Paiul de sub ochiul altuia (P)

După ce epuizară toate discuţiile despre modă, pisici şi rude care au trecut de curând la cele sfinte, cele două doamne oftară îndelung şi aproape adormiră. „Îşi fac somnul de frumuseţe“, le ironiză în gândul lui vlăjganul de vreo douăzeci şi ceva de ani care spăla pe dinafară geamurile clădirii, agăţat dracu’ ştie cum între etajul unsprezece şi doisprezece. Şi de parcă acel gând neruşinat reuşi să treacă, cine ştie cum, prin geam şi să le tulbure picoteala, cele două doamne îşi reluară brusc discuţia, ca la o apăsare de buton.

– De ceva vreme, se confesă doamna puţin mai în vârstă, nu mai pot cu niciun chip scăpa de cearcănele astea. Învaţă-mă, arată-mi, spune-mi ce să fac, ceru ea aproape disperată, în vreme ce conlocutoarea ei zâmbea ca la o ispravă plină de nepoţei, de noroi şi de mame disperate.

– Draga mea, începu ea în cele din urmă, văd că ai terminat cu cojile de cartofi, de castravete sau de mai ştiu eu ce, despre care îmi spuneai că fac minuni acum ceva vreme. Să-ţi spun eu cine face minuni: bisturiul! Ai auzit de Albă-ca-zăpada? Ei află de la mine că Albă-ca-zăpada este produsul finit al câtorva operatii estetice de mare fineţe. Şi nu e vorba că n-am avea clinici bune în ţară. Ia de exemplu Clinica Zeta, pe unde am trecut, fireşte, şi eu. Tot de la Zina, a lui Barbu, am aflat de ea. Rezolvă orice problemă legată de cearcăne şi, la nevoie – sugeră ea maliţios –  poţi apela şi la chirurgia oculoplastică. Îţi oferă tratament personalizat, iar pentru că intervenţia foloseşte tot soiul de tehnici moderne, n-are să rămână nicio urmă.

Şi în timp ce îi detalia în continuare avantajele unei astfel de intervenţii chirurgicale – de care se folosise şi ea – se ridică de pe scaun şi se mută în faţa laptopului. Căută un pic apoi, după ce îşi verifică dintr-o privire pagina de facebook şi apăsă, la întâmplare, pe câteva like-uri, îşi chemă prietena s-o lămurească definitiv.

– Pe tine ar trebui să te plătească – şi încă bine – reflectă bucuroasă doamna mai în vârstă, pentru publicitatea pe care le-o faci. La gluma ei fadă, cealaltă doamnă îi răspunse cu un zâmbet pe măsură. Şi tot cu zâmbetul ăla se despărţiră, la plecare, după ce dezbătură îndelung avantajele şi foloasele acidului hialuronic.

Advertisements

everything i could remember

she severed her arteries and fed the peacocks
back then i was driving her everywhere
and people wondered how beautiful her wounds were
how infinitely delicate and sincere
her whole being was some kind of truth
and i knew nothing about her
except the few things she told me
about her father while i was driving her places
and i still remember the way she frowned when
i told her something about settling down
she loved things i never took the trouble to see
and she didn’t do it because she felt like it
or because she felt alone – and maybe she was
but because she had to do it
because it was in her nature
we drove and stopped and drove again
on and on
and sometimes when she smiled
i thought she was meant for me
in a strange way
but i didn’t know anything about her
i just liked to watch her
while she was doing her magic tricks
always ready to sacrifice herself
in some small way or another
giving herself up, bit by bit
piece by piece
until nothing was left of her
nothing at all
except some small silver rings
on the seat next to me
and an empty cup of coffee
i knew she was going to leave me
and i knew it was going to be sooner
rather than later
but i could never bring myself to understand
what kind of life would fit me
without her
so I kept driving on and on
even when everything that was left of her
was nothing more than a few silver rings
and an empty cup of coffee
i kept looking for her
until this was everything i could remember.

A asculta linistea

Să respiri liniştea deplină de la sfârşitul simfoniei a VI-a de Tchaikovski, cu sentimentul că liniştea a fost abia atunci descoperită, pentru prima dată în istorie. Şi nu doar în istoria omenirii, ci în istoria de miliarde de ani a planetei noastre, în istoria de zeci de miliarde de ani a universului nostru. Liniştea este exclusiv o invenţie a muzicii, este desăvârşirea ei şi ceva în plus. O linişte cumva perfect articulată, în care te poţi, în sfârşit, odihni. Toată simfonia nu este altceva decât pregătirea minuţioasă a acelei linişti, aşa cum la construirea unui pod arcuit, toată schelăria de lemn, care sustine constructia, nu face altceva decât să pregătească acel moment în care, braţele podului întâlnindu-se, ea va deveni inutilă. Întreaga simfonie este tot un soi de schelărie superbă care nu urmăreşte decât să se facă pe ea însăşi superfluă, să se resoarbă în sine, să se retragă pe deplin în chiar momentul împlinirii sale, într-o mişcare perfect circulară, însă nu ouroborică, ci anaximandrică, „kata to chreon”, adică fără să rămână nimănui îndatorată şi fără să risipească nimic: nu pentru a inventa linişitea, ci pentru a o face, pentru prima dată, auzită

confesiune

Primesc, acum ceva vreme, un scurt text de la un bun prieten. Textul e asezat, frumusel, intre ghilimele – deh, prietenului meu ii place sa se autociteze. (Banuiesc ca e si asta o forma de orgoliu). M-am abtinut cu mare greu sa nu-i spun: “vai ce prostie ai scris!” (sau ceva de genul), dar am facut totusi un comentariu vag ironic din care nici eu n-as fi inteles mare lucru. El mi-a raspuns cu un smiley face – si ce stranii sint aceste smiley faces-poker faces – iar eu m-am multumit sa-mi inchipui ca nu s-a suparat pe mine. Azi, scotocind prin hartiile din laptopul meu, gasesc – surpriza! – textul cu pricina pe una dintre ele. Asadar eu eram autorul! Va marturisesc sincer ca nu mi-a luat mai mult de cateva secunde sa-mi dau seama de cat de bun era, de fapt, textul. De asta am zis mereu – prima impresie e foarte inselatoare…

a creature called time

it’s the mornings when i feel it the most
the heavy shadow of years past
growing threateningly like a deamon’s wings
i feel older than the universe
with every breath of air that forces itself into my lungs
like a resolute woman trying a pair of shoes
too small to fit her.
sometimes it feels like I am breathing you
all naked, with your smile filling my windpipes
like forgotten notes of a chopin nocturne
being slowly downloaded into my blood
ever so painfully
and then, finally, it’s the afternoons
when young girls
wearing red sneakers and airy dresses
pass me by
while their scarves wave at me with indecent irony
it’s the hours when driven mad by heat
dogs chase yellow taxis full with perfume and plans
for the evening dinner
it’s the hours when I choke on your dark hair
trying to figure it all out
what’s left of everything and which way to go
and the sounds, the heat and my thoughts of you
fade ever so painfully
slowly breaking down into something else
as if my whole life were a complicated digestive process
of a strange creature
called time.

insemnare de jurnal

Câteodată mi se pare că aici, în biblioteca asta din Freiburg în care scriu acum, cu mausul meu roşu şi cu sticla de apă goală pe jumătate şi cu nişte (multe) cărţi pe lângă mine, oamenii sunt niste efecte ale luminii. Dimineaţa, când abia se crapă de ziuă, aproape că nu e nimeni. Apoi, pe măsură ce lumina se intensifică, şi soarele începe să se reverse prin pereţii ei uriaşi de sticlă, oameni încep să apară, din loc în loc, ca din senin, ca nişte noduri în lumină. Până la prânz sala imensă unde citesc e aproape plină. Apoi, pe măsură ce orele trec şi se înserează, oamenii încep să dispară, unul câte unul, ca şi când s-ar resorbi în aer. Nu prea îmi petrec nopţile la bibliotecă, dar cine ştie ce fel de fiinţe se nasc din umbre îngroşate şi din întuneric. Şi dacă noi sintem cei care citesc, poate că ei sint cei care scriu. Altfel nu văd cum s-ar putea explica toată marea asta de cărţi, şi, mai ales, nici de ce toate literele din ele sint negre.

Viteza de eliberare

Să nu faci nimic zile şi zile întregi e din ce în ce mai uşor. Somnul e cel mai bun somnifer, scrie Proust. Timpul încetează să existe, sau pur şi simplu nu mai contează. E un ocean de nepăsare între mine şi ziua de mâine. În mod straniu e mereu mâine, dar e mâine mereu prea devreme. Un mâine care nu-i trebuie nimănui. Un viitor inutil, obosit, din care timpul s-a scurs deja, ridat de neputinţă, schimonosit de nepăsare. Poate că o să sune telefonul. N-o să pot răspunde. E aşa de obositor să răspunzi şi să joci intreaga şaradă a celui care tocmai pleca şi n-are timp să stea de vorbă. Pentru că nu poţi vorbi. Cu nimeni. Ai nevoie de ceilalţi, cumva, dar în acelaşi timp nu poţi îndura prezenţa lor în niciun fel. Ai nevoie de un celălalt înţelegător, care să te ierte imediat, pentru tot, care să glumească cu tine şi să vadă în tine mai mult decat poţi vedea tu însuţi, ai nevoie de cineva care să se încăpăţâneze, cu blândeţe, să te tragă în sus, să te scoată din acea cameră întunecată, să te developeze cu entuziasm şi cu grijă şi fără să-ţi dea vreun moment impresia că îţi face un serviciu. Ai nevoie de cineva care să te iubească din senin şi fără motiv. Care să te iubească şi atât. Şi mai mult decât atât. Doar că el nu există. Există numai telefonul care sună la răstimpuri şi la care nu poţi răspunde, căci din receptor nu ajung, până la tine, decât pretenţiile celorlaţi deghizate în grijă, în cel mai bun caz, şi dezamăgirile lor faţă de tine. Există draperia grea cu care  te ascunzi de privirile celorlalţi, fără să te poţi ascunde de râsetele lor, de zgomotele fericirii lor. Poate să treacă o săptămână sau o lună, timpul are o textură foarte stranie, până când reuşeşti să te ridici din pat, într-o dimineaţă, convins că astăzi n-a sosit prea devreme. Convins că astăzi o să învingi, cumva, forţa gravitaţională care te schimonoseşte. Gregor Samsa măcar se zbătea, flluturându-şi picioarele de artropodă prin aer, cu frenezie. Pentru Samsa există, cumva, salvare. Te îmbraci şi mergi să-ţi cumperi ceva de mâncare.  După câteva amânări şi după tot atâtea lupte cu tine însuţi pe care nu numai că ai curajul nebănuit de a le purta, ci şi surpriza de a le câştiga, te aşezi la masă şi începi să lucrezi. Poate scrii câteva pagini la persoana a doua. În care te înfrunţi pe tine însăţi, însă disimulezi înfruntarea, de teama, sau din laşitate, în impersonalul persoanei a doua. Nu poţi scrie la persoana întâi, pentru că te-ai prăbuşi sub povara unor adevăruri prea dureroase pentru a le înfrunta de unul singur. Nu poţi însă scrie nici la persoana a treia, pentru că atunci scrisul n-ar mai fi altceva decât o prefăcătorie. N-ar mai avea cum să te ajute, nu ţi-ar mai fi de niciun folos. Dacă îţi mai pui o mască, peste toate măştile pe care le porţi, te poţi duce imediat dracului. Încet, te împaci cu tine însuţi, sau reuşeşti cumva să accepţi totul, să te ierţi, măcar în parte, să găşeşti o scuză bună, cu efect paleativ. Ştii că sînt toate numai vorbe goale, că totul e o înscenare mai mult sau mai puţin sofisticată, dar iarăşi nu te poţi privi în ochi. Trebuie să pui distanţă, cât mai multă distanţă între tine şi tine însuţi, dar fără să te pierzi cu totul. Să fugi cât mai departe, să te ascunzi, să te deghizezi. Poate că e mai bine să scrii la persoana a treia. Măcar pentru o vreme. Până când? Trebuie să te pregăteşti îndelung pentru a te înfrunta, pentru a te privi cu ochiul celuilalt. Zile, săptămâni întregi, ai zăcut. Timpul s-a scurs, toate acele zile de mâine n-au fost iluzorii, ar fi putut să fie de-adevăratelea. Fiecare dintre ele a avut un cer şi un soare, şi fiecare a fost o zi de primăvară. Şi în fiecare dintre ele n-ai făcut nimic. Gândul ăsta este insuportabil. Ai pierdut zile şi săptămâni în şir. Zile şi săptămâni care n-or să vină niciodată înapoi. Zile şi săptămâni şi luni care au trecut pentru totdeauna, fără vreun rost, fără să însemne ceva. Cum să nu te apese povara acelei morţi? Primul lucru pe care l-ai face, atunci când reuşeşti să te ridici din pat şi să te aşezi la masa de lucru ar fi să recuperezi, cumva, oricum, acele zile. Să răscumperi timpul pierdut, care te sufocă, care nu îţi îngăduie să trăieşti ziua asta, în care în sfârşit te-ai întors la viaţă, să vrei toate acele zile de ieri care n-au fost niciodată astăzi; care nu s-au întâmplat niciodată. Vrei, cu o forţă cumplită, toate acele zile de ieri, le vrei cu aceeaşi frenezie cu care Samsa îşi mişca picioarele de coleopteră prin aer, le vrei şi nu ştii cum şi cui să le ceri. Nimic nu te consumă mai mult decât această încăpăţânare aburdă. Te consumă şi, până la urmă, te striveşte. La sfârşit, nu-ţi rămâne decât să-ţi recunoşti suprema neputinţă. Orice ai face, ceea ce e pierdut va rămâne pierdut pentru totdeauna, cercul nu se va întoarce niciodată înapoi. Şi neputinţa asta te sufocă. Oricât de absurdă ar fi pretenţia ta, ea îţi apare ca singurul, cel mai legitim lucru. Altfel cum să ajungi înapoi la tine însuţi? Cum să te regăşeşti, când trebuie să accepţi că ceva s-a pierdut iremediabil pe drum? Că nu mai poţi începe cu începutul. Că nu vei putea niciodată? Că trebuie să te mulţumeşti cu câteva fragmente, cu câteva cioturi, şi că trebuie să le îmbini cât mai bine, cât mai convingător, să faci din ele un fel de viitor care să merite. Treptat, pe măsură ce se face seară, îţi dai seama că nu poţi. Că nu mai e nimic de făcut. Astăzi nu te poate ierta pentru ieri şi nu îl poate răscumpăra. Nu există nicio soluţie. Îţi dai seama, până la urmă, că n-ai făcut nimic toată ziua. Iarăşi. Că ai avut curajul nebun de a porni la război, dar că ai ai fost înfrânt înainte să înveţi să lupţi. Şi înainte să afli cu cine trebuie, de fapt, să te lupţi? Ai fost înfrânt şi acum eşti mai obosit ca oricând. Şi niciun somn, nimic nu te poate vindeca. Te întorci în pat şi îţi întinzi mâinile pe lângă corp. Ţii ochii deschişi şi tavanul se apropie şi se depărtează de tine. Ţii mâinile pe lângă corp, pentru că dacă ţi le-ai aşeza pe piept, ar fi semnul infrangerii absolute. Ar fi moarte. Moartea dinainte de moarte, însă mult mai cruntă decât ea, căci e o moarte în care îţi păstrăzi conştiinţa. Ştii că eşti mort şi că nu se mai poate face nimic pentru tine şi că de multe ori mâine va trebui să vină şi să treacă până când te vei putea ridica din nou împotriva a tot şi a toate, până când te vei putea răzvrăti din nou, cu acel curaj nebunesc care te-a făcut să te ridici din pat, să mânănci şi să te aşezi la birou şi să scrii. Poate că nu se va mai întâmpla niciodată. Nu există nicio garanţie că va mai fi vreodată mâine de-adevăratelea, şi nici nu eşti sigur că a fost vreodată. Orele încep să treacă. N-are nicio importanţă că e zi sau noapte, uneori, cu draperiile trase, e tot mai greu să faci diferenţa. Ore egale, monotone. Nu trec prea încet, nu trec nici repede. O singură oră care se repetă la nesfârşit, până se goleşte de orice sens. O singură zi care se repetă la nesfârşit până se goleşte de orice sens. O bâlbâială fără şir de care poate că nu eşti vinovat. Poate că nu trebuie să faci nimic pentru că nu poţi să faci nimic. Aşa cum nici un condamnat la moarte nu trebuie să facă nimic. Trebuie doar să aştepte. Nici prea mult, nici prea puţin. Iar timpul n-o să treacă nici prea repede, nici încet. O să treacă. S-ar putea să dormi câteva ore, dar somnul n-o să-ţi aducă nimic. O să fie un somn fără vise, în care povara neputinţei tale n-o să te părăsească nicio clipă. Şi când o să te trezeşti n-o să-ţi pese că eşti treaz, fiindcă nici acesta nu este decât un fapt lipsit de importanţă. De fapt nu eşti treaz, eşti mort. O moarte de care eşti conştient şi împotriva căreia nu poţi face nimic. Amâni, continuu, totul. Toate gândurile care îţi vin, se întorc de unde au venit, sub pretextul că „altădată”. Nu există nimic pe lumea asta, nu-ţi poţi imagina nimic care să te smulgă din această letargie, din această moarte dinaintea morţii. Un singur gând revine, la intervale aproape egale de timp, cu intensitate din ce în ce mai mare: gândul inutilităţii tale. Şi nici măcar nu e un gând, e un sentiment care se ridică dinlăuntrul tău ca o duhoare şi care te anesteziază. Numai cu mari eforturi te poţi mişca de pe o parte pe alta. Nu poţi decât să asişti neputincios cum orele trec pe lângă tine, prin tine, fără să lase nicio urmă, până când aproape că îţi pierzi realitatea. Simţi că trebuie să te agăţi cumva, că trebuie să fii, că trebuie să umpli cumva golul. Aşa se naşte în tine foamea. O foame care e tot o formă de neputinţă. Mănânci pentru că nu ştii să trăieşti altfel. Mănânci, pentru că e ultimul lucru care ţi-a mai rămas. Nu mănânci, devorezi, cu aceeaşi frenezie cu care Samsa îşi mişca prin aer picioarele de artropodă, de frică, de ruşine, de teamă. Mănânci ca şi cum asta ar fi ultima ta şansă la tine însuţi. Dar viaţa nu curge în tine, ci oboseala unei digestii suprasolicitate. Mâncarea nu te hrăneşte, ci îţi hrăneşte disperarea. Acum chiar nu ţi-a mai rămas nimic. Absolut nimic. Nicio cale de scăpare, nicio amânăre, nicio diversiune de care să te poţi folosi. Ai putea vomita pentru a o lua de la început. Ţi-e rău. Te întinzi pe pat şi aştepţi. Timpul trece. Nici prea repede şi nici încet. Egal, monoton, fără să-ţi aducă şi fără să-ţi ia nimic. Trece pur şi simplu, repetându-se, ca şi cum s-ar izbi de pereţii camerei fără să poată ieşi. Orele îşi pierd consistenţa până când nu mai înseamnă nimic. Până când nu mai sînt. Te trezeşti şi adormi de mai multe ori şi toate astea nu înseamnă nimic. Se face mâine, de mai multe ori, fără să aibă vreo importanţă. Poate să treacă oricât de mult timp, pentru că, într-un fel, nu trece. Nu ştii că trece. Nu afli că trece decât atunci când, fără să ştii de ce, te trezeşti iarăşi, într-o dimineaţă, şi afli de el. Răzbunător şi cuprins de furie şi de ură faţă de tine însuţi vrei, iarăşi, ceva; orice. Vrei să fii, şi nu încăpăţânându-te, căci voinţa ta nu are de jucat niciun rol aici, ci pur şi simplu, ca şi când, dintr-o dată, cineva te-ar cupla la propriile tale vise şi aspiraţii ca la o baterie. Dar esti atat de mult ramas in urma fata de tine insuti! Si totusi, pentru prima oară, după mult timp, e iarăşi mâine. Pare imposibil. Trebuie să te grăbeşti, pentru că nu ştii cât o să ţină. Îţi faci curat în cameră, aeriseşti, te aşezi la masa de lucru. Poate că o să scrii câteva pagini…

vineri-treisprezece

La scopul vieţii. La asta m-am gândit ieri noapte, în loc să adorm. Şi la o droaie de alte lucruri. M-am gândit la mere care nu se oxidează atunci când le mănânci pe jumătate şi la ziua de vineri. Şi nu la orice vineri. M-am gândit la vineri, treisprezece. Am o memorie vizuala îngrozitoare. Nu pot reţine decât cifre şi relaţii între cifre. Doi-trei pixeli, în cel mai bun caz, care aleargă bezmetici dintr-o parte într-alta, trudind în alb-negru. Să nu mă pună nimeni să desenez ceva din amintire! Prin clasa a noua sau a zecea am avut o teză în data de vineri-treisprezece. La engleză. Am luat şapte, pentru că am făcut vreo duzină de greşeli de ortografie, cel puţin. Atunci am hotărât că nu se mai poate aşa şi că trebuie să descopăr un fel de sistem numeric, matematic, prin care să pot reţine când se dublează o consoană sau o vocală şi în ce fel se schimonosesc literele, într-un cuvânt. Întreprindere infinit mai dificilă decât reducerea matematicii la logică, care avea să-i obosească până peste poate pe Russell şi Whitehead, şi ei probabil destul de lipsiţi de imaginaţie. Vai, câte lucruri mai frumoase şi mai bune nu se pot face pe lumea asta? Şi ce probleme de conştiinţă trebuie să te frământe ca să încerci să reconstruieşti cele mai sofisticate propoziţii metematice doar cu doi pixeli: cu pixelul adevărat şi cu pixelul fals? Nu era mult mai simplu să te apuci de băut sau de jucat poker on-line? De o mie de ori! Problema mea de atunci avea însă un grad mult mai mare de complexitate, căci în timp ce limbajul matematic respectă reguli foarte precise, limba engleză e rezultatul hoţiilor şi violurilor vikinge care au început la spartul mileniului trecut şi a corcirii ei, timp de secole, cu infinit mai nobila franceză, al cărei dialect ar fi rămas şi astăzi dacă n-ar fi ajuns să fie vorbită, din nefericire, de americani. Dar eu nu ştiam, desigur, toate lucrulile astea, iar absurda istorie a limbii engleze îmi era foarte puţin cunoscută. Ca urmare, eforturile mele de a identifica modele matematice cu ajutorul cărora să-mi pot aminti, la nevoie, ortografierea unui cuvânt ori altul, au rămas fără mari rezultate, oricât mi-aş fi dat silinţa. Şi credeţi-mă, nu sînt un om care se lasă cu una, cu două.   În română lucrurile sînt simple. Ai doi sau trei i într-un cuvânt pentru că unul se trage din rădăcină, altul e desinenţa pluralului iar al treilea e acolo, dacă e când trebuie, pentru că substantivul e articulat. Basta. În engleză, fiecare cuvânt trage după sine toată istoria complicată a limbii, plină de violenţe, de frustrări, de neîmpliniri, de pretenţii false şi de false iluzii. Numai aşa se poate explica – dacă se poate! – cum un cuvânt banal, fonetic şi semantic, care se pronunţă exact aşa cum se pronunţă litera q, este ortografiat, în engleză, aşa: queue. Dacă nici Shakespeare n-a reuşit să pună ordine în limba aia! Sau poate că n-au avut noroc de doi-trei nemţi care să se trezească de dimineaţă, să-şi bea cafeaua, şi să se pună pe treabă. Închipuiţi-vă numai, dacă puteţi, cum ar fi arătat astăzi limba engleză dacă şenilele panzerelor nemţeşti ar fi trasat linii clare şi ferme prin normele ortografice ale limbii engleze. N-a fost să fie. Aşa am ajuns eu să închei media opt la engleză, spre satisfacţia profesoarei care m-a consolat, ironic, spunându-mi că numai ceasurile rele din ziua de vineri-treisprezece sînt de vină pentru nota mea. Apoi m-a avertizat, cu un zâmbet amabi, că dacă nu mă pun pe treabă tot un vineri-treisprezece mă aşteaptă şi semestrul viitor. Agasat la culme – şi cine n-ar fi fost? – i-am răspuns că vineri nu poate să cadă în data de treisprezece decât o dată pe an. Is that so?

Ieri noapte, când mă chinuiam să adorm, am dat iarăşi peste aceeaşi problemă veche. De câte ori se poate întâmpla, într-un an, ca ziua de vineri să coincidă cu data de treisprezece? Căutam iarăşi, ca strămoşii mei Russell şi Whitehead altădată, principiul matematic al problemei, formula simplă şi elegantă care rezolva odată şi pentru toţi chestiunea. Oricât m-aş fi chinuit însă, calculând însă înainte şi înapoi în timp, numărând zile şi încercând să identific reguli, n-am reuşi. Calendarul nostru e un haos total. Luni cu câte treizeci de zile alternează, într-un chip neregulat cu altele de treizeci şi una, iar februarie, care oricum are doar douăzeci şi opt, mai primeşte, din când în când un mic bonus. Înainte să adorm, azi-noapte, chinuit de problema asta, o singură concluzie mi s-a părut că se impune cu evidenţă. Papa Grigore al XIII-lea a fost un copil din flori, de origine engleză.

Scurt eseu despre căşti (si la obiect)

Cum dracu‘ să nu-ţi trebuiască? Cum ce? Căşti! Când bate vântul şi mergi cu bicicleta, chiar dacă nu asculţi nimic. Măcar nu-ţi şuieră vâtul prin creieri. Îţi trebuie, cum nu? La bibliotecă, dimineaţa, când un neamţ matinal plimbă aspiratorul dintr-o parte într-alta, înadins pe unde citeşti tu e esenţial să ai căşti. Nu ca să asculţi; ca să citeşti. Şi oricum e bine, în genere, să ai căşti, în autobuz, în tramvai, când eşti singur, ca să umpli absenţa. Să nu cazi în depresie. Ca să nu ajungi să vorbeşti singur. Ca să te prefaci că nu-ti pasă.  Dacă ai căşti poate să nu-ţi pese! Te trezeşti că cineva te împinge uşurel, într-o parte, ca să poate trece, şi îţi aruncă o privire indignată. Dar e o atingere în plus, un contact, ceva de genul ăsta. E un minim de apropiere. Şi dacă e o tipă drăguţă, poţi să-i zâmbeşti. Îţi poţi scoate căştile, ca şi când ţi-ai cere iertare, ca şi când i-ai spune că medicul ţi-a pus în vedere să porţi căşti, că sunt esenţiale pentru sănătatea ta psihică. Gata, ai intrat în vorbă cu ea.  E esenţial, în lumea de azi, să ai mereu căşti la tine. Problema e că mie mi se strică tot timpul. Astăzi am fost iar să-mi cumpăr. Am făcut câteva glume cu reprezentantul unei firme de telefonie mobilă, l-am ameninţat! Nu e posibil să te trezeşti că nu-ţi mai merg căştile când ai maximă nevoie de ele. Sau, ceea ce e mult mai grav, că numai una dintre căşti funcţionează. Ca o corabie uriaşă, întreaga realitate se înclină într-o parte şi ameninţă să se prăbuşească de fiecare dată când mi se strică numai una dintre căşti. Pe moment îmi pierd echilibrul, nu mai ştiu unde sînt. Nu, e clar, căştile ar trebui să se strice în acelaşi timp, dacă tot se strică. Nu ştiu cine mi-a spus că un curent filozofic, existenţialismul parcă, a apărut când lui Sartre i s-a stricat una dintre căsti. La scurt timp i s-a făcut greaţă, şi pe bună dreptate. Ştiu cum e să te simţi privit de toată lumea, să nu te poţi apăra, să nu te poţi ascunde, să nu poţi fugi, să nu mai fi stăpânul tău. Dacă nu ai căşti, infernul sunt alţii, e clar, cum dracu’ nu? Oricine s-ar fi putut gândi la asta. De asta, eu nu ies nicioadată pe-afară, dacă n-am căştile la mine. E un gest firesc de a te pune la adăpost. Căci nimeni n-are nevoie de o depresie şi orice om normal preferă să nu fie cuprins de disperare, atât cât se poate. Sigur, mai bravez şi eu câteodată. Simt, câteodată, că pot. Dar asta e o iluzie, e o pornire aproape sinucigasă. Oameni buni, fiţi cu băgare de seama.