Un control inopinat de la Protectia Animalelor…

În urma unui control efectuat la domiciliul lui Uska Ioan din partea Direcţiei Naţionale de Protecţie a Animalelor (după primirea unui telefon anonim) s-a constat că tratamentul aplicat pisicuţei Nataşa nu întruneşte normele europene şi nu respectă punctele 7, 8 ale Tratatului de la Lisabona, ratificat de însuşi preşedintele violet al ţării, Traian Băsescu. Motivul: în afara Nataşei, toţi ceilalţi locatari posedau cel puţin un blog, fapt care constituie, în opinia specialiştilor de la Protecţia Animalelor, un caz specific de discriminare. Pe cale de consecinţă sus-numitul Uska Ioan a fost sancţionat contravenţional şi i s-a pus în vedere să intre în legalitate cât mai curând posibil.

Aşadar sus-numitul s-a văzut nevoit – pus faţă în faţă cu legea – să alcătuiască un blog Nataşei, care ar trebui să fie deja funcţional în momentul în care scriu această postare. In urma acestui eveniment, toţi îşi exprimară bucuria făţişă, mai puţin Caius care înţelesese pe loc că de acum înainte nu va mai fi în centrul atenţiei, şi, în consecinţă nici în centrul pingurilor.

Mima (tot un fel de leapşă)!

(Doru Lelii – in care se povesteste prima  aparitie a lui Caius la Dinar)

Când era la al treilea rând de bere nefiltrată, plutonierul-major Onici privi în dreapta lui către un tânăr care se chinuia să-şi încropească un blog.

– Cum îţi zice, îl întrebă după un răstimp, observând că tânărul era nou şi nu vorbea cu nimeni.

– Caius, scânci acesta drept răspuns.

– Auzi, da’ tu mai tare nu poţi să vorbeşti, că mă prost-dispui cu mieunatul ăsta.

– Ba da, îşi ceru scuze Caius, tot în acelaşi ton.

Plutonierul-major Onici se înfurie, dădu peste cap halba de bere nefiltrată şi-i aruncă acestuia:

– Auzi mă’, ştii cum ar trebui să ţi se spună ţie?

– Cum, făcu iarăşi Caius o încercare?

– Doru, îi zise hotărât plutonierul-major Onici.

– De ce?, se sforţă iarăşi ca un sopran Caius.

– Ca lu’ tată-tu îi zice Lelii, d’aia! tună plutonierul-major Onici şi îi împinse şi lui Caius, râzând, o halbă de bere nefiltrată. Lasă blogu’ ăla, că în Zelist eşti deja praştie.

Cine vrea să răspundă la provocarea de a folosi, în scopuri proprii, unul sau mai multe dintre personajele mele, respectând tabieturile şi obiceiurile lor lingvistice este bine-venit să preia leapşa. Eu o trimit mai departe următorilor: Vania

Cristian Lisandru

Dia

Al2lea

Amalia

Vraji

Simon

Iulia

Otilia

Piticii din mansarda mov

Cella

Silvia

1. prolog


– Acum am intrat; voi de unde sunteţi?

– Din joc, ca şi tine.

– Sunteţi adică ficţionali?

– Ficţionali şi vandabili în rate. Dar lucrurile astea nu ni se întâmplă doar nouă, ci se pot întâmpla oricui. Şi tu vei deveni, de la un timp, tot mai puţin real; asta dacă nu ţi se întâmplă deja. Dacă nu ţi s-a întâmplat deja, în lipsa ta.

– Mie, băi fraierilor, mie?, cum o să mi se întâmple mie aşa ceva?

– E cu neputinţă să te împotriveşti; fiecare am crezut că vom câştiga lupta până când ne-am dat, într-o zi, seama că lucrurile din jurul nostru erau mult mai reale decât noi. Câştigasem? Pierdusem? Greu de hotărât. Dar ce mai conta – conta, onta, oa (fluieră ecoul)

Jocul era opera de artă a mai multor generaţii de tehnicieni care desăvârşiseră, pas cu pas, unul dintre visele omenirii, şi care făceau parte din acea societate secretă care purta în trecut numele de Andromeda, sau de Capri I, ascunzându-se apoi sub diferite denumiri şi nume, care păstrau toate o doză de excentric. Dar cu asta nu am spus încă nimic. Însă avem timp.

– În jurul meu nu mai e demult nimic şi nimeni.

– Cum aşa? Care e numele tău?

– Dacă l-aş rosti, numele ar deveni mai real decât mine, am prezis eu, gânditor, trecându-mi mâna peste obrazul neras. Înţeleg că este o capcană, că voi nu vreţi, de fapt, decât să mă convingeţi să mă îndepărtez cu câteva secunde mai mult de mine.

– Care e numele tău, Grig? Lucian? Andrei? Iulian? Caius?

– Pe voi cum vă cheamă?

– Pe noi? Noi suntem ficţionali, ne poţi numi cum vrei tu.

– Voi n-aveţi nume, asta ar trebui să spuneţi deschis. Pe voi vă cheamă Grig, Lucian, Andrei, Iulian, Caius, pentru că nu vă mai cheamă nicicum. Vorbind cu voi sunt în pericol să ajung la fel de imaginar ca numele voastre.

Jocul, când înceapea, era un fel de delir scăpat de sub control. Să zicem, o partidă de şah, să zicem mutarea a şaptesprezecea, să zicem uite cum trece timpul, domnule, sau ceva asemănător, domnule, sau mai bine să nu. Sau de ce? Ce aveam de câştigat de aici? Jocul? Nu, jocul era un delir, un delir sau ceva asemănător, domnule, cum scria pe afişul ăla de la intrarea în clădire.

– Nu e deloc dureros să fii imaginar. E chiar plăcut, uneori rezonabil, foarte rar obositor. Cum te cheamă, Grig? Lucian? Andrei?

– Iulian. Caius. Nu mai rămân. E întristător să vorbesc cu voi. Şi pentru mine urmează o mutare  importantă.