***

sordida amintire de tren, pleoapele ei îmbălsămate, întunericul de molie orbecăindă al vagonului. toate astea mi se învârteau în cap când eram deja de ore bune ajunşi, când tu forfoteai pe lângă mine răsfoind batjocoritor o carte, apăsându-te pe umărul meu şi născând în mine acele buline care se cheamă instinct sexual, hrănind acele plante care se numesc plăcere şi care înfloresc mereu în apropierea ta; mă clatin de dorinţă şi cad ca un trunchi retezat de om mare, îmbătrânind voios, la lumina oaselor tale albe. şi până mâine o să fie mai întâi duminică, o să ne bucurăm de ziua aceasta prin împerecheri şi prin naşteri, o să ne agăţăm îmbrăcămintea de lustre şi o să costumăm spătarele scaunelor, iar noi o să ratificăm tot felul de tratate, goi ca nişte piei roşii abia născute, o să cântăm pe două voci oda bucuriei şi o să creştem în sfinţenie precum porumbeii în cuiburi. apoi o să ne închidem într-o cameră supunându-ne setei şi foamei, o să îndurăm, fiecare pentru celălalt chinurile de nepreţuit ale primilor oameni, până când o să încetăm, îmbrăţişaţi, să ne mai dorim altceva decât să ne devorăm unul pe celălalt, să ne îmbrăţişăm lăuntric, cu tuburile digestive, să ne ghemuim în alveolele pulmonare ale celuilalt şi să ne strigăm de acolo iubirea. n-ar mai exista nimic după, numai un fel de christos care îţi taie respirarea alcătuit din noi ca din două catene de ADN şi pe care fiecare dintre noi, dacă ar mai trăi, l-ar numi eu însumi.