Niciodatã, toamna

sau, dracu’ stie, poate intotdeauna. caci, daca exista un creator – ceea ce, intre noi fie vorba, e foaaarte putin probabil spre absolut deloc – atunci e innebunit dupa programe recursive. sau o fi numai toamna asta care imi da impresia clara ca totul se repeta, ca inflorirea in galben si rosu a frunzelor urmeaza un algoritm precis, pe care l-a urmat si anul trecut, cu unele variatii susceptibile si ele de a fi fost dinainte calculate.

Freiburgul de acum arata la fel ca cel in care ajungeam, acum doi ani, proaspat de vise si intoxicat de tot felul de elucubratii sentimentale; pana la nuantele culorilor e identic, pana la urmele de pe geamul prin care privesc acum colinele Padurii Negre serpuind cu o nesiguranta mioritica. Cum zic, totul e i-den-tic. Numai eu trebuie sa ma rascol impotriva acestei identitati si sa-mi iau ramas bun, lasand algoritmii sa-si faca, ordonat, de cap, si intorcandu-ma, cu oarecare groaza, in “patria mama”. Cu groaza si totusi, sa spun si asta, cu o anume bucurie, cu sentimentul ca era vremea sa mai dau si pe-acasa.

Cum zic, aventura mea in Freiburg s-a scris deja. S-a incheiat o epoca plina de examene, de traduceri, de proiecte, de tot felul de frustrari, de bucurii (totusi simtitor mai putine), etc. Tristetea mea de a trebui sa parasesc turnul asta de fildes, poate printre ultimele, in care filosofia inca inseamna mai mult decat o ciorba de cursuri si seminare urmata de un desert de diplome, este impartasita si de rectorul Universitatii Albert-Ludwigs din Freiburg, care mi-a marturisit, intr-un mesaj pe care nu-l pot reda aici, ca fiind cuprins de deznadejde este hotarat sa demoleze cladirea vechii biblioteci pentru a ma determina sa raman. Dupa cum o sa va arat imediat, lucrarile de demolare au inceput deja. M-am vazut totusi nevoit sa declin invitatia.

I-am promis totusi ca ma voi stradui sa ma intorc anul viitor, ceea ce l-a facut sa reconsidere demolarea eternelor statui care vegheaza drumul fiecarui student care urca treptele Universitatii din Freiburg. Cea a lui Socrate si cea a lui Aristotel. A venit timpul sa-mi iau la revedere si de la ei.

O constatare omagială

Iata ca, astazi, blogul meu a implinit doi ani. Cu acest neasteptat prilej, m-am gandit sa scriu un scurt fragment “de moral” si profit tot acum (a-diacritic) de ocazie – pentru ca s-ar putea sa fie ultima – sa urez tuturor citorilor si cititoarelor, tuturor lecturanzilor si lecturandelor, etc.,tot ce se cade intru urare acum, in preajma sarbatorilor de…, etc.

spre fericita compensatie, un fragment pe care il stiti, probabil, dar intru care, certamente (ca sa-mi asez cravata lingvistica) nu v-ati imbucurat cu asupra de masura, asa cum s-ar cadea…

Şah-mat (Death doesn’t translate)

Acuşi o sa fie 2011. Mie, unul, mie cam teamă. Mi-e frică de crăciun şi de revelion şi de anul nou. Mi-e frică, de asta le scriu cu literă mică, ca să le pedepsesc. De crăciun mi-e frică, pentru că nu mai cred nici în moş crăciun nici în altceva, de revelion mi-e frică pentru că nu se poate sărbători de unul singur, e nevoie de o armată ca să poţi accepta că ai mai pierdut un an, ca ai mai ratat încă 365 de zile şi că tocmai te pregăteşti să ratezi, superb, alte 365. De anul nou mi-e frică mai ales pentru că n-o sa fie nou decât vreo câteva minute, maxim câteva zile. Apoi o să îmbătrânim în el. O să ne îmbâcsim de ratări şi de nereuşite, de regrete şi de neîmpliniri, de nostalgii şi de păreri de rău, de stranii presimţiri şi presentimente, de junk-food şi de coca-cola.  La urmă, de silă, o să vrem un alt an, unul nou, mai bun decât ăsta. Dar o să fie tot la fel ca înainte, aceeaşi melodie, ianuarie-februarie, apoi brusc o lună indefinită şi goală care o să dureze, cu intermitenţe, până când o să fie iarăşi crăciun, revelion, anul nou, tot aşa, prin surprindere. Nici n-o să ne dăm seama. Mi se face rău de atâta grabă, se învârteşte camera cu mine, mi-e greaţă. Nu ştiu de ce dracu’, dar pur si simplu nu poate să fie altfel! Şi ce e mai trist, e că după o vreme oamenii o să înceapă să obosească de jocul ăsta, apoi o să se îmbolnăvească şi o să moară. O să moară oamenii pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar din când în când o să moară oamenii pe care-i iubeşti, şi fără de care nu poţi trăi. Pentru că jocul nu se poate pierde decât dacă se joacă, şi nu se poate juca decât, neapărat, până la capăt. Nu merge să te opreşti „la pauză”. Nu există time-out. Şi e mereu mai rapid, ianuarie-februarie, cât de repede poţi să silabiseşti şi ele ţi-au distrus deja viaţa, eşti un sufix al propriului tău trecut, o pânză de om, care se pregăteşte de ultima partidă, de ultima rundă. Un inofensiv Ivan Ilici. Death doesn’t translate. N-o să se întâmple acum, dar cândva tot o să se întâmple. O să ajungeţi, cum se zice, la rând. Poftiţi, vă rog. O să încercaţi să dărâmaţi toate piesele de pe tabla de şah, dar moartea o să le aşeze, frumuşel, pe toate la locul lor. Şi atunci o să vă vină, credeţi-mă, cam peste mână, să muriţi. Adică n-o să vă fie tot una.

Telemann – Trio Sonata for Recorder & Violin in D Minor

Pentru ca nu mai gasesc nicio placere in a folosi diacritice, iar voi va plangeti mereu, pe bloguri si pe tot felul de saituri, ca simtiti o placere enorma citindu-le, decat sa aduc un atare deserviciu imaginii mele in ochii vostri, am hotarat sa va las sa ascultati un fragment muzical plin de mirobolante si fantasmatice diacritice preclasice…

Cu exagerata bunatate,

autorul

Invata sa gravitezi fara profesor!

Gravitaţiei se datorează unele dintre cele mai oribile lucruri. Când eram mic, tatăl meu încerca tot timpul să mă dezveţe de prostia asta, dar pe semne că n-a reuşit. Îl aud şi acum cum spunea: „ia nu mai gravita atât, că mă scoţi din sărite!” şi, câteodată, era nevoit să-mi mai şi tragă câte una ca să mă opresc din delirul gravitaţional. Adevărul e că gravitam al dracului de des. Da-mi şi plăcea, trebuie să recunosc! Gravitam şi la şcoală, nu numai acasă, şi, adesea, gravitam şi în somn. Tot aşa, mai mult din joacă, am învăţat-o şi pe sora mea să graviteze. Ea era mai mică şi mai uşoară, deci gravita mai greu. Dar uneori îi reuşea şi ei. Pe mine însă nu m-a învăţat nimeni, am învăţat singur. De la televizor. Iată iarăşi ce influenţe nocive are televiziunea asupra dezvoltării copilului. Unii se apucă de fumat, alţii de gravitat. Greu de spus care dintre cele două apucături e mai periculoasă. Eu am ajuns într-un aşa hal că, atunci când n-aveam ce să fac, gravitam aşa, a proasta. Mă lăsasem şi de citit, pe chestia asta. Îmi intrase gravitatul în cap, şi o ţineam pe-a mea. Până la urmă, de atâta gravitare, am făcut reumatism, căci gravitarea solicită cel mai mult picioarele. Am ajuns, într-o vreme, că nu mai puteam să gravitez decât culcat. Dar nu-mi plăcea, nu mai aveam farmec. Culcat e ca şi cum ai pluti, forţa gravitaţiei se răspândeşte şi nu mai simţi fiorul de plăcere de-a lungul şirei spinării ca după o zi de gravitat în picioare.

Gravitaţia nu solicită însă numai trupul. Iată deci cum, într-o zi, am văzut-o pe colega mea de bancă gravitând, într-o pauză, cu un prieten de-al meu şi am intrat într-o isterie gravitaţională, fapt care m-a făcut să-i trag vreo câteva la gravitaţie bunului prieten. De atunci, eu şi colega mea de bancă n-am mai gravitat niciodată împreună, deşi eu mă gândeam destul de des la ea, mai ales în momentele de gravitaţie intensă.

Când am ajuns la facultate, mi s-a cam luat de gravitat. Adevărul e că îmi cam ieşise pe gât gravitatul. Dar mă distram să-i văd pe alţii cum gravitează pe la cursuri fără nicio treabă, aşa, a proasta, mimând actul gravitaţional cu oarecare lehamite. Mi se întâmpla însă ca uneori să mă visez gravitând, însă dimineaţa mă trezeam mereu cu mustrări de conştiinţă. Deşi, până la urmă, are şi gravitaţia farmecul ei. Important e să nu faci un fetiş din ea.

Caietul de poezii al Micului Prinţ

Dragii mei cititori,

Poate că n-aş fi scris niciun cuvinţel în acest straniu jurnal virtual, dacă n-aş fi descoperit zilele trecute, dintr-o micuţă întâmplare, câteva caiete de poezii pe care mă chinui încă de atunci să le descifrez. După numele de pe copertă, dar şi după iniţialele cu care este semnată fiecare poezioară, am înţeles că sunt fericitul posesor al unei comori! Aveam în mână caietele de poezii ale Micului Prinţ. Mă simt astfel dator să vă las şi pe voi să le citiţi, pe măsură ce voi reuşi să le traduc şi să le descifrez.

Foarte interesant e faptul că fiecare scurtă poezioară are drept subtitlu o indicaţie ce trimite la o anumită bucată muzicală. Mă voi strădui, pe cât sunt în stare, să respect această indicaţie, şi să vă las să ascultaţi şi bucata muzicală cu pricina.

Iată ce am reuşit să desţelenesc până acum:

Copilul râdea, râdea, râdea

cu mâna pe jumătate întinsă spre stea

clătinându-şi capul roşcovan

ca pe o uriaşă acadea.

Copilul râdea, râdea, râdea

până când pasăre se făcea,

roşcovană ca o stea.

Leapsa…

Diei imi intinde o mana; i-o intind si eu “inapoi”, cu o anume intarziere, desi, daca incerc sa ma gandesc la personajele din cartile copilariei mele, ma pierd intr-un trecut nebulos, iar cautarea se sfarseste intr-un exercitiu (mai mult sau mai putin onest) de imaginatie. Dar nu, n-o sa inventez carti sau personaje, ci chiar o sa incerc sa-mi aduc aminte!

Paganel (din Copii capitanului Grant) pentru ca nimeni n-ar fi putut sa se descurge fara descoperirile lui si pentru ca o vreme intreaga i-am citit gresit numele (nu va spun cum, nu ma intrebati).

Vulpea (din Micul Print) pentru ca nu era doar sireata si rea, ca toate vulpile despre care citisem pana atunci

Apoi mi-au placut d’Artagnan, Winnetou, Ursu (din Ciresarii), si de turcul din Toate panzele sus care mi-a treit un profund interes pentru faptul ca avea o nevasta in fiecare port (daca imi aduc bine aminte).

Mi-au placut multi, multi altii, dar i-am uitat.. Ce frumos e sa uiti, nu?  nimic nu se poate pastra..

Dau mai departe leapsa tuturor celor care vor sa-si puna memoria la incercare, insa in special lor:

Al2lea, Alexandru Marin,  Amalia, Ana Pauper, Ana Usca, Andi, Ana, Calin Hera,  Cella, Cristian, Daurel,  Caius,  Gabriela, Gand licitat,  Geanina, Ivanuska, Octa, Kismikismi, Laura, Iulia, Ana

Premiat cu doi “S”

Update2:

Pentru ca Cella se face vinovata de a-mi fi acordat iarasi acest premiu (pe care il merit pe deplin, desigur), sunt nevoit sa-l daruiesc si eu inca de cinci ori (asa cum sunt sigur ca si capitanul Saragoza ar fi facut)

Premiul aterizeaza deci la:

1. Alexandru Marin (pentru extraordinarul tonus al scriiturii)

2. Dia (pentru ca – lasand la o parte  scrisul – are o groaza de palarii)

3. Iulian (pentru ca ma mai lasa sa castig la sah:)

4. Octavia (pentru ca e sora mea, si pentru ca vrea sa scrie mai bine decat mine 🙂

5. Zuzu (pentru ca astazi a fost trista, si pentru ca lumea este un imens loc de joaca:)

Update1:

Meritul de a fi primit premiul nu este al meu, ci al lui Vania, cel care mi l-a oferit!

Daca inteleptul capitan Saragoza ar fi primit acest premiu de la Academia Casei Regale a Portugaliei, nu e clar daca ar mai fi plecat sau nu in cea de-a treia (si ultima) expeditie a sa. Destinul insa a vrut ca importanta scrierilor lui sa fie mult mai tarziu descoperita, abia in secolul nostru, cand un calugar benedictin, traversand Alpii, … dar stiti povestea, nu?

Ei bine, capitanul Saragoza n-a primit premiul, dar l-am primit eu. Ceea ce nu-i poate ajuta prea mult capitanului Saragoza, dar le va ajuta, fara indoiala, altor cinci castigatori:

1. Andi (alaturi, desigur, de indemnul sa nu se lasa de tot de blogarit)

2. Ana Pauper (care merita premiul nu numai din motive de scris, ci si de desenat)

3. Lisadru Cristian (pentru formidabilul simt al umorului)

4. Lisabeth (pentru ca imi place cuvantul “domnisorule”:)

5. Cella (pentru orasele ei de cuvinte)

(Pentru ca fiecare sa tina mine par coer)

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Un an de vanatoare!

Astazi se implineste un an de la prima mea postare. Intre timp s-au intamplat o multime de lucruri despre care am scris sau despre care n-am indraznit sa scriu, dar care au trecut, imperceptibil in cuvinte. Au fost cateva momente in care am vrut sa ma opresc din scris. In fond, la ce bun un jurnal virtual? Asta ca sa pun punctul pe i. Daca as fi Cortazar, as putea da raspunsul perfect. Il dau, chiar daca nu sint: “daca scriu e pentru ca stiu, cu toate ca nu pot explica ce anume stiu”. Scriu, incercand sa aflu ceea ce stiu. Scriu, pentru ca scrisul e unul dintre modurile privilegiate in care celalalt te poate gasi si re-gasi, unul dintre modurile privilegiate in care poti scapa de tine atunci cand, din diferite motive, nu te mai poti suporta. Scriu, pentru ca “nimic nu e atat de uimitor ca viata! In afara de scris!

Va multumesc tuturor celor care ati vanat impreuna cu mine si va doresc tuturor vanatoare de vant placuta!

Iacata-ma-s, fir-ar sa fie!

Unde am fost o sa va spun, poate, altcandva. Asta daca veti mai vrea sa auziti. Daca nu veti fi plecat cu totii, crezand ca n-o sa mai dau in veci pe aici. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. Iar daca am lipsit atata vreme, lucru pe care il regret, este pentru ca am fost plecat intr-un loc unde internetul n-a fost inca inventat. Si acum, intors iarasi intr-o era mai cum se cade in aceasta privinta, imi este parca greu sa-mi reiau locul virtual. O voi face totusi, cu putin ajutor. Si cu inca putin. 

Nu stiu ce s-a mai intamplat cu lumea in ultima vreme si nu stiu nici cu mine ce s-a mai intamplat. In buna masura pentru ca nu vreau sa stiu. Dar voi incepe sa vreau, o sa vedeti, cat de curand. 

Asadar, iacata-ma-s, fir-ar sa fie!