşi modestie cu care am primit-o şi atunci când ea mi-a fost adusă.

Oh, e ameţitor să fii locuitor

al unei planete rotunde

mai ales când stai sub câte un nor

din care picură stropi mici şi deşi

ca nişte secunde.

Nu e deloc uşor să leneveşti

când în picioare când cu capul în jos

oricât ar părea de frumos.

Şi cu toate astea, fiecare

Îşi dă silinţa lui cea mai mare.

Caietul de poezii al Micului Prinţ

Dragii mei cititori,

Poate că n-aş fi scris niciun cuvinţel în acest straniu jurnal virtual, dacă n-aş fi descoperit zilele trecute, dintr-o micuţă întâmplare, câteva caiete de poezii pe care mă chinui încă de atunci să le descifrez. După numele de pe copertă, dar şi după iniţialele cu care este semnată fiecare poezioară, am înţeles că sunt fericitul posesor al unei comori! Aveam în mână caietele de poezii ale Micului Prinţ. Mă simt astfel dator să vă las şi pe voi să le citiţi, pe măsură ce voi reuşi să le traduc şi să le descifrez.

Foarte interesant e faptul că fiecare scurtă poezioară are drept subtitlu o indicaţie ce trimite la o anumită bucată muzicală. Mă voi strădui, pe cât sunt în stare, să respect această indicaţie, şi să vă las să ascultaţi şi bucata muzicală cu pricina.

Iată ce am reuşit să desţelenesc până acum:

Copilul râdea, râdea, râdea

cu mâna pe jumătate întinsă spre stea

clătinându-şi capul roşcovan

ca pe o uriaşă acadea.

Copilul râdea, râdea, râdea

până când pasăre se făcea,

roşcovană ca o stea.

In contra directiei de astazi…

Provocat de cineva cu intrebarea clasica: “ce i-ai cere pestisorului de aur?” eu, in contra directiei de astazi, am ramas perplex. Ce sa-i mai cer cand evolutia mi-a pus la dispozitie totul? I-as cere o carte, dar nu mai prea am timp de colorat in ultima vreme; avand in plan, candva, un studiu extensiv asupra viselor, incerc sa adun, in prezent, cat mai multa experienta, straduindu-ma sa-mi petrec cea mai mare parte din zi dormind. Si credeti-ma, e foarte obositor!

Somn usor.

Un control inopinat de la Protectia Animalelor…

În urma unui control efectuat la domiciliul lui Uska Ioan din partea Direcţiei Naţionale de Protecţie a Animalelor (după primirea unui telefon anonim) s-a constat că tratamentul aplicat pisicuţei Nataşa nu întruneşte normele europene şi nu respectă punctele 7, 8 ale Tratatului de la Lisabona, ratificat de însuşi preşedintele violet al ţării, Traian Băsescu. Motivul: în afara Nataşei, toţi ceilalţi locatari posedau cel puţin un blog, fapt care constituie, în opinia specialiştilor de la Protecţia Animalelor, un caz specific de discriminare. Pe cale de consecinţă sus-numitul Uska Ioan a fost sancţionat contravenţional şi i s-a pus în vedere să intre în legalitate cât mai curând posibil.

Aşadar sus-numitul s-a văzut nevoit – pus faţă în faţă cu legea – să alcătuiască un blog Nataşei, care ar trebui să fie deja funcţional în momentul în care scriu această postare. In urma acestui eveniment, toţi îşi exprimară bucuria făţişă, mai puţin Caius care înţelesese pe loc că de acum înainte nu va mai fi în centrul atenţiei, şi, în consecinţă nici în centrul pingurilor.

Şpiriduşul

(se dedica, spre amuzament copios, lui Razvan)

Oarecând la un şpriţ mă-ntrebă şpiriduşul:

în vin sau în bere se moaie văluşul?

se pune pe gene, se soarbe pe nări?

fredonând, şpiriduşul mă scotea din răbdări!

băi şpiriduşule, i-am zis eu atunci

văluşe găseşti numai prin spelunci

aici se bea frumos din pahare!

şpiriduşul privindu-mă fredonă a mirare:

se soarbe pe nări, se pune pe gene

se moaie văluşul în vin sau în bere?

băi şpiriduşule – i-am strigat enervat

tu nici n-ai băut şi te-ai îmbătat?

păi să mai moi la dracu’ văluşu’?

la dracu’? de ce? se miră şpiriduşul…

şi scoase pe nări profund un suspin:

se moaie în bere? se moaie în vin?

*

Nici eu din mirare nu putui să-mi revin:

se moaie în bere? se moaie în vin?

Uzufruct

În ziua 13, luna februarie, anul curent, i-am dat în folosinţă domnului Gelu Ion o serie de texte de largă respiraţie şi certă valoare urmând ca susnumitul să primească integral, până la moartea domniei dânsului – care sper că se va petrece cât mai curând – uzufructul scrierilor respective. Menţionez că prezentul contract a fost încheiat sub ameninţare, susnumitul promiţându-mi, mai precis, distrugerea manuscriselor care fac obiectul prezentului contract, în cazul în care nu aş fi răspuns afirmativ cerinţelor dumnealui. Menţionez de asemenea că folosirea pronumelor de politeţe mi-a fost, evident, impusă. Acest act este valabil în faţa lui Dumnzeu şi a tuturor celorlalte instanţe cereşti sau pământeşti, dar cei care au cap pe umeri, să judece pentru ei înşişi. .

Subsemnatul!

Melancolie (culinara)

Cumpărasem un flutur mirositor cu bani peşin de la baba Lena care-i ţinea în curte ca pe nişte ciute. eu eram înnebunit după fluturi, între două petale aveau un gust grozav, aripile lor care se lipeau de cerul gurii şi trupul lor micuţ, topindu-se ca o acadea, dădeau un farmec aparte fiecărei zile. cei mai frumoşi fluturi îi păstram pentru Mara. ea îi apuca de vârfurile aripilor şi le cânta ceva ştiut numai de ea în timp ce le ronţăia antenele. Mara îmi aducea în schimb furnici pe care le lăsam să se plimbe un pic prin gură înainte să le înghit, vii, imaginându-mi cu câtă surpriză or să se trezească direct în stomac. câteodată, când o sărutam, îi treceam Marei, cu limba, câte-o furnică, ce se mişca înviorată pe buzele ei înainte ca Mara să-i arate drumul, împingând-o grijuliu, cu degetul, aşa cum ai şterge o fărămitură de pâine de la colţul gurii. nici lăcustele nu lipseau vara din meniul nostru, mai ales că unele aveau picioarele lungi şi crocante, cu un gust uşor acrişor; alergam toată ziua să le prindem, până ni se făcea foame şi sete şi trebuia să mergem acasă. anii ăstia au fost cei mai frumoşi. m-am întrebat de multe ori când au început fluturii să nu-mi mai placă? şi micuţele furnici amărui? Şi petalele albe şi roşii de trandafir cu gust de miere şi ceară? când am pierdut totul? cine ar putea şti…

Intrecerea

La scurtă vreme după decolare, bărbatul care stătea pe scaunul de lângă mine mă recunoscu şi găsi de cuviinţă să mi se adreseze:

– Veţi fi poate surprins să aflaţi, îmi spuse, dar cred că am un simţ al umorului mai abitir decât domnia voastră!

– Da? zisei eu zâmbind ironic.

– Da, răspunse el, arătându-mi casca de motociclist care trona în compartimentul de bagaje de deasupra capetelor noastre. Nu mă urc niciodată fără ea în avion, îmi spuse, urmărind atent reacţia mea.

– Hm! M-am gândit eu o vreme, ca şi când aş fi fost într-adevăr pus în încurcătură. Apoi am tras de sub scaun o geantă voluminoasă şi i-am replicat hipochimenului.

– Nici eu nu mă urc în avion niciodată fără costumul de scafandru la mine.

–  Individul izbucni în râs, dar îşi luă imediat seama şi se mută apoi pe un alt scaun. Eu mi-am văzut mai departe liniştit de drum. Ajuns cu bine la destinaţie am simţit un straniu regret că nici de această dată n-a fost nevoie să-mi pun costumul.

Ars vivendi!

Luca îşi agăţă de masă bila. domnu’ Vasile îşi scutură peste dânsu’ zambila şi râse la el cu capul fâsâind a frunziş. baba Minda cioflăia la măcriş cu gura ei de cuvinte încruşişate. era seară şi se făcuse departe. aşa începu ziua aceea şi următoarea, domnu’ Vasile îşi scutura negreşit peste toate zilele floarea şi Luca se ostenea cu bila lui flască pe care o lua din când în când de nevastă. să mai spunem că baba Minda se crucea şi-şi scuipa în sân când îi vedea. da lu’ domnu’ Vasile puţin îi păsa şi se muta cu lujerul lui pe altă cărare şi-l scutura ziua în amiaza mare, sau Luca se juca lovind bila de beton, dar mai dădea şi el uneori câte-un telefon. şi cui i-ar fi trebuit asta? baba Minda îşi frânse într-o vreme coasta când domnu’ Vasile tocmai era cu mâna la zambile. deci iată cum Luca îşi aduse într-o clipă mingiuca şi-i mângâie babei Minda ştiuleţii. şi aşa se plăcură şi se iubiră precum mistreţii. da’ lu’ domnu’ Vasile nu-i prea păsa. el avea zambila lui şi ştia ce ştia. să mai spunem că tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda îi crescu şi muri. rămase numai Luca bătându-şi mingiuca şi Vasile scuturând din zambile. copiii se făcură mari ca nişte blocuri şi gri. baba Minda iarăşi muri şi rămaseră numai Vasile şi Luca. Luca îşi sparse într-o zi mingiuca, dar Vasile, umblând la zambile imediat i-o lipi. tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri. rămase numai tânărul Luca, admirându-şi mingiuca şi bătrânul Vasile fâlfâind din zambile. dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri.

Explicaţii biografice (o norocoasă traducere din Diogenes Laertios)

tembelul de el blocase intrarea; prin gaura cheii se zbăteau numai muchii, şi cum peste toate se vărsa înserarea, cu ea dintr-o dată invadau şi păduchii. tembelul râdea lovindu-şi rinichii, televizorul mişca peste tot din ştiri ca dintr-o coadă, agitând în aer cuvinte, săbii de plastic şi spiţe de roată. din camera mamei se zvoneau corcoduşii. cu frunze lăţite şi moi şi pufoase, cu ramurile fâlfâind şi răspândind pretutindeni miresme de fructe de mare şi steaguri şi oase. de ce să nu spun că tembelul crescuse la lumină de bec în loc de muşcată într-o glastră căreia barbarii îi luaseră totul; numai bărbăţia îi fusese lăsată. şi când mai venea la sărbători, târându-se pe brânci, câte-o babă, tembelul ieşea mirosind tot a flori şi-i trăgea peste ochi câte-o labă. erau vremuri cum sînt şi acum, copilărind crescu şi acela care alunecând pe scări ca un tembel îşi nenoroci manivela. şi ce mai tristeţe, atunci şi acum, şi sticle înnodate pe mese, şi ospătari mişcând cu atenţie din tăvile pline cu friptură de pui, din şervetele albe, din fese. când să moară, tembelul nu mai putu. se răzgândi şi rămase aşa. răzgândit el de-a dreptul nu prea muri. dar nici de trăit nu trăia.