Ce petrecere reuşită!


Muzica în care se transformau lucrurile din jurul meu ca nişte culori amestecate la întâmplare avea nevoie de un călător obosit şi lipsit de gânduri, de un al fel de cutie de rezonanţă. tristeţea mea nu era de ajuns, nici mâna mea pe jumătate visată care ardea cu o flacără albăstruie, nici ochiul meu care începuse să picure pe dinăuntru şi să se alungească ca o lămâie. stând în fotoliu, cu capul electrificat pe jumătate, pe jumătate mirosind a petrol, oscilând între cele două lumi ca între două sicrie în care ar trebui să mă închid, aşteptam să mă înlocuiască în ambele lumi altcineva şi să mă lase să plec. din când în când îmi roteam încheietura mâinii drepte şi pipăiam cu cealaltă mână limbile neclintite ale acelor de ceas, subţiri ca nişte dumnezei de vată de zahăr ca nişte fire de salivă. stăteam în fotoliu ca într-un osuar, perfect nemişcat, cu picioarele adunate sub mine, de pază. unele lucruri o luaseră înaintea timpului, mâna mea de exemplu care ardea cu o flacără albăstruie îmi zâmbea dintr-un viitor care se îndepărta mereu ca o durere în ploapa subţire. apoi cealaltă mână începea să fumeze ca un înger păzitor aşezat de-a dreapta mea, în silă. şi iată cum am coborât atunci pe covor, picioarele mele au traversat încăperea dintr-un romb în altul, ritualic, am început să simt insecte minuscule eclozându-mi sub piele cu pocnete înfundate şi scurte; unele îşi luau zborul, altele se adânceau tot mai mult în carnea şi în oasele mele, devorându-le ca o flacără albăstruie; când am reuşit să privesc pe geam, în jurul meu se umpluse de aripi minuscule şi rozalii, de la celălalt capăt al încăperii fotoliul mă privea neîncrezător şi eu i-am făcut un semn să vină, aş fi vrut să mă aşez acolo, la geam, insecte minuscule ţeseau în jurul meu o pânză lipicioasă şi fină cu găuri la fel de mici ca o pată oarbă de pe retină; trebuia neapărat să dau un telefon, să încerc ceva, viaţa mea nu trebuia să se dizolve în felul ăsta, eu avem alt destin, existenţa mea trebuia să străbată până în cealaltă cameră şi să iradieze de acolo în ceilalţi, să se multiplice ea însăşi ca nişte insecte, să-şi treacă făptura larvară asupra tuturor, să invadeze distanţa dintre mine şi lume ca o spumă; dar nu mai eram în stare să disting nimic, decât zumzetul miliardelor de aripi minuscule care gravitau în jurul meu şi care devorau flacăra albăstruie a mâinii mele intrând şi ieşind din mine ca dint-un stup. din mecanismul complex al trupului meu vorbitor rămăseseră numai câteva metafore cu rotiţele defecte şi câteva oase pline de crăpături şi de găuri; aş fi vrut să fac o ultimă încercare să transcend şi să plec, când am auzit pocnetul ascuţit de balon plin cu aer al inimii mele care se vărsase pe podea. şi numai privind mai atent, cu ochiul care se resorbise pe jumătate, am văzut că balonul ce tocmai plesnise era nu inima, ci vezica urinară, iar lichidul care se împrăştiase cu un miros dulceag era galben şi înţepător ca un aer stătut într-o cameră goală.

Ce petrecere reuşită!, m-am gândit, când ultimul electron în care locuia sufletul meu s-a desfăcut în trei cuarci minusculi cu aripi rozalii, dizolvându-mă eu însumi, în semn de moarte, ca un insecticid inofensiv, ca un cub de zahăr într-o cană cu lapte.

Până la aripi


Se făcuse toamnă de o jumătate de zi. deja. obosisem să port aşteptarea cu mine, aşteptarea că ceva o să se-ntâmple, până la urmă, că o să intre cineva în camera mea, gesticulând cu moliciune, ridicând din sprâncene, ca şi când s-ar fi aşteptat să fie altundeva, ca şi când noi amândoi, oricine am fi, eram luaţi prin surprindere de întâmplare ca de un zgomot violent, şi că oricât ne-am strădui să construim între noi, din cuvinte, un aer firesc şi comod, am sfârşi înotând cu braţele în întunericul încăperii, până la aripi. era trist că nu era aşa. că nu era nimic în locul aşteptării mele, în locul singurătăţii din care crescuse vegetaţia bogată a tristeţilor mele, şi că eu nu puteam face nimic. decât să îndur absenţa deplină, mişcând din cuvinte ca dintr-o mână ruptă, până la aripi. Eram atât de trist, ca şi când mă pregăteam să merg la înmormântarea Marei, ca şi când aş fi putut-o vedea numai moartă, acoperită cu flori.