Blogul auriu

   Am primit, acum cateva zile, cand putin mi-a lipsit sa ma intalnesc cu Ulise – dar l-am vazut totusi pe Tiresias in timp ce vorbea cu cineva care statea cu spatele la mine si n-am indraznit sa intrerup discutia, mai ales ca, de cand n-am mai deschis o carte de greaca veche, nici n-as mai fi stiut bine cu ce sa incep – am primit, zic, ca sa nu uit, un premiu de la Andi, si inca ceva mai mult. O frumoasa metafora drept caracterizare, pe care va las s-o aflati de la ea.

M-am hotarat, cu multa greutate, desigur, sa ofer mai departe acest premiu celui mai bun utilizator al perfectului simplu din blogosfera, lui Ioan Usca (ivanuska). Premiul meu o sa-l gaseseasca, in mod cert, in Papa-Caffe, asa ca ii voi ramane recunoscator celui care ii va transmite mesajul meu acolo, si ii va duce premiul.

Pentru ca…

…Andi a gasit cu cale sa-mi ofere “distinctia” blog d’oro – pentru care ii multumesc cu o intarziere demna de invidiat si pentru pasagerii de pe Titanic – si eu voi oferi mai departe premiul, asa cum am inteles ca se cade.  Si eu, cu precizia mea de invidiat, pentru care nu voi fi niciodata pretuit suficient, si care a facut din mine extraordinarul vanator de vant “ci devant”, voi trece mai departe premiul, oferindu-l Diei, pentru intreaga sa cariera in blogosfera, pentru fabuloasa existenta a lui MC, pentru jurnalul esuat ca si pentru unul dintre cele mai frumoase bloguri disparute..

Iertare pentru departare

Am parasit pentru o vreme asa, dintr-o data, cum ai fugi peste granita, locul acesta, lasand o multime de lucruri neterminate; ma intorc acum insa, promitand ca data viitoare cand voi pleca sa las un bilet prins in usa, sau infipt cu o gamalie pe undeva pe aici, ca sa nu credeti ca existenta mea e una intermitenta, si ca apar si dispar cand imi vine pofta, asa cum face dintotdeauna Mara (desi, intre noi fie vorba, noi care suntem cei mai buni prieteni, lucrurile chiar asa stau, si stau asa nu numai in cazul meu, ci in cazul tuturor)..

Si mai promit ca voi reveni de maine, ceva mai viu decat astazi, si mai teafar, si ca ma voi pune iarasi foarte serios pe treaba, voi redeveni cel mai bun vanator de vant din imprejurimi, chiar daca, uneori, nu prea e de vreun folos iscusinta asta..

Orasul orbilor I

De la Accademia di Romania am evadat în Roma, urcând printre platani şi pini spre Vila Borghesi.  Un loc invadat de oameni şi păsări de leandri înfloriţi în albastru, în roşu, în galben, în mov. De Magnolii uriaşe împrăştiind parfumuri ameţitoare. S-ar putea scrie un tratat despre copacii Romei, i-am spus Dianei. S-a scris deja, mi-a răspuns, zâmbitoare, îndemnându-mă să privesc tempul grec construit cumva în joacă pe o insulă minusculă din mijlocul unui lac. Ieşind parcă din timp şi din apă. Râzând. Învingând timpul.

În Roma, am observat, timpul trece cu o dezinvoltură descumpănitoare dintr-o epocă istorică în alta. Am plecat, asta trebuie spus, căutând Fontana di Trevi. Numai Diana ştia unde era. Noi nu. Când am dat cu ochii de prima fântână, în timp ce tocmai ieşeam din parc, am repetat entuziasmat numele fântânii. Nici vorbă, mi-a spus Diana, stăpânindu-şi râsul. Fontana di Trevi e de zece ori mai mare. Râd şi eu. Mergem pe Corso. Lume pretutindeni, lume şi clădiri impresionante, blocuri de piatră bimilenare, mărturisind despre vremuri care nu mi se pare că ar fi putut exista vreodată. Nu-mi vine să cred că bisericile şi colonadele şi obeliscurile sunt mai vechi decât platanii. Totuşi istoria invadează leandrii, curgându-ne printre degete ca apa pe care o bem abia suportând căldura. Isoria înscrisă în coloanele templului grec transformat în biserică. Mi-e tot mai cald. Mi-e frică. E îngrozitor de frumos. Ajungem la altă fântână. Fontana di Trevi? Întreb neştiutor, pregătit să scormonesc după o monedă. Să mă asigur că o să mă întorc cândva la Roma. Fontana di Trevi e de zeci de ori mai mare, îmi spune Diana izbucnind în râs, şi eu o privesc şi râd.

Piaţa Spania e invadată de lumină şi oameni. De flori şi păsări. Freamătă ca o vietate. Nu ne oprim. Mergem mai departe. Înainte de asta aruncăm câţiva bănuţi. Şi la adevărata Fontana di Trevi o să trebuiască să arunc, încep eu glumind, şi Diana îmi face semn să tac. O să arunc eu pentru tine.

Nu mai am monede.  Mi-e foame. Străzile lungi, străjuite de clădri, străjuite de leandri sunt fără capăt.  În Roma nu te poţi rătăci. Atunci să mergem fără să ne pese.

Ne rătăcim totuşi. Ne regăsim apoi. Toate străzile duc acolo unde suntem noi acum. Râdem. Diana arată cu degetul râzând, privindu-mă de foarte aproape. Fontana di Trevi, îmi şopteşte. Râd şi eu. Fontana di Trevi e de zece ori mai mare, răspund. Diana râde şi se sprijină cu mâna de umărul meu.

Diana râde şi apoi se face întuneric şi seară. În jurul nostru biserici, arcade, ziduri. Lumina se plimbă printre blocurilde piatră cu graţia unei italience desculţe mâncând îngheţată. Noi râdem.  Ana e cu noi. Ne hotărâm să vedem Coloseum-ul. De aici ar trebui să-l vedem, ne spune Diana. Dacă ar fi ziuă. Ne întoarcem toţi să privim.  Vedem o coloană crescând din întunericul limpede în lumina câtorva mici reflectoare.  Lumina se joacă printre ruine ca un copil care nu ştie nimic. Nu înţelege nimic. Râde. Întunericul e mult mai înţelegător.  E Columna lui Traian, hotărăşte Diana, şi noi nu mai râdem, nu mai respirăm.  E Columna. Trecutul se lasă privit numai cu răsuflarea tăiată, la lumina palidă a câtorva reflectoare. Numai tăcând. Diana se lasă îmbrăţişată şi râde.

Ana e obosită şi pleacă. Căutăm toţi trei hotelul. Nu-l mai găsim. Ana e obosită. Şi pleacă. Căutăm. Culegem cireşe amare şi le mâncăm. Diana a crescut cu un cireş amar, retezat acum câţiva ani, îşi aminteşte şi e tristă mâncând din cireşele copilăriei ei.

Vanare de vant – partea a II-a

Intrebatorul: Asadar, de ce “Vanare de vant”?

Eu: Pentru ca nu o precede nici o liniste si nu o urmeaza nici o coada de cometa, pentru ca nu serveste la nimic, si pentru ca gratuitatea este valoarea suprema;

I: Inteleg; si cum se desfasoara aceasta “activitate”?

E: Exemplul perfect este jocul; in special si prin excelenta jocul cu si de-a cuvintele, fara intentia de a convinge pe cineva de ceva, fara, jocul cu si de-a ideile, fara a le transforma in ideologii, jocul de-a multiculturalismul, fara a-l transforma in corectitudine politica!

I: Bun. Dar care sunt beneficiile care-i revin unei asemenea specii de vanatori

E: Pai tocmai aici e problema; daca gandim cu astfel de termeni, riscam sa cadem in contradictie; s-ar putea gresit sustine ca singurul beneficiu al vanatorului de vant este tocmai absenta oricarui beneficiu, ceea ce ar face activitatea in sine contradictorie; contradictia este insa a ta, nu a mea

I: Adica numai din exterior vanatorul de vant poate fi gandit prin intermediul categoriilor traditionale?

E: Uite cum incepi sa devi, usor-usor, un bun vanator de vant.

I: …

De ce “Vanare de vant”?

Intrebatorul (I): Ar fi grozav, cred, daca ai putea oferi o explicatie subtila care sa circumscrie ratiunile pentru care ai ales acest nume..
Eu insumi (E): Asa, care e intrebarea?
I (usor enervat, cu degetele mai scurte ale mainii lungi batand nervos undeva in apropierea tastaturii): Pai care sa fie?
E (acelasi, egal cu mine insumi): Ma intrebi pe mine?
I (simuland un zambet): Da, asa cred.
E (vag ironic, politicos): E un lucru bun, sa stii, daca nu ai pareri fixe, preconceptii, certitudinil si eu cred ca..
I (ma intrerupe cu simplitate): Nu inteleg ironia ta; si cand ma gadesc ca totul plecase de la o intrebare
E (egal cu mine insumi): Care intrebare?
I (egal cu mine insumi): Ma intrebi pe mine?
E (la fel, pe un ton mai sus): Da, asa cred –
I (amuzat, comunicand in acelasi timp cu o tipa draguta pe mess): Adica ne invartim in cerc, si ne schimbam, pe rand, unul in celalalt
E (intelegator, ca orice mare ganditor): Domnule, observatia ta e fina, extraordinar de fina si de nietzscheeana
I (dezinteresat, tipa draguta raspunde pozitiv tentativelor de seducere virtuala): stii, chiar trebuie sa te las acum;
E (descumpanit, ramas singur si ingandurat, ca orice mare ganditor): Si care era intrebarea?
I (…): :))