Bolile de piele la trilobiti 10

La scurtă vreme de la atacul piraţilor, căpitanul Saragoza înceapea să-şi revină din starea de înţelept budist şi să se scuture de neputinţa care-l transformase, totuşi numai pentru scurtă vreme, într-un mecanism defect, cu circuitele înnodate. Vocea puternică şi pătrunzătoare a căpitanului dibuia acum după marinarii teferi, lovindu-se, la întâmplare, de trupurile surprinse de moarte în cele mai inspirante poziţii. Câţiva începeau să-şi revină, îndemnaţi cu blândeţe şi de unele lovituri zdravene ale căpitanului, alţii înţelegeau abia acum că atacul pe care reuşiră să-l respingă avea să fie ultimul pentru ei. Lucrurile astea contează însă mai puţin. Ceea ce este cu adevărat important, este că imediat după ieşirea căpitanului din transă, singurul vas care mai purta însemnele Casei Regale a Portugaliei pe deasupra apei se îndrepta, cu oarecare dificultăţi de ce să nu recunoaştem, spre nava piraţilor, avariată şi ea destul de serios. Nimeni n-ar fi fost suficient de tâmpit să creadă că mai rămăsese cineva pe vas cu cu mintea întreagă, atunci când căpitanul răcni ordinul de urmărire, cineva care să se opună – şi nu cu puţine argumente – ordinului care se va dovedi mai curând pripit. Zelul lor – aparent măcar, dacă nu sincer – ar fi putut fi pus nu numai pe seama smintelii, ci şi pe seama supunerii îndelung exersate faţă de un conducător de neclintit. De fapt, nu s-ar putea spune din ce motive nimeni dintre cei câţiva membri teferi ai echipajului nu îndrăzni să sufle o vorbă împotriva hotărârii bravului căpitan Saragoza, care ar fi fost în stare să înoate de unul singur până la vasul piraţilor şi să sape o gară în cală cât un pui de balenă, prin care apa s-ar fi putut strecura înăuntru în voie.

La lăsarea întunericului, după o urmărire absolut lipsită de suspans, în care atât urmăritorii cât şi urmăriţii păreau sâcâiţi de căldură şi de aerul încărcat de sare al oceanului şi ar fi vrut să isprăvească mai repede ziua şi să se arunce în aşternut, nava care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei sufla în ceafa de lemn uzat a celei care se târa cu vreun sfert de milă, dacă nu mai puţin, în faţa ei. Acesta fu şi momentul în care din pieptul bravului căpitan Saragoza izbucni ca o ghiulea strigătul de atac. Cele două ghiulele lansate simultan, ratară însă, premeditat, ţinta. Avertismentul fu urmat de o somaţie, pe care piraţii o primiră cu râsete şi cu câteva focuri stângace de armă. O vreme se trase la întâmplare, iar zgomotele armelor erau cu uşurinţă acoperite de hohotele generale de râs. De fapt, dacă este să ne păstrăm până la capăt obiectivitatea – calitate vitală în astfel de circumstanţe – trebuie să spunem că lupta dintre cele două nave nu prea aduce a luptă. Tocmai de aceea, nu vom vorbi aici despre acte de vitejie ale unora sau altora, deşi despre moarte s-ar cădea să vorbim, chiar dacă numai în trecere şi mai mult ca să umplem foile.

Bolile de piele la trilobiti 5

Până să ajungă în mâinile puternice ale căpitanului Saragoza, busola a ajutat deci la fertilizarea femeilor care nu mai reuşeau să rămână grele, la ridicarea de la pământ a zmeielor şi – dacă e să dăm crezare aceloraşi vechi documente, pirdute odată cu moartea călugărului benedictin care fugise cu ele şi trecuse munţii spre Franţa – chiar la prezicerea unor răscoale şi, în bună măsură, la împiedicarea lor. Apoi, vreme de ani buni – ani care nu înseamnă nimic la scara istoriei – busola a zăcut îngropată în nisip, cu „aripile” distruse, ca un peşte uscat, stare în care de altfel a şi fost descoperită de tatăl celui care avea să devină căpitanul Saragoza şi care o va purta cu el la pescuit ani în şir – dar iarăşi, ce înseamnă câţiva ani la scara istoriei? – până când avea s-o dea uitării într-una dintre lăzile vechi, aruncate în podul casei.

E limpede că bătrânul pescar, care se ocupa cu aceleaşi lucruri ca şi bunicii şi străbunii lui, şi a cărui existenţă se desfăşura cumva în afara curgerii fireşti a timpului, prelungindu-se în mit şi legendă, pana in fundul scarii istoriei, n-a avut nici o clipă habar de valoarea nemăsurată a ochiului plin de nisip pe care îl contamplase câteva clipe în lumina soarelui, înainte să-l azvârle cu un rânjet sec pe fundul bărcii. Ca orice om simplu, el a primit darul pe care i l-a pus în braţe soarta cu mirarea celui care n-are ce să facă cu el, şi cu sfiala de a-l arunca a celui care n-a primit în viaţa lui nimic. Dar dacă lucrurile au decurs în felul acesta, şi dacă heruvimul de aur – aşa cum avea să-l numească în taină căpitanul Saragoza, în vremea când îi închina rugăciuni şi-i aducea jertfe – a trebuit să fie găsit de cel mai nepotrivit om de pe pământ, este pentru că destinul se mai juca atunci cu vieţile oamenilor, făcând feste unora şi fericind pe alţii, absolut fără nici o noimă – aşa cum, potrivit câtorva prestigioase institute de statistică, se mai întâmplă şi astăzi, desigur.

Nu vom încerca să aducem justificări acestui fapt, asupra căruia am insistat deja prea mult, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante şi la care vom reveni numaidecât. Înainte de a repune naraţiune pe cursul firesc, ar mai trebui însă spus că fără intuiţia ieşită din comun a căpitanului Saragoza – care, deşi nu avea pe vremea aceea mai mult de paisprezece ani, a reuşit să-l împiedice pe bătrânul său tată să renunţe la ochi în schimbul a câtorva kilograme bune de peşte – noi am fi fost privaţi de plăcerea acestei povestiri, iar lui i-ar fi fost imposibil să se ridice atât de sus pe scara socială încât să i se acorde onoarea de a conduce cele două ambaracaţiuni care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei, şi cărora le fusese încredinţată o misiune de o importanţă cu totul ieşită din comun, despre care vom spune însă mai multe la locul potrivit.

Bolile de piele la trilobiţi 1

În data de 13 februarie 1777 ajungeau în Antilele mici, fără să ştie, şi mai curând dintr-o întâmplare care ar putea trece drept nefericită în ochii multora – dar nu în ochii căpitanului, însă despre acest lucru nu vom vorbi aici – două ambarcaţiuni cu însemnele Casei Regale a Portugaliei. Cele două ambarcaţiuni beneficiau de câteva invenţii de ultimă oră în materie de vase cu vele, fiind echipate cu ultimul model de frânghii special concepute, datorită cărora marinarii nu mai rămâneau, în urma îndeletnicirii cu ele, cu acele îngrozitoare bătături în palme, din cauza cărora nu avea curaj nici măcar să strângă în braţe femeile pe care le iubeau. Locul acestora fusese luat de pete microscopice şi fine care răspândeau un miros uşor neplăcut, dar cu care marinarii se obişnuiră ca şi cu toanele căpitanului sau ale oceanului.

În afară de aceste frânghii de ultimă generaţie, care aduseseră îmbunătăţiri fără precedent vieţii la bord, ar trebui să amintim şi de cele două tunuri cu care era echipat unul dintre vase, de mărime mijlocie, dar extrem de uşor de manevrat, care erau capabile să arunce ghiuleaua cu o precizie care-l făcu pe regele Portugaliei – pe atunci încă un bărbat numai vag atins de semnele nebuniei şi ale impotenţei – să exclame de bucurie, în prezenţa întregii suite care-i prezentase arma proaspăt scoasă de pe bancul de probe: „Vreau unul ceva mai mic şi pentru mine!”

Nu mai merită adăugat că audienţa n-a priceput sensul cuvintelor regelui, de acest adevăr incontestabil dând mărturie strigătul promt: câte vreţi, măria voastră!, ţâşnit de undeva dintr-un colţ al sălii, care îşi făcuse loc până în faţă, prin mulţime, asemenea unui copil mic al spectacolele aruncătorilor de flăcări. Pe seama acestei neînţelegeri s-ar putea pune şi nedumerirea şi stinghereala care se citea în privirile tuturor, ca un fel de scuză, în vreme ce regina mamă – o femeie fără copii, dar cu un deosebit simţ al umorului – izbucni într-un râs isteric, strigându-i soţului şi stăpânului său câteva cuvinte care nu au putut fi distinse nici de cele două însoţitoare care-i stăteau alături chicotind la rândul lor.

Din nefericire, în ciuda acestor invenţii care schimbară mult în bine viaţa marinarilor, oferindu-le siguranţă în luptele tot mai dese împotriva piraţilor – invenţii asupra cărora nu vom mai insista pentru a nu plicitisi cititorul cu date tehnice care-i depăşesc puterea de înţelegere – nici una dintre cele două ambarcaţiuni, care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei nu mai avea la bord nici măcar o busolă care să funcţioneze la parametri normali, iar lucrul încă mai al dracului, aşa-zicând, era acela că nimeni nu era la curent cu acest fapt de oarece importnaţă totuşi.

Descâlcirea motivelor datorită cărora se ajunsese în această situaţie deloc dezirabilă – după cum e lesne de înţeles – ne va lua prea mult timp ca să merite efortul şi ar provoca, în plus, o digresiune pe care autorul s-a străduit de la bun început s-o evite, pentru a scuti cititorul acestor rânduri de neplăcutele şi sâcâitoarele chestiuni de ordin tehnic, străine cu totul de preocupările omului modern. Însă pentru că povestirea nu poate înainta în lipsa unei astfel de digresiuni – care va rămâne, pe cât posibil, în limitele bunului-simţ şi ale talentului scriitoricesc, desigur – suntem nevoiţi să încărcăm textul cu o serie de amânunte care ar putea fi ocolite, dar peste care nu se poate totuşi sări, aşa cum în concursurile hipice, la modă în Anglia secolelor trecute, caii ar fi putut ocoli obstacolele, pierzând însă prin aceasta concursul.