Bolile de piele la trilobiti (intermezzo)

Căpitanul Saragoza nu îndrăznea să-şi imagineze că desenul pe care tocmai îl isprăvise ar putea fi unul dintre cele mai frumoase lucruri făcute vreodată de o mână de om. Când Lucilio îi aduse – privind desenul – laudele pe care căpitanul le merita cu prisosinţă, el respinse, cu o fluturare de mână, cuvintele meşteşugite ale matelotului, dar le primi totuşi cu un zâmbet care nu-i scăpă acestuia din urmă. Pentru a arăta ca laudele nu erau numai o pornire slugarnică a supusului faţă de stăpân – ceea ce, dragii mei, se întâmpla să fie perfect adevărat – Lucilio îl înştiinţă în grabă pe căpitan de moartea marinarului ale cărui picioare fuseseră smulse, cu o zi înainte, de lanţul ancorei, apoi apropiindu-şi palmele în semn de rugăminte îi ceru căpitanului să vadă şi celelalte desene. Căpitanul Saragoza nu era într-atât de încuiat încât să nu priceapă adevăratele intenţii ale matelotului său, însă era prea dornic de laude ca să-şi permită să aibă dreptate. Aşa că luă, fără grabă, caietul pe care mâzgălise, în unele rânduri, tot felul de  lucruri, şi începu să răsfoiască prin el. Astăzi putem afirma aproape cu certitudine că desenele care îi fură arătate lui Lucilio acum mai bine de trei sute de ani în urmă erau exact acelea de care ne folosim acum pentru a pune pe hârtie, cu maximă acurateţe, viaţa căpitanului Saragoza.

Bolile de piele la trilobiti (reloaded)

Pornit a doua oară pe drumul fără de pulbere al oceanului, înspre microscopicele dar deloc neînsemnatele insule despre care fu nu întâmplător vorba şi înainte, căpitanul Saragoza se simţea iarăşi el însuşi. Cântărind în palmă scumpul heruvim, a cărui electricitate statică emitea un zgomot de fond asemănător radiourilor moderne, Saragoza avu pentru prima dată nu numai sentimentul că fiinţa lui nu-şi poartă întâmplător umbra pe faţa pământului, dar că destinul lui este unul excepţional şi într-adins hărăzit de divinitate celor mai mari izbânzi. Dacă ne-am întoarce numai pentru o îmbucătură de cozonac privirea înapoi la momentul în care, spăşit şi învins, căpitanul Saragoza se înfăţişă, în împrejurări deja cunoscute, alteţelor sale regale, ne-ar veni fără îndoială ideea – sau, mă rog, i-ar veni oricărui om cu sertarele cât de cât pline – că divinitatea trebuie să aibă foarte mult umor dacă şi-a ales, pentru a-şi împlini planurile, un asemenea individ curios. Ba chiar suntem datori să facem această observaţie, de vreme ce ea a scăpat pletorei de teologi medievali care au lipsit de la rugăciune ca să încropească argumente teologice, ca nişte fierari care, vrând să ascută sabia, îţi oferă argumente pentru cât de bine taie, de fapt. Deci nu e de mirare că trinităţii nu i s-a atribuit nicăieri, alături de iubire, mărinimie, şi alte aiureli asemănătoare, simţul umorului pe care trinitatea trebuie să-l posede mai ales pentru că s-a găsit, tocmai ea, să locuiască în trei persoane dintr-o dată ca să-şi râdă de secolele de certuri teologice pe această chestiune. Sigur, dacă ar fi fost de şapte ori personală, atunci simţul umorului s-ar fi transformai într-un fetiş ceea ce, slavă dumnezeului tripersonal, nu e cazul. Încheind deci cu această scurtă paranteză teologică şi făcând eforturi să ne întoarcem de unde am pornit, merită să spunem că, de această dată, echipajul căpitanului Saragoza era mult mai restrâns decât prima dată. Nu mai cuprindea decât o singură navă, şimai puţin de 15 oameni, însă această navă, spre deosebire de celelalte trei, avea sa acosteze pe ţărmul uneia dintre cele trei insule din arhipelagul Antilelor, iar acostarea ei va costa omenirea mai mult decât şi-ar fi putut cineva imagina. Căci odată eliberat geniul căpitanului Saragoza avea să schimbe cu totul destinul insulei, şi, în genere, al întregii Portugalii.

Bolile de piele la trilobiţi (19)

Straniul vis al capitanului Saragoza

Căpitanul Saragoza se hotărî, în cele din urmă, să pună pe hârtie cuvintele pe care heruvimul de aur i le dicta în somn de câteva săptămâni încoace, alcătuind ceea ce avea să rămână cunoscut în istorie sub numele de Evanghelia celui de-al doilea început. Când dădu să se aşeze la masa de scris, se înecă straşnic şi tuşi înspăimântător până scuipă afară osul de peşte pe care i-l trimisese la timpul potrivit necuratul. Cu toate acestea, hotărârea căpitanului Saragoza nu slăbi deloc, ba dimpotrivă, iar mâna lui se întinse după călimara care aştepta pe masă şi o azvârli după diavol, precum făcuse şi un alt eretic înaintea lui – cunoscut sub plăcutul nume de cavelerul Jorg – care încerca să se scuze, prin aceasta, pentru calitatea îndoielnică a traducerii la care lucra. Dumnezeu fie binecuvântat că prea-curatul căpitan Saragoza nu avea de făcut nicio traducere, şi că talentul său în această privinţă avea să rămână categoric neexersat.

Când voi din nou să se aşeze la masă spre a da ascultare poruncii divine, căpitanul văzu în ultimul moment, că pe scaunul masiv de lemn se gemuise, abia trezită din somn, fetiţa pe care o culesese de pe o plajă, hotărându-se pe loc, fără să înţeleagă el însuşi de ce, s-o înfieze. Despre acest gest care îl transformă pe căpitanul Saragoza într-un sfânt în ochii marinarilor săi, se va vorbi poate într-alt loc. Să nu uităm însă că asemenea gesturi contrariante şi aparent absurde alcătuiesc adeseori vieţile sfinţilor, iar Saragoza era plămădit din acelaşi material ca şi ei, chiar dacă mai avea unele ieşiri necontrolate.

Căzându-i deci ochii asupra fetiţei care se suise pe scaun, căpitanul Sarogaza se îmblânzi pe dată, şi necuratul primi time-out-ul de care avea nevoie ca să cureţe de pe el, apa spurcată cu funingine, care se folosea atunci pe post de cerneală.

– Tu nu ştii să scrii! Îndrăzni cu timiditate blândul căpitan, dând-o uşor la o parte de pe scaun.

– Nu, dar pot să pun puncte, puncte când te gândeşti! Îi răspunse cu vădită înţelepciune fetiţa, găurind aerul cu degeţelul ei arătător, de trei ori, aşa, ca şi când ar fi apăsat nasul apostolului căpitan Saragoza.

Căpitanul Saragoza o aşeză însă cu grijă în pat şi o uită acolo. Aşezat la masă, cuvintele îi se încâlceau în cap şi claritatea cu care văzuse totul peste noapte se transformă într-o pâclă de neînlăturat. Asta nu fu însă de ajuns să-l oprească pe apostolul Saragoza de la sarcina care îi fusese dată, prin heruvimul de aur, de Duhul Sfânt în persoană. Aşteptând acolo, pe scaun, să fie atins de graţia divină, căpitanul Saragoaza îşi aminti însă de un alt vis, pe care îl avusese oarecând, şi se grăbi să-l însemneze, cu scrisul lui care exploda pe hârtie în pete de cerneală. Textul acesta nu s-a păstrat. Din păcate. La fel ca multe altele. Şi n-a putut fi găsit în niciunul dintre manuscrisele căpitanului. O  traducere a lui a ajuns însă, nu se ştie prin ce împrejurări în posesia straniului pictor şi strălucitului alchimist Hieronymus Bosch, care a creat, sub inspiraţia textului respectiv, un triptic ce avea să fie cunoscut sub numele de Grădina plăcerilor pământeşti. Nici n-ar mai trebui să spun că singurele cuvinte care s-au păstrat din însemnarea căpitanului Saragoza au fost tocmai aceastea. Să admitem totuşi că faptele prezentate aici ar putea fi numai pură întâmplare şi să dăm crezare unui cunoscut istoric, aflat încă în aşteptarea rezultatelor unor analiza grafologice de care noi considerăm că – dată fiind evidenţa de netăgăduit a faptelor – nu mai este nevoie.

Bolile de piele la trilobiti 9

In anul 1986, inainte de catastrofa nucleara de la Cernobil, s-a descoperit undeva in partea de sud a Portugaliei un document prin care capitanul Saragoza recunostea, in fata inchizitiei, ca este indragostit de fiica sa vitrega. La autentificarea documentului proaspat gasit a lucrat o echipa de specialisti ale carei rezultate aveau sa fie facute publice la cateva zile dupa ce intreaga Europa fusese traversata de frumoasa aurora nucleara. Din aceste motive, ca si din altele asupra carora nu vom insista aici – rezultatele aveau sa treaca neobservate.