Dupa o lunga absenta… o imbratisare

Câteodată poţi lua parte la o îmbrăţişare doar privind-o. Cu cât îmbrăţişarea e mai sinceră, cu cât abandonarea unuia în braţele celuilalt mai deplină, cu atât mai mult îi cuprinde în ea pe toţi cei care o privesc. Pentru câteva clipe, centrul de greutate al unui spaţiu imens cum ar fi o sală de bibliotecă sau un amfiteatru se mută într-o îmbrăţişare care nu atrage doar privirile ci permite, cumva, o participare aproape fizică, fără să fie vreun moment indecentă şi fără să-şi piardă din intimitate. Privind doi prieteni îmbrăţişându-se, ţi se permite cumva, imposibilul; ţi se permite să iei parte la intimitatea lor fără să o distrugi şi fără să o resemnifici. Apoi îmbrăţişarea dintre doi oameni care nu-ţi sunt cunoscuţi recapitulează îmbrăţişările esenţiale pe care le-ai trăit, îţi permite să le retrăieşti, fiind în acelaşi timp promisiunea sau garanţia că apropierea autentică dintre oameni este posibilă. Această intimitate care irupe în spaţiul public fără să-şi piardă caracterul intim – ea şi-l poate, desigur, pierde, imediat ce devine conştientă de faptul că este privită, şi acesta este, cel mai adesea, momentul în care cei doi se desprind din îmbrăţişare – este cu putinţă tocmai pentru că îmbrăţişarea pare a fi străină de retorică. Nu numai că ea se desfăşoară cel mai adesea în tăcere, dar privirile celor doi nu urmăresc nicio clipă trupul celuilalt – fapt ce ameninţă întotdeauna să-l transforme într-o mască, într-o scenă, să-l facă atent la el însuşi – iar ochii sunt de cele mai multe ori închişi. Îmbrăţişărea este, ca atare, cea mai autentică formă de descentrare, primirea, la propriu, a celuilalt, despărţirea, pentru o clipă, de tine însuţi. Îmbrăţişarea este inepuizabilă şi irepetabilă. Într-un sens, nu se poate sfârşi, pentru că oricând s-ar sfârşi, este prea devreme, şi oricât de mult ar continua, ea nu se poate împlini, nu se poate consuma până la capăt, pentru că celălalt se retrage mereu în chiar actul donaţiei. Marion explică foarte frumos lucrul ăsta în câteva eseuri. De asta poate, uneori, o îmbrăţişare este reluată de mai multe ori, la intervale foarte scurte de timp, aşa cum atunci când ne este foarte sete, dar neputând să bem fără să ne întrerupem, ducem de mai multe ori paharul la gură şi tot nu ne săturăm. Şi pentru că dintr-o îmbrăţişare autentică ne desprindem întotdeauna prea devreme, ea este întotdeauna mai mult decât este, fără să aibă însă alt scop decât pe ea însăşi. Ea trimite dincolo, dar dincolo e tot ea însăşi. Altfel spus, îmbrăţişarea îşi este ei însăşi metaforă.

Sărutul, chiar dacă este forma ei erotizată, nu este decât o îmbrăţişare prescurtată, o îmbrăţişare leneşă. Într-un sens, el nu sporeşte cu nimic intimitatea, deşi o recolorează îi schimbă accentul. În timp ce îmbrăţişarea este mai curând statică, trupurile sprijinindu-se şi susţinându-se unul pe altul, odihnindu-se unul în celălalt fără ca vreunul dintre cei doi să depună vreun efort, sărutul are o dinamică foarte complexă, ca un satelit care se învârteşte necontenit pe orbita îmbrăţişării, făcând tot felul de manevre complicate, erotico-ludice. Sărutul este crăpătura retorică din îmbrăţişare, căci erotismul este rădăcina retoricii. El nu sporeşte apropierea, ci intensifică şi diversifică plăcerea. Spre deosebire de îmbrăţişare, sărutul are modele sale, şi e suficient să priveşte un film de acum 40-50 de ani ca să afli, cu surprindere că oamenii se sărătau altfel, deşi se îmbrăţişau la fel. Încă un argument pentru caracterul său retoric. Într-un sens, sărutul este încercarea de a răzbuna neputinţa îmbrăţişării de a cuprinde şi de a se dărui pe deplin. Răzbunarea nu poate fi decât una retorico-erotică, fie că ia forme de-a dreptul agresive, fie că ia forme ludice. Nu ar fi exclus ca excesele şi anomaliile erotice să se nască din aceeaşi frustrare cauzată de neputinţa consumării îmbrăţişării, de neputinţa posesiei şi dăruirii depline. Cu toate acestea, sau tocmai din această cauză, nici ele nu adaugă nimic intimităţii îmbrăţişarii şi nici măcar intimităţii sărutului. Excesele erotice sunt excese retorice.

Dar, în fond, împlinirea sau consumarea până la capăt a îmbrăţişării, disoluţia în celălalt şi pierderea propriului sine, ar însemna tocmai anularea ei ca atare. Căci e întotdeauna nevoie de doi, pentru o îmbrăţişăre. De aici şi caracterul paradoxal al îmbrăţişării. Şi tocmai acest caracter paradoxal dă naştere, asemenea unei iritaţii, erotismului/retoricii.

Era mai bine inainte?

Era mai bine înainte?

 

Mi-am petrecut primii ani din viata în comunism. Amintirile pe care le-am păstrat din acea perioadă sunt, probabil, amintirile care mi-au fost repovestite. Pentru mine, totul s-a sfârşit nu în ’89, ci cândva, prin ’91, când părinţii mei au cumpărat un televizor color. Primul pe care îl văzusem până atunci. Nunaţele de cenuşiu şi de gri rămăseseră, pentru totdeauna, în urmă, împreună cu o epocă întreagă alb-negru. Sau aşa sperau, cel puţin, cei care erau mai mari decât mine. Şi aşa s-a întâmplat, într-o anumită măsură. Dar nu despre nesfârşitele şi mereu repetatele eşecuri ale tranziţiei o să scriu aici. Ci despre altceva, despre iluzoria bunăstare şi echitate socială pe care avea să o aducă cu sine, în mod automat, capitalismul; o altă idee care ne-a sucit minţile şi care, faptul e limpede, ni le suceşte încă.

            Acest text nu este, în niciun fel, născut dintr-o încercare de a justifica, de a scuza şi încă mai puţin de a legitima atrocităţile morale şi sociale generate de epoca comunistă. Nu este născut nici dintr-un soi de nostalgie – aşa cum nimeni nu poate fi nostalgic după televizoarele alb-negru –, şi nici nu este rodul unei furii anticapitaliste. Scopul lui este unul pe cât de simplu, pe atât de important: aceea de a identifica adevăra problemă, de a conduce dezbaterea într-o direcţie relevantă pentru timpurile în care trăim, dincolo de orice discuţii ideologice, de a identifica adevărata miză a discuţiei în jurul acestor teme.

            Folclorului românesc, altfel foarte bogat, îi este cu tot străin un anumit tip sw poveste, o anumită structură narativă; cea în care Făt Frumos, plecat să lupte cu căpcăuni, vrăjitoare şi balauri nu îşi dă seama că, la sfârşitul călatoriei, ultimul adversar pe care trebuie să-l înfrunte este chiar prinţesa pe care plecase să o salveze. Mânat de iluzia unei vieţi fericite până la adânci bătrâneţi, cu imaginaţia încintată de promisiunea unei frumuseţi desăvârşite, eroul ajunge complet lipsit de apărare în faţa celui din urmă adversar al său: fantasma propriei sale minţi, năluca de a cărei existenţă trebuise să se convingă pentru a trece prin calvarul alb-negru al epocii comuniste. Dacă folclorul nostru ar păstra o asemenea naraţiune, poate că, măcar pentru o clipă, eroului nostru i-ar trece prin minte gândul că a fost înfrânt de propria-i victorie. Poate că s-ar găsi cineva care să-i spună asta, o bestie, ori un spân, ori un om. Dacă folclorul nostru ar păstra o asemenea naraţiune, mulţi dintre intelectualii din spaţiul public românesc post-decembrist ar avea cu cine să se identifice; şi i-ar putea purta, în mod simbolic, numele.

            Dacă privim puţin în urmă, vedem că societatea românească a trecut prin calvarul comunismului mereu cu gândul la Vestul salvator, de la care şi-a aşteptat, decenii întregi, eliberarea. De mai multe ori premiatul film al lui Nemescu, California Dreamin’, ilustrează perfect acest adevăr incontestabil şi frustrarea că visul s-a adeverit prea târziu. Dar poate că n-ar fi putut să fie altfel. Poate că uriaşul lagăr comunist ar fi fost cu totul insuportabil (aşa cum a fost pentru mulţi, care şi-au găşit sfârşitul în el), dacă n-ar fi existat, la căpatul lui, fantasma unei lumi a deplinei libertăţi şi dreptăţi sociale, fantasma unei lumi în care logica sănătoasă a capitalismului a rezolvat deja toate problemele; o lume în care totul funcţionează perfect, o lume în care piaţa se autoreglează ca şi când celebra mână invizibilă ar fi făcut rost, între timp, de o baghetă de magician. Cumva, printr-o lovitură de stat căreia i-am spus revoluţie, am reuşit să înfrângem balaurul; să-i retezăm ultimele două capete. Iar de atunci încoace încercăm, cu disperare, să ne convingem că prinţesa există că ea e de-adevăratelea, fie înfingând la nesfârşit săbii tocite în cadavrul unei stafii care ar fi bântuit, cândva, Europa, fie descoperind mereu răni nevindecate, şi pretinzând că adevărata problemă a societăţii noastre este numai aceea că n-am ieşit încă, pe deplin, din convalescenţă; că nu ne-am răfuit suficient cu vechii monştri, că nu am retezat aceleaşi capete de suficient de multe ori. Repetata caricaturizare a economiei planificate nu rezolvă însă niciuna dintre problemele cu care se confruntă societatea actuală şi nu mai serveşte nimănui. Toţi ştim că socialismul de import rusesc n-a funcţionat, ba dimpotrivă, aşa cum toţi ştim că socialismul funcţinează foarte bine în câteva ţări nordice, şi încă de zeci de ani. Comunismul n-a sucombat din caza disfuncţionalităţii economiei planificate, ci pentru că în spaţiul ex-sovietic, el s-a transformat rapid într-un sistem oligarhic represiv, care a urmărit subminarea spaţiului public prin toate mijloacele posibile: prin crime odioase, prin tortură, prin manipulare, etc. Presupoziţia complet greşită care se află în fundalul acestui tip de critică la adresa socialismului este identificarea acestuia din urmă cu economia planificată şi a capitalismului cu democraţia. Toţi cei care insistă să identifice, într-o măsură mai mare sau mai mică, democraţia şi capitalismul, comit o greşeală capitală. Căci

capitalismul este cel care a transformat agora ateniană, spaţiul politic prin excelenţă, în târg; capitalismul este cel care a făcut negustori din oameni politici. Capitalismul nu este, în niciun fel, un garant al democraţiei, ci o forţă care o subminează în cele mai perverse chipuri, reuşind să lase impresia că o apără. Cea mai bună dovadă pentru acest lucru este faptul că într-o ţară precum China – că să iau cel mai convingător exemplu – capitalismul funcţionează foarte bine girat şi girând un sistem totalitar agresiv şi barbar, care e gata oricând să trimită tancuri pentru a transforma înapoi în piaţă orice încercare de a crea o agora. Ba chiar s-ar putea ca acest model de capitalism asiatic să se dovedească, foarte curând, mai competitiv şi mai robust decât cel care funcţionează acum în spaţiul occidental.

            A venit timpul să nu mai pornim la război împotriva unor adversari ideologici pe care i-am înfrânt deja. Adevăratele probleme ale societăţii noastre sunt polarizarea socială, distribuirea tot mai inegală a bunăstării şi injustiţia socială care sporeşte mereu, tocmai în ţările puternic industrializate. Faptul că în SUA mai puţin de 20% din populaţie dispune de mai bine de 80% din resursele financiare demonstrează că economia de piaţă creează la fel de multe probleme pe cât rezolvă. Dacă state mari din UE, cum ar fi Spania, de exemplu, se află în pragul unei implozii sociale, este nu pentru că socialismul n-a funcţionat, ci pentru că sistemul capitalist funcţionează „prea bine”, transformându-se într-o dictatură a capitalului. Pentru că polarizarea socială pe care o generează tinde să dea naştere extremismelor de tot felul, unele mai distructive decât altele. Nu sunt un avocat al comunismului, şi în niciun caz unul al comunismului în varianta lui sovietică; cred că acest lucru este limpede. Însă nu cred că ar trebui să ne acoperim ochii şi urechile sau că ar trebui să ne anesteziem spiritul critic în faţa atrocităţilor comise de desfrâul capitalist al ultimelor decenii, doar pentru că, în faţa tuturor acestor critici, cineva se va găsi întotdeauna să ne întrebe: era mai bine înainte?

sinaxar

nimic geamuri ude tăcere mai înainte de a începe
prelungirea dezamăgirii deznădejdiei fricii
prăbuşirea în pat, nesomnul, ajutorul venit prea târziu…
cu sângele ăsta îngroşat trebuie să scriu
să mânjesc spaţiile virtuale, pereţii reflectorizanţi
ai lumii mele în care greul e dus de timp
în care totul ameninţă să se sfârşească pentru că
nimic nu mai poate începe
să siluiesc silabe să târăsc după mine rime
împerecheri moarte, împreunări nereuşite
din care cu braţele înainte şi scuturându-se de sânge
ca un câine ud ţâşnesc spre mine
feţi nenăscuţi cu platoşele lor strălucitoare
de ţipete
cu ochii încă nedezghiocaţi, hipnotizaţi
de trecutul lor embrionar
aşteptând să primească lumină
şi eu mă ţin cu mâinile de litere
fără să fiu în stare
ca şi cum aş avea undeva o spărtură
prin care totul se scurge înapoi în nimic
nelăsând nicio urmă
înainte să ajungă în burta creierului meu
unde mucegăieşte sinaxarul vieţilor mele pierdute
uitate, trăite la întâmplare, pe jumătate, pe sfert
unde nişte copii se joacă în lut
într-o maşină veche, ruginită, din care n-a mai rămas
decât fantoma unei caroserii
unde se desface o curte cu leşul unui miel
cu ochi groşi şi albaştri
de copil în vacanţa de paşti
duhnindu-şi căldura sub un liliac înflorit
care îşi scutură florile mici şi mov
între coastele lui golite de intestine
sub o pătură veche unde, sufocat de căldură
am ţinut în mâini sânii primei fete pe care am sărutat-o
ca pe nişte ouă de paşte decojite şi moi
şi am râs cu urme de gălbenuş între dinţi
fără să ştiu ce să fac mai departe
într-o cameră mică, răcoroasă,
unde vara citeam până când se întuneca
şi ieşeam să prindem lilieci cu plase de sârmă
ca să-i zdrobim de asfalt şi să-i dăm la câini
să ne luăm apoi la bătaie între noi
sau să râdem auzind maxilarele lor zdrobindu-le craniul
ca pe nişte nuci verzi
de care mi se înnegreau întotdeauna palmele
buzele gingiile
unde sub o viţă de vie
se deschid cu un scrâşnet porţile cărămizii de metal
şi o dacie crem intră cu spatele 
puţind a bezină şi, după ce bunicul coboară,
a răchie de prun
unde în gemetele liniştitoare ale sobei
am dormit singurul somn 
de care m-am odihnit vreodată…

Augentrost

Intre noi totul era un joc pe care îl luam amândoi în serios. De asta, atunci când am rugat-o să-mi spună o poveste, am sperat că se va folosi de acest prilej să ia jocul de la început, aşa cum voia ea, după reguli numai ei cunoscute. „Spune-mi o poveste!” era, pentru noi, un fel de a întreba „mă iubeşti?”; mai mult decât atât, sau mai primejdios, căci nu suporta nicio amânare, şi nu îngăduia decât un singur răspuns; nu orice răspuns, ci unul care să te ia pe nepregătite oricât de bine l-ai şti; nu o promisiune, ci, mai înainte de ea, împlinirea ei. M-a luat de mână şi m-a condus pe străduţele înguste ale oraşului până în faţa unei florării. Trecusem de câteva ori pe lângă ea, cred, însă numai pentru că pe aceeaşi stradă zăcea un anticariat unde îmi petreceam uneori vremea, răscolind în voie prin maldărul de cărţi ca un copil răsfaţat cu prea multe jucării. Oare voia să mă ducă acolo? În labirintul acela de cărţi erau atâtea jocuri care aşteptau să fie inventate. Dar ea mi-a zâmbit cam cât pentru nu. Şi până să-mi răspundă, intraserăm deja în florărie, iar în locul mirosului de cărţi vechi, ce îmi era atât de cunoscut încât mi-l puteam imagina până la halucinaţie, mă asalta acum mirosul tânăr de flori şi plante de toate felurile, copleşindu-mă cu accentele lui ascuţite sau grave, care păreau să aducă ultimele veşti din lumea vegetalului, într-o limbă care îmi era cu totul străină.
– Ştii ce floare e asta? m-a întrebat, apropiindu-se de un buchet imens de garoafe roşii, care îşi înălţau capetele până mai sus de şoldul ei, iar eu am căutat în zadar în minte după numele lor german, convins că nu-l ştiusem niciodată.
– Nelke, mi-a şoptit ea, apropiindu-se de ele cu grija cu care te-ai pregăti să mângâi pe creştet un copil care îşi înfrânge timiditatea în faţa unui necunoscut şi acceptă să-şi spună numele: Nelke.
– Dar asta? Urmă ea, îndreptându-se către un stativ imens pe care erau aşezate, unele deasupra altora, în patru rânduri succesive, cele mai diferite şi mai surprinzătoare flori, dintre care multe îmi erau cu totul străine. Un delir de culori şi parfumuri, un fel de petrecere studenţească unde nu cunoşteam aproape pe nimeni, şi care se înteţea sau scădea după ritmuri străine mie.
– Calla, am exclamat bucuros şi profund îndatorat florii care îşi păstrase şi în germană numele care îmi era cunoscut şi mie, numele ei adevărat. Curând însă, am epuizat cunoştinţele mele limitate de botanică şi pe acelea încă mai limitate de nume germane. Şi, pentru prima oară, m-am bucurat să nu ştiu! Iar dacă la început ea a jucat rolul unei fete care îmi prezintă prietenele ei vechi şi dragi, spunându-mi un cuvânt sau două despre fiecare, treptat jocul s-a transformat în ceva cu totul diferit.
– Ei îi vom spune Regenbogenhaut (pielea curcubeului), ei – Goldrute (sceptrul de aur) ce zici, îţi place? I se potriveşte? Uite ea e Frauenschuh (pantof de femeie), vezi ce bine îi vine numele? ca o mănuşă! ei o să-i spunem…hm… Paradiesvogelblume (pasărea-paradis), şi ei… cum vrei să-i spunem? Fără să stau pe gânduri, am spus: Augentrost (mângâierea ochilor).
În vreme ce noi dădeam fiecărei flori câte un nume, luându-le iarăşi în pază, videcându-le ca de o grea uitare, florăreasa ne privea cu o uşoară mirare, ca şi când ar fi încercat să se lămurească dacă avem să cumpărăm un buchet sau nu. Însă locul ăla care fusese al ei cu jumătate de oră înainte, era acum numai al nostru. Era într-atât de mult al nostru, încât ea nici măcar nu mai era acolo, şi dacă ne-ar fi spus ceva, orice, n-am fi auzit-o, n-am fi înţeles-o. Însă ea, încăpăţându-se cumva să intre în povestea noastră, s-a apropiat de noi şi m-a întrebat, zâmbindu-mi cu subînţeles, dacă aveam să-i cumpăr domnişoarei un buchet. Da, sigur că aveam, i-am răspuns întorcându-i zâmbetul, când am simţit mâna Evelinei strângându-mă dintr-o dată de mână. Era însă ceva straniu în felul în care îşi încleştase degetele în jurul palmei mele, cu o forţă de care nu o crezusem niciodată în stare. M-am întors imediat către ea, încă zâmbind, şi am văzut cum cealaltă mână a ei strivea capul unui bujor pe care îl mângâiase cu câteva clipe mai înaite, în timp ce trăsăturile dragi ale chipului ei erau străbătute de un spasm care îi îngheţa faţa într-o mască, până acolo încât nici măcar nu mai putea vorbi. Am strigat atunci la ea, am chemat-o ca şi când n-ar mai fi fost lângă mine, fără să ştiu ce se întâmplă cu ea, fără să ştiu ce să fac, văzând în ochii ei, care începuseră deja să lăcrimeze, durerea şi neputinţa; nu numai a ei, ci mai ales a mea. Am strigat „Hilfe!”, singurul cuvânt pe care îl mai ştiam în germană şi în care am pus toată disperarea iubirii mele, apoi am îmbrăţişat-o ca şi când aş fi încercat să o apăr,ca şi când aş fi încercat să opresc mişcările ei haotice şi bruşte, revolta trupului ei împotriva lui însuşi.
Nu ştiu cât timp a trecut până când a venit salvarea şi nu ştiu cine a chemat-o. Am văzut numai cum florăreasa a deschis ambele aripi ale uşii de la intrare, iar eu am luat pe Eveline în braţe şi am reuşit, cumva, s-o duc până la maşină. Nu mai ştiu ce am încercat să le spun celor doi paramedici şi nici nu cred că am reuşit să fiu de vreun folos. Ştiu doar că imediat cum am lăsat-o pe patul dinăuntrul maşinii, fără să vreau şi fără să pot să-i dau drumul, i-am văzut trupul cabrându-i-se într-un spasm cumplit şi am început să plâng. Însă înainte să ajungem la spital, strânsoarea în care îmi încleştase mâna începu să slăbească, încetând până la urmă cu totul, iar trupul ei părea, în sfârşit, să-şi revină din delir, să se împace cu el însuşi. Când maşina a oprit în faţa spitalului, m-a privit pentru prima dată fără ca privirea ei să treacă prin mine, şi buzele ei învineţite au mimat un cuvânt pe care l-am înţeles fără să-l aud. Uşile de la picioarele ei s-au deschis, iar unul dintre paramedici ne aştepta să coborâm, lângă un scaun cu rotile. Şi atunci, în câteva clipe, am reuşit să urăsc scaunul acela ca pe o fiinţă vinovată de cele mai oribile crime, şi n-am vrut în ruptul capului să accept să fie purtată în el. Am dus-o în braţe până într-o sală de la etajul întâi, şi am aşezat-o pe unul dintre cele două paturi de acolo, şi un medic foarte bătrân i-a făcut o injecţie, zâmbindu-ne amândurora, şi ne-a spus că o să fie bine. Apoi, a schimbat câteva cuvinte cu o asistentă care tocmai intrase în cameră, iar aceasta i-a suflecat Evelinei mâneca de la mâna care se odihnea acum, neputincioasă, într-a mea, i-a legat un garou, aşteptând până când venele au început să se profileze sub pielea aproape transparentă, apoi a înfipt, cu grijă, acul, împingându-l cu fermitate, în venă. Imediat ce mi-am dat seama ce voia să facă, am ştiut că nu trebuia să stau acolo, ştiind cât de rău îmi era la vederea până şi unei singure picături de sânge, dar n-am vrut cu nicicun chip să-i dau drumul la mână. Iar să închid ochii, sau să întorc capul mi se părea că ar fi însemnat să o las singură, să o trădez, să nu o iubesc aşa cum îi cerusem ei să mă iubească. Eu îi cerusem să-mi spună o poveste! Acum trebuia să ascult povestea până la sfârşit. Trebuia, măcar odată, să mă stăpânesc; să-mi ţin firea. Când am văzut acul străpungându-i pielea am simţit un val de căldură străbătându-mi trupul ca o frică atavică urcând în mine, iar apoi, când primele picături de sânge au început să se adune în tubul seringii totul s-a colorat în verde şi ultimul gând care mi-a trecut prin minte, înainte să-mi pierd cunoştinţa, a fost acela că sângele pe care îl vedeam adunându-se în seringă era sângele ei.
Când mi-am venit în fire, eram întins pe celălalt pat din cameră, la mică distanţă de patul în care era ea, şi înainte să o văd, i-am simţit privirea aşteptându-mă nerăbdătoare, şi mâinile noastre s-au întins una catre cealalta, întâlnindu-se cu o bucurie mai mare decât atunci când s-au întâlnit prima oară, reînnodând povestea.
– Sie werden nie Arzt werden! (N-o să fiţi niciodată doctor!) am auzit, de undeva din spatele meu, vocea blândă şi zâmbitoare a celui care ne îngrijise pe amândoi.
– Nichts liegt mir ferner (Nici nu-mi stă în gând aşa ceva), i-am răspuns, găsind cuvintele potrivite şi ceva din zâmbetul cu care le-aş fi însoţit, dacă mi-ar fi fost mai bine. Însă am încercat imediat să caut în mine copilul de altă dată, mereu julit la genunchi, copilul care, într-o vacanţă de vară, se întorsese de două ori de afară cu capul spart, cu sângele şiroindu-i pe faţă, şi care, a doua oară, după ce o piatră îi ricoşase direct în creştet, îşi anunţase bunica albită de spaimă, că a treia oară va fi cu noroc. Unde dispăruse copilul acela? Când se născuse în el această stranie hemofobie? Cum ajunsesem până acolo încât să leşin – lucru care nu mi se mai întâmplase niciodată în viaţă?
Cumva, cred că intuiam răspunsul la această întrebare. Atât timp cât nu ştiusem ce este sângele, atât timp cât îl privisem ca pe un lichid colorat şi pe care îndrăznisem să-l gust în copilărie, cu aceeaşi curiozitate cu care băusem pentru prima oară sucul din petale de trandafiri cu care ne răsfăţa bunica uneori, nu era nimic care să-mi provoace frica. Însă treptat am învăţat să privesc sângele altfel, într-un mod pe care mi-ar fi foarte greu să-l definesc, ca pe un fel de forţă vitală care ne leagă nu numai de viaţă, ci şi de toţi ceilalţi. Iar vederea sângelui ei adunându-se în seringă era aproape ceva paradoxal, sau oricum ceva nepermis; era ca şi cum aş fi văzut intimul ei suprem şi ireductibil, adâncul fără fund al fiinţei ei, cerneala sacră a iubirii ei, nediseminată, înainte de a se transforma în literele şi cuvintele unei poveşti; era ca şi cum aş fi îndrăznit să privesc direct în ochii gorgonei.
M-am ridicat din pat şi m-am aşezat lângă ea, fără să-i dau drumul la mână.
– Hat’s dir meine Geschichte gefallen? (Ţi-a plăcut povestea mea?) m-a întrebat, râzând, iar eu i-am răspus cu un fel de suspin, apoi am sărutat-o, simţind-o pentru prima oară ca pe un vas plin, din care nu trebuia să vărs nicio picătură.

am pierdut, am învins!

nu mai e nimic de văzut de salvat
s-au uzat stindardele s-au tocit chemările la luptă
am pierdut am învins
nimeni nu mai ştie
tot ce contează pentru noi acum
e să ajungem undeva şi să ne aşezăm jos
să ne întindem să dormim să murim
măcar cinci minute
să fim un pic singuri
să ne dezbrăcăm hainele să ne privim trupurile
şi să râdem de ele să le scuturăm de praf
şi să râdem de rănile lor să le dispreţuim
sau încă mai mult să nu ne pese
poate că alţii vor găsi în ele
semnele înfrângerilor şi victoriilor noastre aşa cum
inelele truchiurilor de copac poartă în ele fără să ştie
semnele anotimpurilor
poate că alţii ne vor dezgropa şi ne vor căuta numele
trângându-ne afară pe buza gropii comune a istoriei
în care zac de-a valma oasele criminalilor alături de
oasele celor ucişi de ei
întro îmbrăţişare dincolo de orice victorie sau înfrângere
dincolo de orice dreptate dincolo de orice răzbunare dincolo
de orice sens
poate că ei vor reuşi să înţeleagă mai bine decât noi
în locul nostru
la ce bun
înainte să-i cadă ei înşişi pradă
poate că ei vor reuşi să ne înţeleagă destinul
citind în pictogramele fără sens ale osemintelor noastre
poate că ei ne vor spune povestea
şi noi ne vom putea în sfârşit odihni în ea
de-adevăratelea

o să fie (până la urmă)

o să fie mâine

aşa am crezut pentru un timp

şi m-am gândit că era bine

ploua stropii cădeau pe asfalt

în întuneric

îi simţeam

aş fi vrut să-i aud

o vreme aşa mi s-a părut

nu ştiu dacă trebuia să plec

foarte aproape de tavan

în camera goală ardea un neon

era aşa de frumos aşa de nedrept

şi aşa de linişte

o să-mi schimb cămaşa şi bluza

o să las totul să se repete

ce rău e în asta

o să mă prefac o să aştept

o să fie noapte până la urmă

o să fie bine.

A fost si victoria noastra?

Romania e o tara foarte frumoasa. Romania e o tara plina de oameni care stiu sa aprecieze sportul. Sutele de canele de sport din aceasta tara transmit neincetat meciuri de fotbal din campionatul intern si din alte campionate vestite din lume. A, daca n-ai ce face, poti vedea oricand un meci bun din Premier League, din Bundesliga, din Primera, si de mai stiu eu unde; poti vedea chiar meciuri de fotbal din tari de care n-ai auzit in viata ta si la o adica poti deveni suporter al lor. Ca un lac imens de cianura, fotbalul se revarsa in spatiul public in miros de fumigene, in sunet de manele, si insotit de nesfarsite scandaluri care coloreaza totul orgiastic. Ce bine e ca avem fotbal si ca Romania e o tara asa de frumoasa! Altfel nu stiu cum ne-am descurca.

Din cand in cand insa, jurnalistii sportivi din tara noastra mai fac cate o greseala. Te pomenesti ca in noianul de stiri despre reghe si meme si alte creaturi bizare care se scofalcesc pe toate posturile si isi dau ochii peste cap si behaie si se iau la bataie cu cine le iese in cale, mai apare cate o stire despre tenis sau rugby, sau sporturi de care microbistii din romania nici n-au auzit vreodata. Asa a aparut si stirea ca Simona Halep a castigat un titlu, apoi inca unul, apoi inca unul, printre pozele cu escapadele fotbalistilor, printre articole despre revenirea lui Mutu la nationala si a lui Surdu la conducerea ei, etc. O, sigur, transmiterea in direct, la unul dintre miile de posturi de sport, a vreuneia dintre aceste finale ar fi fost prea mult! Ajunge o stire despre tenis si cinci mii despre elevii lui Piturca. Ajunge o stire despre tenis si patru mii cinci sute despre transferul nu stiu cui nu stiu unde. Ajunge o stire despre tenis si doispe mii despre esecul Stelei in Europa.

Daca Simona Halep ar fi pierdut la Moscova sau la Sofia, n-am mai fi auzit de ea. Sau i-ar fi scapat cuiva un titlu de genul: “Simona rateaza in finala” sau “Evolutie dezamagitoare a romancei”, si inca doua sau trei randuri despre parcursul ei pana acolo. Eventual o poza cu ea luata de pe saituri din afara.

Dar Simona n-a pierdut! N-a pierdut o data, n-a pierdut de doua ori, n-a pierdut de trei ori – hai mai, las-o-n-colo – n-a pierdut de patru ori, n-a pierdut de cinci ori, n-a pierdut de sase ori, n-a pierdut; s-a incapatanat sa castige. Si atunci, ca treziti dupa un somn adanc, fara sa stim exact cine e Simona Halep, victoria ei a devenit victoria noastra. Am castigat si noi odata cu ea! Am invins! Hai Romania! Simona e romanca! Tenisul romanesc! Romania e o tara frumoasa!

Repetitie

O sa va grabiti sa spuneti ca iar scriu despre tenis. Ca alt subiect nu mai am, ca nu ma tin deloc de lucruri serioase. Puteti crede ce vreti, dar eu va spun ca nu despre tenis scriu, ci despre ce inseamna sa reusesti, sa crezi in tine atunci cand n-a mai ramas nimeni in jurul tau care sa creada, sa fii mai bun decat tine insuti. Adevarata frumusete a unui om sta in puterea lui de a fi mai mult decat este. Iar tenisul este sportul in care aceasta superba incapatanare care este expresia curata a dominatiei “cine-lui” asupra “ce-ului” si-a gasit ieri in trei randuri expresia perfecta. Bine, in doua si jumatate.

Federer a jucat sclipitor impotriva lui Djokovic timp de un set si ceva, si daca nu l-ar fi tradat cateva erori nefortate, daca ar fi avut ceva mai multa sansa, ar fi putut sa castige. Cand toata lumea sa astepta sa cada din top 10, cand cei mai bine-voitori ii cautau scuze si argumentau ca ramane, totusi, unul dintre cei mai buni, daca nu cel mai bun jucator din istorie, dar ca se afla acum, nemijlocit, in fata sfarsitului carierei, Federer a inceput sa-si regaseasca iarasi forma si sa joace uneori la fel de entuziasmat si de sclipitor ca altadata. Ca atunci cand Djokovic ridica bratele in aer de neputinta, pierzand setul la 0, sau cand Nadal recunostea ca, daca Federer joaca asa, pur si simplu nu-l poate bate. Ieri Federer a pierdut, dar a castigat.

Cel de-al doilea meci al serii a fost meciul Simonei Halep. Inceput usor nesigur de meci, cateva sanse ratate de break, cateva lovituri penetrante ale Anei Ivanovici, fost numar 1 mondial, si setul s-a scurs, usor, in contul sarboaicei. La pauza, Simona s-a asezat pe scaun cu acea incapatanare senina, surda si impenetrabila, care este in aceeasi masura expresie a vointei si a imaginatiei. In setul doi, Simona avea sa se reinventeze. Adaptandu-se la returul furios al adversarei, lovind hotarat de pe fundul terenului, atacand neobosit, Simona a castigat setul la 1.  Setul 3 insa avea sa fie campul adevaratei batalii, dupa ce primele doua seturi otelisera nervii si vointele ambelor jucatoare. Iar la 3-0 parea ca nimic n-o va mai putea opri pe Ana Ivanovici sa stranga definitiv pumnul ei micut, la sfarsitul partidei, prinzand in el, ca pe o creatura misterioasa, acea nemarginita satisfactie de a fi triumfat. De a fi fost mai buna. Dar Simona i-a desfacut deget cu deget pumnul acela care se strangea la rastimpuri, pulsatil, ca un fel de inima a victoriei, si care imprastia in corpul sarboaicei ultimele resurse de adrenalina si de incredere in sine. De la 0-3 Simona n-a mai facut nicio concesie. S-a incapatanat sa fie frumoasa si, miraculos, a reusit. Mai intai s-a catarat pe firul acela subtire de par, revenind de la 0-3 la 3-3, apoi, cu mici explozii de rever si de dreapta, a urcat pana la sase. La final, pumnul romancei s-a strans, satisfacut si ocrotitor, in jurul acelui micut animalut care se cheama victorie si care, acum, era numai al ei. Dincolo de orice indoiala.

Ultimul meci al serii, care incepuse in timp ce Simona castiga setul doi, i-a adus in arena cu fileu pe cei mai incapatanati doi spanioli din istoria tenisului: Nadal si Ferrer. Nimeni, dar absolut nimeni nu credea ca Ferrer ar putea avea o sansa. Pierduse, in fond, ultimele 9 meciuri impotriva lui Nadal (dintr-un total de 20 (douazeci) de infrangeri), iar comentatorii britanici au fost nevoiti sa apeleze la internet pentru a afla cand a castigat ultima oara. Probabil nici Ferrer nu-si mai aducea aminte. Insa lui nu-i pasa de asta. Spre deosebire de noi, el stia un singur lucru: ca, desi a pierdut de 20 de ori, astazi poate invinge. Prin ce miracol exista in el speranta asta, credinta asta sincera, debordanta, in ciuda a tot si a toate, nu cred ca ar putea cineva explica. E o forma de nebunie din care se naste excelenta si pe care nu o poti trai prin empatie, de la distanta. Si in meciul care, pentru toata lumea, avea numai un singur deznodamant posibil, miracolele au inceput sa se intample. Ferrer a castigat primul set apoi, dupa o mica ezitare, ca si cand nu i-ar fi venit sa creada ca poate servi pentru meci impotriva lui Nadal, l-a castigat si pe cel de-al doilea, ajungand in finala.

Desi demonstratiile de ieri au fost desavarsite, nu cred ca vreunul dintre noi sa fi invatat sa joace tenis. Si poate ca ceea ce am vazut ieri nici n-a fost macar o lectie de tenis. A fost, cum se tot spune la noi, o lectie de viata. Sau, mai curand, o lectie de umanitate, o lectie despre “ingerii mai buni ai naturii noastre”.

Tenisul la feminin (sau despre cum a cucerit o romanca Moscova)

De cativa ani incoace, tenisul masculin s-a mecanizat si technicizat intr-atat, incat a ajuns sa semene cu un meci de box. Schimburile nesfarsite de mingi pe terenuri din ce in ce mai lente, care aproape iti dau impresia ca s-ar putea sfarsi intr-o lupta corp la corp, in care rachetele vor fi folosite drept ghioage, aduc mai degraba, cu o infruntare intre doi gladiatori: miza? epuizarea celuilalt! Inteligenta si-a pierdut primatul in fata fortei, muschii au luat locul excelentei tactice, curajul a fost inlocuit cu precautia exasperanta a loviturilor de pe fund, de unde nadal sau ferrer culeg mingi care n-ar mai trebui sa se intoarca niciodata inapoi. Ti-ai dori, uneori, sa se reduca, macar cu cativa metri, spatiul din spatele terenului. Iata motivele pentru care esenta sportului alb s-a refugiat in varianta lui feminina. Acolo unde inteligenta si technica loviturilor stapanite la perfectie n-au cedat inca locul atributelor fizice; acolo unde tenisul si-a pastrat aerul de sah. 

Si cum sa nu jubilezi, cum sa nu te bucuri atunci cand vezi ca in ciuda mult trambitatei morti a sportului romanesc o micuta jucatoare de tenis pare a fi intruparea tocmai acelor calitati al caror ultim mare reprezentant masculin pare-se, a fost Roger Federer. La cei doar 1,68 ai sai – statura indelung deplansa de comentatorii americani sau britanici, care raman sceptici cu privire la sansele romancei de a intra in top 10 – Simona Halep este, de vreo jumatate de an incoace, la inaltime. Castiga turneu dupa turneu, surprinde pe toata lumea prin tenacitate si inteligenta de joc, prin miscarea in teren si prin ucigatorul rever in lung de linie, insa cand vorbeste despre jocul ei o face cu modestie, si numai pentru a ne transmite, implicit si explicit, placerea ei de a juca, o placere care emana din fiecare lovitura aproape si care este de-a dreptul contagioasa. 

Placerea de a juca pare a fi o expresie goala, vanturata mai mereu de jucatoare si jucatori, pentru a se scuza atunci cand pierd sau pentru a se pune la adapost in cazul in care nu vor iesi victoriosi. La Simona insa nu este deloc asa. Placerea de a juca, in cazul ei, este placerea de a construi o combinatie perfecta de lovituri prin care sa-i dai adversarei sah, si iarasi sah, si apoi mat; e placerea de a-ti perfectiona loviturile pana in punctul in care le poti executa fara efort, savurandu-le de-a dreptul; e placerea de a gasi calea spre victorie, prin labirintul complicat al unui meci; e placerea, in fine, de a castiga, de a reusi, de fi fost mai bun decat tine insuti. 

Simona Halep este o jucatoare completa. Altfel n-ar fi reusit sa catige 5 titluri intr-o jumatate de an. Altfel n-ar fi reusit sa o invinga inca o data, intr-o finala de data aceasta, pe Sam Stosur, o jucatoare impresionanta cu un titlul de Mare Slam in palmares. Insa ceea ce uimeste cel mai mult la ea nu este agilitatea cu care se misca pe teren pana acolo incat devine una cu el, nu este reverul precis si neiertator in lung de linie, cu care isi dezechilibreaza adversarele si nici vointa si curajul de a castiga – toate atribute ce nu pot lipsi unei campioane -, ci frumusetea si seninatatea care emana din jocul ei. 

Nu sunt sigur ca va ajunge vreodata sus de tot, pe prima treapta a clasamentului, si nici nu pot garanta ca va ajunge in primele 5 sau in primele 10 jucatoare ale lumii (desi am banuielile mele), dar sint gata sa nu-mi pese daca ea va continua sa joace asa cum o face acum: cu bucuria nonsalanta si molipsitoare a unei fete careia nu ii e teama nici sa piarda si, mai ales, nici sa castige.

totul va fi (bine)

[…] au venit felceri să taie ce e în plus,
cum i-au tăiat bunicului piciorul.
dacă se întâmplă să taie cu prea multă râvnă,
m-a consolat mama,
poţi oricând reface totul dintr-un lemn bun,
de esenţă tare, mirositor în tot universul,
până în mormântul adânc al bunicului
pe care stă duhul sfânt şi-l cloceşte,
scoţând un fel de fum alburiu şi un ţipăt dacă îl atingi.
(şi din când în când scoţia)
[…]
când lucrurile cele mai simple sunt gata
trebuie construită în ele toată aparatura de rotiţe zimţate,
elice metalice, curele de transmisie, mici ochişori paraplegici,
micuţe fărâme de sinceritate
cu care lucrurile să-şi facă confesiuni unele altora;
în fine, fiecare lucru trebuie prevăzut cu o broască
şi o cheiţă trebuie să aştepte în ea să fie întoarsă.
(ca să nu uit de asta, făceam un nod în batistă).
iată, apoi mă aşezam pe o piatră
desenată într-adins cu multă moliciune
şi începeam să-mi închipui restul.
mă gândeam tot mai intens la ceva minuscul,
fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă,
ceva doar cât o umbră de unghie în oglindă,
pentru care, mai târziu (îmi făceam deja planuri),
să pot inventa microscoape şi tot felul de nume sofisticate
într-o limbă plină de consoane
despre care deocamdată nu ştiam mare lucru.
aveam cumplit de multă treabă (nu-mi ardea de dezmăţuri)
şi bunicul era şchiop sau murise,
sau fusese aruncat de mult într-o luptă pe o altă planetă,
inventată de altcineva, la mâna unor puşlamale ca mine
iar mama făcea rebus pe covorul din sufragerie
şi n-avea niciodată timp (atât de muncitoare era, săraca).
iată cât de singur eram în încercarea mea!
cam fără chef am apucat uneltele facerii şi m-am pus pe treabă:
o noapte întreagă am trudit la celule de toate felurile,
(şi atunci nu erau aparate ca azi)
am meşterit o recuzită bogată înăuntrul lor
ca sertarele pline de piuliţe în care umbla numai duhul sfânt
şi bunicul (şi din când în când cărtărescu, dar îşi acoperea foarte bine urmele).
după vreo 10 ore de muncă intensă mi s-a făcut rău
de hărmălaia pe care o creasem
şi am rugat-o pe bunica să-mi aducă o cană cu suc de soc
care creştea pretutindeni pentru că era planta mea preferată.
(era singurul lux pe care mi-l permiteam,
şi-o desemnasem pe bunica, din lipsă de personal,
să se ocupe cu fabricatul licorii).
pentru că firile inteligente lucrează mai bine noaptea,
eu preferam să dorm ziua, iar mama făcea mai departe rebus
pe covorul din sufragerie, dar se antrena deja pentru cel mai mare, din hol.
pentru mama inventasem, în grabă, un concurs mondial de rebus
pe care urma să-l câştige.
(sora mea înprăştiase hărţi peste tot şi sărea dintr-o ţară într-alta)
[…]
când m-am trezit din anestezie,
am ştiut că lipseşte ceva şi aşa mi-am dat seama cât de singur eram
că nici nu îndrăzneam să vorbesc despre asta.
dar erau o sumedenie de urme prin cameră:
urma zilelor în care murisem aproape
mirosind a spirt şi a bandaje şi a cărţi de joc folosite
urmele gesturilor cu care chirurgii şi asistentele
indicau ustensilele care trebuiau folosite
şi, mult mai neclare, urmele cuvintelor de încurajare
care se auzeau de dincolo de uşă
şi spaimele pe care n-ar fi trebuit să le aud
apoi, mult mai clară, urma mamei
care încerca toate cuvintele cu şapte litere care-i veneau în minte
le desfăcea pe degetele ei şi le număra, în timp ce eu tăceam,
şi-i creşteam mamei binevoitor mereu alte şi alte degete
ca să poată număra, săraca, până la paişpe mii şi ceva
eu tăceam (am mai zis asta) dar în secret tăceam deja despre altcineva.
acum ştiam, scormonisem cu mintea mea ploioasă
până la adevăratul motiv pentru care dumnezeu
îşi murdărise mâinile cu adam.
îmi bătea inima tot mai tare şi cheiţele se învârteau frenetic în lucruri,
încuviinţându-mă.
ştiam de ce creaţia trebuia să treacă prin adam ca printr-o gară de provincie
înainte să atingă destinaţia finală
şi asta avea să mă ajute şi pe mine să-mi desăvârşesc creaţia.
adam era unealta divină de cucerit eve, peţitorul divin,
intermediarul neţărmuritei dar atât de timidei iubiri divine.
dumnezeu plănuise totul, din prima zi,
aşezase toate lucrurile după o schemă perfectă,
pentru ca, la sfârşit, eva să-i cadă în braţe.
tot tam-tamul creaţiei nu fusese decât un pretext,
aşa cum toată furia divină revărsată asupra perechii adamice
n-a fost decât accesul de gelozie al unui dumnezeu înfrânt de propria-i armată,
ca napoleon la waterloo.
dar eu căscam deja liniştit ştiind că n-aveam să repet greşelile lui
mai era foarte puţin până când totul avea să fie gata
şi figurile geometrice din jurul meu se schimbau, la nesfârşit,
unele într-altele ca şi când ar fi îngânat, liniştitor:
totul va fi bine, puiuţă, totul va fi bine.