Despărţire

bucureştiul e ca un vis în care m-am trezit, ciopârţit, cu carnea atârnând de mine, mulatru, împărţind ghiocei pe victoriei, pe magheru. bucureştiul s-a împrăştiat rapid în mine, din gara de nord cu metroul, schijele îmi mângâie fluşturatic osul, îmbrăţişarea lor şi mirosul acru-înţepător al dâmboviţei şi vocea care îmi spune nu, nu, nu mă ţin în viaţă aşa cum ţine mama copilul de mână. la un pas se află cealaltă lume, e ca un flux care se retrage dezvelind amintirile ca pe nişte cranii acoperite de alge, vocea care îmi spune nu, nu, nu mă îmbrăţişează, mă iubeşte, e lângă mine, se retrage deodată cu fluxul, scade se pierde, mă uită. prin cişmigiu câinii se iau după noi, ne mângâie cu cozile lor, ne latră, plouă, ne plimbăm aruncându-ne cuvinte unul altuia vocile noastre care spun nu, nu, nu se moaie, se sparg, dincolo de ele, singură, îmbraţişarea noastră – apoi iar goana pe străzi, cuvintele ajungându-ne din urmă, gesturile înflorind din noi ca din două morminte în care morţii se caută unul pe altul fredonând o melodie prin bucureşti e noroi, e timpul, ne despărţim, ne depărtăm, eu cobor, privirea mea e retezată de uşile metroului izbite brusc, cu zgomot, în vis bucureştiul rămâne cu străzile lui aşteptându-ne. plouă.

Ultima zi

Ultima zi in Bucuresti, pe Splai, suportand caldura si praful si zgomotul masinilor succedandu-se la distante inegale in timp. Ziua care incheie un an, ziua cu care se sfarseste o lume, ziua cand intru intr-un week-end prelungit, ziua in care dispar undeva, intr-un colt de tara, intr-un “acasa”, de unde Bucurestiul se va vedea numai la televizor, ca o salata de accidente, incendii, declaratii aiuritoare ale politicienilor, jurnalistilor, “vedetelor”.

Ultima zi in care eu nu stiu si nu pot sa-mi iau la revedere, in care ma despart de atatatea lucruri si oameni incat ar fi prea mult sa spun ca ma despart de adevaratatelea, si pe care tot la fel de putin ii pot lua cu mine. Ultima zi care a inceput sa treaca deja, pe muzica de ciocane pneumatice si girofar de salvare, care se taraste deja, ca un flux caloric emanat de cladirile incintate, pe jumatate bucurandu-ma, intristandu-ma pe jumatate.

Oricum ar sta lucrurile, si mai ales pentru ca am multe de impachetat, o sa incetez aici din aceasta odihnitoare plimbare peste tastatura, luandu-mi la revedere, in felul meu popriu si oarecum bizar, de la toate piesele sahului pe care l-am jucat aici, de la adversari si sustinatori, multumind, nu in ultimul rand, sustinatorilor mei, care au crezut in mine, desi era clar ca ultima zi e intotdeauna o forma de infrangere. E poate, totusi, si o forma de implinire. Desi in mod evident, nu cea mai indragostita de mine.

“Voiam sa-ti fac un semn, dupa plecare

Dar ce-i un semn de mana-n departare”

(Citat inexact din T. Arghezi, pentru “te iubesc, iubito!”)

Freiburgul in 3 zile..deocamdata

Daca m-am intors in Bucuresti, nu e numai vina mea. E si vina pilotului care a aterizat grozav pe o ploaie torentiala, cand imi trecuse deja prin cap ca acum, dupa ce am reusit sa rezolv toate problemele, se va termina subit totul cu un articol “interesant” de prima pagina. Bun, si apoi, desigur, vina mea, pentru ca m-am urcat in avion. Dar la urma urmelor ce aveam de facut? Cum as fi putut sa raman acolo? La cantat nu ma prea pricep – in Freiburg muzicantii ambulanti castiga bani frumosi, chiar eu am scapat in felul acesta de cateva zeci de centi (e drept, sunt cam zgarcit, dar deh!) – si poezii nu stiu sa recit decat in romana – lucru care nu-mi poate fi de vreun folos acolo. Asadar, nu puteam ramane, asa ca a trebuit sa ma sui in avion – daca asta vreti sa auziti – si m-am urcat, dar cu o parere de rau, sperand sa iau cumva cu mine strazile pietruite pline de flori, parcurile si tramvaiele care circula printre pietoni ca niste gascani printre boboci.

Si acum – ca sa n-o mai lungesc – iata-ma intors.  In Bucuresti, dupa o aterizare cel putin “interesanta” (ma repet, nu?). Si ce daca ma repet? Ma repet cand am chef! Sau cand sunt obosit! Sau cand am chef si sunt si obosit pe deasupra (adica atunci cand sunt irascibil!). Oricum – ca sa destanui un secret – de la toamna, da, de la toamna – sper – ma voi muta la Freiburg si o sa-mi para rau de voi ca o sa ramaneti aici, in tara asta plina de praf de Baragan si de coji de seminte.