Bolile de piele la trilobiti 13

8. O abordare mai ştiinţifică

S-a vorbit numai foarte rar şi de cele mai multe ori s-au spus numai jumătăţi de adevăruri despre dispunerea constelaţiilor şi influenţele astrale sub zodia cărora se afla planeta noastră în zbuciumatul veac al XVIII-lea, în care căpitanul Saragoza se deştepta la viaţă, pentru a muri, câteva decenii mai târziu. Până aici n-am spus încă nimic nou. Adevărul care nu mai poate fi ascuns omenirii de către grupurile masonice conspiratoare, de către asociaţiile secrete care moştenesc sângele divin sau care se află în contact cu civilizaţii mult mai înaintate decât a noastră, este că pe vremea aceea timpul ca şi spaţiul aveau altă consistenţă şi erau altfel percepute. Bunul nostru părinte fizician, maestru al viorii, Einstein, a depus eforturi concentrate pentru a demonstra nişte fapte care ţin, de-acum, de certitudine, dar care au trebuit să fie tăinuite secole în şir, din aceleaşi motive pentru care Suferinţele tânărului Werter au beneficiat de o continuare foarte comercială, un secol şi jumătate mai târziu, în care eroul nostru îmbrăţişa cariera militară şi le dădea dracului de femei. Altfel am fi riscat ca omenirea de astăzi se fie compusă integral din frumoase specimene feminine.

Dar să revenim acum la ale noastre. Merită spus – şi este, cred, în interesul tuturor – că documente care au fost păstrate cu sfinţenie –  unde altundeva decât în Arhivele Casei Regale a Portugaliei? – şi care aveau să treacă în parte în arhivele Vaticanului, au ajuns, printr-un întâmplare foarte complicată, în mâinile noastre. Nu ne ferim să spunem că ne asumăm întreaga răspundere pentru afirmaţiile pe care le vom face aici şi care vor schimba, în unele cazuri poate radical, imaginea pe care o avem despre propriul nostru trecut.

Să spunem deci că datorită unui context astral care va să se repete abia într-o sută cincizeci de mii de ani, în secolul XVIII poziţia pământului în cosmos făcea ca timpul – şi spaţiul mai ales – să aibă alte caracteristici decât cele cu care suntem familiari astăzi. Ideea de succesiune temporală, care este o invenţie exclusivă a deceniilor recente, era pe atunci înţeleasă ca o complementaritate temporală care presupunea ca oricărei fapte sau întâmplări să îi corespundă o alta, dar de sens contrar. Astfel, dacă am vorbit despre schimbul de însemne ale celor două nave implicate în conflictul încheiat pe cale amiabilă, ar fi trebuit să vorbim, în acelaşi timp, despre desfăşurarea sângeroasă a conflictului şi despre păstrarea însemnelor. Cele două evenimente nu trebuie însă înţelese ca simultane, ci ca aflându-se într-un raport de derivare logică, cam aşa cum se întâmplă în silogismul prin care Socrate este ucis pentru simplul fapt că este om. Ceea ce, între noi fie spus, mi se pare barbar!

S-a folosit, în mediile academice, conceptul de bifurcare temporală, dar nici acesta nu este o alegere tocmai fericită, pentru că ar presupune existenţa a două orizonturi temporale. Ceea ce, după cum am văzut, nu este cazul. Aici e poate potrivit să amintim că dovezi ale acestui fapt au rămas sedimentate în limba vorbită, în tot felul de expresii de genul „tot răul spre bine” şi altele, care surpind tocmai această complementaritate spaţio-temporală despre care fu vorba mai devreme. Cu alte cuvinte, ori de câte ori un lucru rău se produce, este necesar ca din el să ia naştere contrariul său, pentru ca continuumul spaţio-temporal să-şi găsească împlinirea.

Bolile de piele la trilobiti 12

7. Începuturile marinăreşti ale căpitanului Saragoza

Să nu vă închipuiţi că dimineţile erau uşoare pentru mândrul căpitan Saragoza. Nici vorbă, ce să mai. Dar dimineaţa aceea de iulie sau august (documentele păstrate în arhivele Casei Regale a Portugaliei nu oferă o dată certă) a anului 1759 avea să fie cu totul specială. Şi asta pentru că Vincezio Saragoza, tânărul care ajunsese pentru a doua oară la vârsta maturităţii şi ar fi fost gata să o ia de la început încă o dată în caz că boala s-ar fi pus iarăşi de-a curmezişul dezvoltării lui trupeşti şi spirituale, află că din trupul lipsit de viaţă al bătrânului său părinte ciuguleau albatroşii. Un băiat îl descoperise din întâmplare, când se pregătea să iasă pe mare să pescuiasă, şi lovi de câteva ori cu botul cizmei în el, ca să verifice dacă nu cumva dorme. Când s-a convins că era mort  s-a întors din drum, înfuriat că avea să piardă o zi de pescuit, şi a dat de ştire întregului sat. Apoi cineva îşi făcu drum până la Vincenzio şi-i duse şi lui vestea.

Era o dimineaţă al dracului de rece. Să fi turnat în tine o vadră de ceai fierbinte, şi tot n-ar fi fost de cine ştie ce folos. Iar el nici nu deschisese bine ochii şi poc!, veni peste el vestea ca un taur izbindu-l direct în piept şi lovindu-l de pereţi. Pe drum, încercând să se dezmeticească sau să se convingă mai bine că totul era un vis – nu-i ieşea nici una nici alta – tânărul Vincezio se împiedică şi căzu chiar de câteva ori, fără să reuşească însă să ajungă la o concluzie. Realitatea însă nu-i lăsa nici o clipă de răgaz, astfel că vreun sfert de ceas mai târziu Vincenzio se întorcea acasă cărând în spate trupul îmbibat de apă şi găurit ici şi colo, după un model necunoscut, de ciocurile frumoaselor păsări. Când lăsă jos, în faţa colibei de chirpici, trupul de lut al părintelui său, Vincenzio era atât de obosit şi de trist încât cu greu a reuşit să rămână în picioare şi să nu se prăbuşească alături de trupulului care păstra încă, destul de precis, toate semnele sufletului de care fusese pentru scurtă vreme locuit.

Două zile mai târziu de la dimineaţa aceea îngheţată, care îl transformase pe Vincenzio în cu totul altcineva fără ştirea lui, tânărul care nu se mai simţea legat de nimic şi de nimeni în micuţul sat de la marginea înfloritoarei aşezări căreia i se zicea Evora hotărî să se urce la bordul vasului Creola, ca om bun la toate şi pe bani de nimic. Dar asta n-avea să intereseze pe nimeni.

Bolile de piele la trilobiti 11

E însă imperios să spunem că, dacă este să dăm crezare jurnalului de bord al căpitanului Saragoza, descoperit în aceeaşi vreme cu nefericitul document despre care fu mai devreme vorba, lupta dintre cele nave s-a încheiat cu o remiză care a mulţumit ambele tabere. Mai mult decât atât, se pare că la finalul ei s-au schimbat invitaţii de complezenţă şi cărţi de vizită. Bravul căpitan Saragoza a acceptat chiar şi un schimb de însemne cu formaţia adversă, dintr-un avânt filantropic care nu avea să rămână fără urmări. Schimbul acesta de însemne l-a pus în dificultate, mai întâi, chiar pe autorul rândurilor de faţă, care se văzu în situaţia de a trebui să ia o foarte grea hotarare, renuntand la unele dintre cele mai frumoase alcătuiri de cuvinte care i-au reuşit până aici, de vreme ce nu ar mai putea să vorbească cu temei despre nava care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, decât dacă ar dori, prin aceasta, să-l inducă în eroare pe cititorul a cărui atenţie nu a fost nici până acum menajată.

În vreme ce căpitanul Saragoza cădea pe gânduri, mulţumit totuşi de rezultatul înfruntării, nava care purta însemnele piraţilor se depărta de cea care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, după un schimb de identitate care deşi păruse cel mai potrivit pe moment, se va dovedi extrem de băgubos pentru ambele părţi. Dar despre aceste lucruri vom pomeni cu altă ocazie.

Bolile de piele la trilobiti 10

La scurtă vreme de la atacul piraţilor, căpitanul Saragoza înceapea să-şi revină din starea de înţelept budist şi să se scuture de neputinţa care-l transformase, totuşi numai pentru scurtă vreme, într-un mecanism defect, cu circuitele înnodate. Vocea puternică şi pătrunzătoare a căpitanului dibuia acum după marinarii teferi, lovindu-se, la întâmplare, de trupurile surprinse de moarte în cele mai inspirante poziţii. Câţiva începeau să-şi revină, îndemnaţi cu blândeţe şi de unele lovituri zdravene ale căpitanului, alţii înţelegeau abia acum că atacul pe care reuşiră să-l respingă avea să fie ultimul pentru ei. Lucrurile astea contează însă mai puţin. Ceea ce este cu adevărat important, este că imediat după ieşirea căpitanului din transă, singurul vas care mai purta însemnele Casei Regale a Portugaliei pe deasupra apei se îndrepta, cu oarecare dificultăţi de ce să nu recunoaştem, spre nava piraţilor, avariată şi ea destul de serios. Nimeni n-ar fi fost suficient de tâmpit să creadă că mai rămăsese cineva pe vas cu cu mintea întreagă, atunci când căpitanul răcni ordinul de urmărire, cineva care să se opună – şi nu cu puţine argumente – ordinului care se va dovedi mai curând pripit. Zelul lor – aparent măcar, dacă nu sincer – ar fi putut fi pus nu numai pe seama smintelii, ci şi pe seama supunerii îndelung exersate faţă de un conducător de neclintit. De fapt, nu s-ar putea spune din ce motive nimeni dintre cei câţiva membri teferi ai echipajului nu îndrăzni să sufle o vorbă împotriva hotărârii bravului căpitan Saragoza, care ar fi fost în stare să înoate de unul singur până la vasul piraţilor şi să sape o gară în cală cât un pui de balenă, prin care apa s-ar fi putut strecura înăuntru în voie.

La lăsarea întunericului, după o urmărire absolut lipsită de suspans, în care atât urmăritorii cât şi urmăriţii păreau sâcâiţi de căldură şi de aerul încărcat de sare al oceanului şi ar fi vrut să isprăvească mai repede ziua şi să se arunce în aşternut, nava care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei sufla în ceafa de lemn uzat a celei care se târa cu vreun sfert de milă, dacă nu mai puţin, în faţa ei. Acesta fu şi momentul în care din pieptul bravului căpitan Saragoza izbucni ca o ghiulea strigătul de atac. Cele două ghiulele lansate simultan, ratară însă, premeditat, ţinta. Avertismentul fu urmat de o somaţie, pe care piraţii o primiră cu râsete şi cu câteva focuri stângace de armă. O vreme se trase la întâmplare, iar zgomotele armelor erau cu uşurinţă acoperite de hohotele generale de râs. De fapt, dacă este să ne păstrăm până la capăt obiectivitatea – calitate vitală în astfel de circumstanţe – trebuie să spunem că lupta dintre cele două nave nu prea aduce a luptă. Tocmai de aceea, nu vom vorbi aici despre acte de vitejie ale unora sau altora, deşi despre moarte s-ar cădea să vorbim, chiar dacă numai în trecere şi mai mult ca să umplem foile.

Bolile de piele la trilobiti 8

Cândva, la sfârşitul anului 1752 sau la începutul anului următor – documentele păstrate în arhiva Casei Regale a Portugaliei se contrazic în această privinţă ca şi în multe altele, dar pe noi, care urmărim desfăşurarea evenimentelor cu un ochi dezinteresat, acest lucru ne interesează mai puţin – căpitanul Saragoza dădea primele semne de îmbolnăvire. Era vorba, desigur, de acea molimă necunoscută care se răspândise prin satele Portugaliei umplând bisericile cu un potop de coşciuge în care trântea, la întâmplare, când o babă încă nedespuiată de feciorie, când un zdrahon de maur cu mădularul cât coada de la mătură, când unii peste alţii copiii albi şi mulatri ai unei familii sărace care cumpărase scânduri suficiente numai pentru unul dintre ei, iar ei  se înghesuiau acum cu totii spre lumea cealaltă pe culoarul tare strâmt şi acoperit numai pe jumătate cu o scândură ruptă, ca si cand acolo toate acestea ar fi fost gratis. Nu e ruşine să spunem  că lemnul era atunci la mare căutare, numărul de morţi sporind considerabil preţul lemnului – lucru care ar fi putut să-i bucure pe negustori, dacă n-ar fi fost ei înşisi primi care să contribuie la sporirea preţului.

Oamenii din vremurile acelea – unii dintre ei morţi şi de câteva sute de ani, potrivit unor sondaje foarte credibile – şi l-ar fi amintit pe căpitanul Saragoza ca pe un vlăjgan plin de vână, care striga în loc să vorbească şi o făcea mai mult în silă, singurătatea fiindu-i mai apropiată decât cei mai mulţi dintre oameni, fie ei vii sau morţi. Nici unul dintre ei nu l-ar fi recunoscut în trupul slab, întins pe o blană de lemn şi cu pielea scorojită de soare ca de un fel de râie pe Vincenzio Saragoza, singurul fiu al bătrânului pescar care se aşezase în marginea satului lor cu zeci de ani în urmă. Şi cu toate acestea, copilul acela care descreştea şi se subţia văzând cu ochii, suferind de o boală în faţa căreia nimeni nu izbutea mai mult decât să moară – e drept, cu o oarecare uşurinţă chiar – nu era altcineva decât viitorul căpitan Saragoza, cel în seama căruia avea să fie lăsata o misiune de o foarte mare importanţă pentru Academia Regală a Portugaliei.

Poate că lipsa apei şi a hranei l-au salvat pe copilul acela care trebui apoi să crească iarasi, ca şi când ar fi dat din el un nou vlăstar sau ca şi când ar fi trăit o a doua viaţă. Lăsând însă la o parte ipoteza orecum stranie şi contrariantă pentru cititorii secolului nostru – aceea că, murind, sufletul căpitanului Saragoza şi-a făcut cu încăpăţânare din nou loc în trup, de astă dată undeva mai jos de glanda pineală, luându-şi iarăşi în stăpânire corpul – nu ne rămâne decât presupunerea că tânărul acela de nouăsprezece sau douăzeci de ani a găsit de unul singur leacul împotriva morţii. Mulţi dintre cei care vor fi susţinut această presupunere nu vor fi fost surprinşi să vadă, la câteva luni de la însănătoşire, un nou Vincenzio, pe care nu-l mai interesa nimic din jur, şi în faţa căruia toate lucrurile aveau acelaşi preţ. Unii spuneau chiar că murise, dar că mai rămăsese o vreme aici, într-un fel de neînţeles, şi că avea să ia cât de curând drumul celorlalţi.

Bolile de piele la trilobiti 7

Câţiva dintre marinarii care îl însoţeau în această expediţie luptaseră alături de el în nenumărate încleştări împotriva navelor spaniole din timpul interminabilelor războaie dintre cele două regate, având prilejul să cunoască o cu totul altă faţă a căpitanului Saragoza decât aceea schimonosită de plâns şi străbătută de spaime metafizice; tocmai de aceea poate le veni atât de greu să se dumirească şi să facă singurul lucru care era de făcut, singurul lucru care ar mai fi putut salva echipajul de asaltul piraţilor şi pe căpitanul Saragoza de sine însuşi. Aşa că doi dintre ei, înţelegându-se mai mult din priviri, au apucat unul dintre colacii de funii de pe punte şi au reuşit să-l imobilizeze pe bravul căpitan Saragoza care privea întreaga desfăşurare ca şi când toate i-ar fi fost scrise dinainte, până în cel mai mic detaliu, iar el nu era altceva decât o rotiţă care se învârtea sub forţa întregului mecanism.

Aşa cum Ulise fusese legat cu multe secole înainte, la cerere, pentru a putea face ochi dulci sirenelor fără ca acest lucru să-l ducă la pieire, căpitanul Saragoza, intonând o litanie care nu era cunoscută decât unora dintre marinarii de la bord, stătea cu spatele sprijinit de catarg şi cu mâinile legate la spate, scoţând la răstimpuri strigăte sparte de om aflat sub blestemul unei vrăji. Mulţi dintre marinari aveau să dea vina pe ochiul cu aripi care, credeau ei, îl scosese din minţi pe bravul căpitan Saragoza, alţii fiind de părere că dimpotrivă, ochiul de aur era singurul lucru care îl mai lega de viaţă. Însă acum nu era timp de păreri, fireşte. Piraţii reuşiseră deja să aprindă prima dintre navele care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei şi se pregăteau de atacul următor.

În urma unor mişcări tactice cu totul inovatoare, care-i nedumeriră pe cei zece piraţi gata să se avânte pe punte şi să ia cu asalt ambarcaţiunea, echipajul a câştigat suficient timp cât să înfunde cu câlţi şi să lege apoi sănătos fălcile mormăitoare ale căpitanului Saragoza care îndemna la non-acţiune cu un zel care i-ar fi descumpănit până şi pe cei mai mari filosofi chinezi pe care căpitanul Saragoza i-a cunoscut în una dintre nenumăratele lui vieţi anterioare  – despre care insa nu putem spune mai multe acum.

De-acum însă fiecare marinar trebuia să-şi ia în serios rolul şi să facă tot ce-i stătea în putinţă să respingă atacul piraţilor care erau depăşiţi numeric de echipajul ambaracaţiunii ce purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, dar care, beneficiind de ascendentul psihologic al atacatorului şi de alinierea câtorva planete al căror nume este foarte des menţionat într-un tratat de astrologie din care vom cita la timpul potivit, păreau a fi în stare să compenseze inferioritatea numerică. Încleştarea nu era numai una a fortelor omeneşti, aşa cum se întâmpla mereu în evii întunecaţi, ci mai ales a unor forţe nevăzute, care saturau pe atunci atmosfera şi hotărau destinele tuturor muritorilor.

Bolile de piele la trilobiti 6

Căpitanul Saragoza avea sincere momente de tristeţe, ba chiar depresie profundă, când medita la adevărul incontestabil că de tot şi de toate se alege negreşit praful, că totul e inutil şi că pentru nimic în lume nu merită nici măcar să-ţi târăşti picioarele de la o punte la alta, deşi el tocmai asta făcea, în vreme ce ofta jucându-se cu heruvimul de aur şi frământându-l în mâini ca pe o minge spartă. În aceeaşi stare de depresie profundă, aplecat peste babord, cu privirea împrăştiată ca un foc de artificii l-a surprins şi atacul piraţilor, a căror ambaracaţiune ar fi putut fi zărită la orizont suficient de devreme pentru ca întâlnirea cu ei să poată fi evitată. Acest lucru nu s-a întâmplat însă din păcate pentru că echipajul uneia dintre cele două nave purtând însemnele Casei Regale a Portugaliei era peste măsură ocupat cu alinarea căpitanului Saragoza care nu se mai putea opri din plâns şi care se stăpâni în ultima clipă să nu arunce în apă ochiul acela auriu, pe care îl cântărea în mână ca un bun jucător de fotbal american ce se pregăteşte pentru o lovitură imparabilă. Dacă n-a făcut gestul acesta care ar fi echivalat cu o sinucidere, este pentru că Benigno, unul dintre marinarii cei mai apropiaţi căpitanului, apreciat de toţi pentru îndemânarea cu care ridica sau cobora velele de unul singur pe vreme de furtună, i-a smuls din mâini în ultima clipă busola, iar căpitanul Saragoza a izbucnit într-un plâns vindecător, care avea să fie totuşi fatal întregului echipaj, desigur.

În timp ce întreg echipajul era preocupat de cele amintite mai devreme, nava străină care purta celebrul şi ameninţătorul însemn se apropiase suficient de cele două nave care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei încât să poată începe acţiunea de luare în stăpânire a celor două ambarcaţiuni, sau, în cazul cel mai nefericit, de scufundare a lor, lucru care era cel mai posibil, deşi nu şi cel mai dezirabil. În loc să ordone punerea în funcţiune a celor două tunuri cu care era echipată propria sa navă, cele mai bune tunuri cu care fusese vreodată dotată o navă cu vele, căpitanul Saragoza, străbătut de sentimentul inutilităţii tuturor lucrurilor ca de un spasm, a ordonat cu voce răguşită să nu se clintească un deget împotriva piraţilor. Fiecare îşi are propriul destin, continuă oftând căpitanul Saragoza, şi cu vocea tot mai sugrumată de plâns, şi nu i se poate sustrage, orice ar face şi oricât ar încerca. Să ne aşteptăm deci soarta, dragii mei copii, şi să ne împăcăm cu ea înainte de a veni, pentru că de schimbat nu putem schimba nici o iotă, îşi aminti inexact căpitanul Saragoza un citat din biblie, şi toată lumea păru cuprinsă de stupoare în faţa atitudinii bravului căpitan, care ar fi fost altădată gata să se împotrivească de unul singur unui asalt din partea piraţilor, şi cu oarecari şanse de reuşită, desigur.

Bolile de piele la trilobiti 5

Până să ajungă în mâinile puternice ale căpitanului Saragoza, busola a ajutat deci la fertilizarea femeilor care nu mai reuşeau să rămână grele, la ridicarea de la pământ a zmeielor şi – dacă e să dăm crezare aceloraşi vechi documente, pirdute odată cu moartea călugărului benedictin care fugise cu ele şi trecuse munţii spre Franţa – chiar la prezicerea unor răscoale şi, în bună măsură, la împiedicarea lor. Apoi, vreme de ani buni – ani care nu înseamnă nimic la scara istoriei – busola a zăcut îngropată în nisip, cu „aripile” distruse, ca un peşte uscat, stare în care de altfel a şi fost descoperită de tatăl celui care avea să devină căpitanul Saragoza şi care o va purta cu el la pescuit ani în şir – dar iarăşi, ce înseamnă câţiva ani la scara istoriei? – până când avea s-o dea uitării într-una dintre lăzile vechi, aruncate în podul casei.

E limpede că bătrânul pescar, care se ocupa cu aceleaşi lucruri ca şi bunicii şi străbunii lui, şi a cărui existenţă se desfăşura cumva în afara curgerii fireşti a timpului, prelungindu-se în mit şi legendă, pana in fundul scarii istoriei, n-a avut nici o clipă habar de valoarea nemăsurată a ochiului plin de nisip pe care îl contamplase câteva clipe în lumina soarelui, înainte să-l azvârle cu un rânjet sec pe fundul bărcii. Ca orice om simplu, el a primit darul pe care i l-a pus în braţe soarta cu mirarea celui care n-are ce să facă cu el, şi cu sfiala de a-l arunca a celui care n-a primit în viaţa lui nimic. Dar dacă lucrurile au decurs în felul acesta, şi dacă heruvimul de aur – aşa cum avea să-l numească în taină căpitanul Saragoza, în vremea când îi închina rugăciuni şi-i aducea jertfe – a trebuit să fie găsit de cel mai nepotrivit om de pe pământ, este pentru că destinul se mai juca atunci cu vieţile oamenilor, făcând feste unora şi fericind pe alţii, absolut fără nici o noimă – aşa cum, potrivit câtorva prestigioase institute de statistică, se mai întâmplă şi astăzi, desigur.

Nu vom încerca să aducem justificări acestui fapt, asupra căruia am insistat deja prea mult, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante şi la care vom reveni numaidecât. Înainte de a repune naraţiune pe cursul firesc, ar mai trebui însă spus că fără intuiţia ieşită din comun a căpitanului Saragoza – care, deşi nu avea pe vremea aceea mai mult de paisprezece ani, a reuşit să-l împiedice pe bătrânul său tată să renunţe la ochi în schimbul a câtorva kilograme bune de peşte – noi am fi fost privaţi de plăcerea acestei povestiri, iar lui i-ar fi fost imposibil să se ridice atât de sus pe scara socială încât să i se acorde onoarea de a conduce cele două ambaracaţiuni care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei, şi cărora le fusese încredinţată o misiune de o importanţă cu totul ieşită din comun, despre care vom spune însă mai multe la locul potrivit.

Bolile de piele la trilobiti 4

Câte astfel de busole vor fi fost fabricate înainte ca cel care se pricepea să le alcătuiască să fie confiscat de pesta care a triplat viteza cu care se trecea pe lumea cealaltă, înscriind sudul Portugaliei şi o bună parte din teritoriul actual al Spaniei între cele mai bune echipe la acest sport de altfel firesc, nu s-ar putea spune – n-ar avea nici un rost să ascundem lucrul acesta – cu exactitate, aşa cum probabil ar fi fost pe placul cititorilor noştri, şi – lesne de înţeles – aşa cum ne-am fi dorit şi noi. Au existat câteva documente desigur, care aminteau în treacăt de această invenţie şi dădeau unele detalii cu privire până şi la modul exact de fabricare, însă ele au fost distruse în incendiul care a mistuit în timpul Primului Război Mondial podul mănăstirii de maici în care erau păstrate. Speculaţii şi zvonuri vor exista însă întotdeauna, dar noi nu ne vom coborî la nivelul acestora. Astfel că cititorii de bună credinţă ai acestor rânduri vor trebui să se mulţumească cu informaţia că una dintre acele busole electrice –  cărora le era ataşată o mică morişcă cu apripi dintr-o hârtie rezistentă la apă, capabilă să genereze suficient curent cât să alimenteze busola de care era legat – au intrat, fraudulos desigur, în posesia căpitanului Saragoza, fiul nelegitim al unui pescar portughez.

Din acest punct însă, firele povestirii se complică iremediabil, astfel încât ne vedem datori să urmărim pe de o parte destinul acestui căpitan, încă de pe vremea când nu apăruse molima care accelerase uluitor ritmul de trecere pe partea cealaltă a oamenilor şi cailor deopotrivă, şi împotriva căreia medicina şi magia făcuseră front comun ca la Verdun – şi cu rezultate comparabile în ceea ce priveşte numărul de morţi şi dispăruţi – concentrându-ne în acelaşi timp asupra tuturor acelor personaje cărora le-a fost dat să ţină în mâini obiectul acela straniu, ce îşi depăşise cu mult timpul şi a cărui existenţă se prelungeşte în mit şi legendă. E clar pentru toată lumea că ochiul cu aripă (aşa cum fusese numită busola în una dintre acele documente dispărute despre care am amintit anterior) nu a picat pur şi simplu din cer în braţele căpitanului Saragoza, şi că toată priceperea lui de marinar nu i-ar fi putut aduce sfera aceea înaripată, de ale cărei virtuţi nu vom vorbi niciodată suficient.

Ca o curiozitate şi tot ar trebui amintit faptul că unii dintre cei care au avut-o în păstrare fie şi pentru câteva săptămâni nu s-au dumirit nicicând ce ar putea fi, şi au folosit-o în tot felul de ritualuri, pe seama ei punându-se şi o serie întreagă de minuni care ar părea fără îndoială nişte banalităţi pentru medicina actuală, dar care demonstrează încă o dată că ochiul acela cu aripi – aşa cum fusese numit într-una dintre cronicile pierdute în timpul marelui cutremur de pâmânt care a distrus zeci de mii de locuinţe de pe teritoriul actual al Portugaliei – era cu mult înaintea timpului său şi ţinea neapărat să-şi făurească propriul destin.

Bolile de piele la trilobiţi 1

În data de 13 februarie 1777 ajungeau în Antilele mici, fără să ştie, şi mai curând dintr-o întâmplare care ar putea trece drept nefericită în ochii multora – dar nu în ochii căpitanului, însă despre acest lucru nu vom vorbi aici – două ambarcaţiuni cu însemnele Casei Regale a Portugaliei. Cele două ambarcaţiuni beneficiau de câteva invenţii de ultimă oră în materie de vase cu vele, fiind echipate cu ultimul model de frânghii special concepute, datorită cărora marinarii nu mai rămâneau, în urma îndeletnicirii cu ele, cu acele îngrozitoare bătături în palme, din cauza cărora nu avea curaj nici măcar să strângă în braţe femeile pe care le iubeau. Locul acestora fusese luat de pete microscopice şi fine care răspândeau un miros uşor neplăcut, dar cu care marinarii se obişnuiră ca şi cu toanele căpitanului sau ale oceanului.

În afară de aceste frânghii de ultimă generaţie, care aduseseră îmbunătăţiri fără precedent vieţii la bord, ar trebui să amintim şi de cele două tunuri cu care era echipat unul dintre vase, de mărime mijlocie, dar extrem de uşor de manevrat, care erau capabile să arunce ghiuleaua cu o precizie care-l făcu pe regele Portugaliei – pe atunci încă un bărbat numai vag atins de semnele nebuniei şi ale impotenţei – să exclame de bucurie, în prezenţa întregii suite care-i prezentase arma proaspăt scoasă de pe bancul de probe: „Vreau unul ceva mai mic şi pentru mine!”

Nu mai merită adăugat că audienţa n-a priceput sensul cuvintelor regelui, de acest adevăr incontestabil dând mărturie strigătul promt: câte vreţi, măria voastră!, ţâşnit de undeva dintr-un colţ al sălii, care îşi făcuse loc până în faţă, prin mulţime, asemenea unui copil mic al spectacolele aruncătorilor de flăcări. Pe seama acestei neînţelegeri s-ar putea pune şi nedumerirea şi stinghereala care se citea în privirile tuturor, ca un fel de scuză, în vreme ce regina mamă – o femeie fără copii, dar cu un deosebit simţ al umorului – izbucni într-un râs isteric, strigându-i soţului şi stăpânului său câteva cuvinte care nu au putut fi distinse nici de cele două însoţitoare care-i stăteau alături chicotind la rândul lor.

Din nefericire, în ciuda acestor invenţii care schimbară mult în bine viaţa marinarilor, oferindu-le siguranţă în luptele tot mai dese împotriva piraţilor – invenţii asupra cărora nu vom mai insista pentru a nu plicitisi cititorul cu date tehnice care-i depăşesc puterea de înţelegere – nici una dintre cele două ambarcaţiuni, care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei nu mai avea la bord nici măcar o busolă care să funcţioneze la parametri normali, iar lucrul încă mai al dracului, aşa-zicând, era acela că nimeni nu era la curent cu acest fapt de oarece importnaţă totuşi.

Descâlcirea motivelor datorită cărora se ajunsese în această situaţie deloc dezirabilă – după cum e lesne de înţeles – ne va lua prea mult timp ca să merite efortul şi ar provoca, în plus, o digresiune pe care autorul s-a străduit de la bun început s-o evite, pentru a scuti cititorul acestor rânduri de neplăcutele şi sâcâitoarele chestiuni de ordin tehnic, străine cu totul de preocupările omului modern. Însă pentru că povestirea nu poate înainta în lipsa unei astfel de digresiuni – care va rămâne, pe cât posibil, în limitele bunului-simţ şi ale talentului scriitoricesc, desigur – suntem nevoiţi să încărcăm textul cu o serie de amânunte care ar putea fi ocolite, dar peste care nu se poate totuşi sări, aşa cum în concursurile hipice, la modă în Anglia secolelor trecute, caii ar fi putut ocoli obstacolele, pierzând însă prin aceasta concursul.