Bolile de piele la trilobiti (reloaded)

Pornit a doua oară pe drumul fără de pulbere al oceanului, înspre microscopicele dar deloc neînsemnatele insule despre care fu nu întâmplător vorba şi înainte, căpitanul Saragoza se simţea iarăşi el însuşi. Cântărind în palmă scumpul heruvim, a cărui electricitate statică emitea un zgomot de fond asemănător radiourilor moderne, Saragoza avu pentru prima dată nu numai sentimentul că fiinţa lui nu-şi poartă întâmplător umbra pe faţa pământului, dar că destinul lui este unul excepţional şi într-adins hărăzit de divinitate celor mai mari izbânzi. Dacă ne-am întoarce numai pentru o îmbucătură de cozonac privirea înapoi la momentul în care, spăşit şi învins, căpitanul Saragoza se înfăţişă, în împrejurări deja cunoscute, alteţelor sale regale, ne-ar veni fără îndoială ideea – sau, mă rog, i-ar veni oricărui om cu sertarele cât de cât pline – că divinitatea trebuie să aibă foarte mult umor dacă şi-a ales, pentru a-şi împlini planurile, un asemenea individ curios. Ba chiar suntem datori să facem această observaţie, de vreme ce ea a scăpat pletorei de teologi medievali care au lipsit de la rugăciune ca să încropească argumente teologice, ca nişte fierari care, vrând să ascută sabia, îţi oferă argumente pentru cât de bine taie, de fapt. Deci nu e de mirare că trinităţii nu i s-a atribuit nicăieri, alături de iubire, mărinimie, şi alte aiureli asemănătoare, simţul umorului pe care trinitatea trebuie să-l posede mai ales pentru că s-a găsit, tocmai ea, să locuiască în trei persoane dintr-o dată ca să-şi râdă de secolele de certuri teologice pe această chestiune. Sigur, dacă ar fi fost de şapte ori personală, atunci simţul umorului s-ar fi transformai într-un fetiş ceea ce, slavă dumnezeului tripersonal, nu e cazul. Încheind deci cu această scurtă paranteză teologică şi făcând eforturi să ne întoarcem de unde am pornit, merită să spunem că, de această dată, echipajul căpitanului Saragoza era mult mai restrâns decât prima dată. Nu mai cuprindea decât o singură navă, şimai puţin de 15 oameni, însă această navă, spre deosebire de celelalte trei, avea sa acosteze pe ţărmul uneia dintre cele trei insule din arhipelagul Antilelor, iar acostarea ei va costa omenirea mai mult decât şi-ar fi putut cineva imagina. Căci odată eliberat geniul căpitanului Saragoza avea să schimbe cu totul destinul insulei, şi, în genere, al întregii Portugalii.

Bolile de piele la trilobiţi (19)

Straniul vis al capitanului Saragoza

Căpitanul Saragoza se hotărî, în cele din urmă, să pună pe hârtie cuvintele pe care heruvimul de aur i le dicta în somn de câteva săptămâni încoace, alcătuind ceea ce avea să rămână cunoscut în istorie sub numele de Evanghelia celui de-al doilea început. Când dădu să se aşeze la masa de scris, se înecă straşnic şi tuşi înspăimântător până scuipă afară osul de peşte pe care i-l trimisese la timpul potrivit necuratul. Cu toate acestea, hotărârea căpitanului Saragoza nu slăbi deloc, ba dimpotrivă, iar mâna lui se întinse după călimara care aştepta pe masă şi o azvârli după diavol, precum făcuse şi un alt eretic înaintea lui – cunoscut sub plăcutul nume de cavelerul Jorg – care încerca să se scuze, prin aceasta, pentru calitatea îndoielnică a traducerii la care lucra. Dumnezeu fie binecuvântat că prea-curatul căpitan Saragoza nu avea de făcut nicio traducere, şi că talentul său în această privinţă avea să rămână categoric neexersat.

Când voi din nou să se aşeze la masă spre a da ascultare poruncii divine, căpitanul văzu în ultimul moment, că pe scaunul masiv de lemn se gemuise, abia trezită din somn, fetiţa pe care o culesese de pe o plajă, hotărându-se pe loc, fără să înţeleagă el însuşi de ce, s-o înfieze. Despre acest gest care îl transformă pe căpitanul Saragoza într-un sfânt în ochii marinarilor săi, se va vorbi poate într-alt loc. Să nu uităm însă că asemenea gesturi contrariante şi aparent absurde alcătuiesc adeseori vieţile sfinţilor, iar Saragoza era plămădit din acelaşi material ca şi ei, chiar dacă mai avea unele ieşiri necontrolate.

Căzându-i deci ochii asupra fetiţei care se suise pe scaun, căpitanul Sarogaza se îmblânzi pe dată, şi necuratul primi time-out-ul de care avea nevoie ca să cureţe de pe el, apa spurcată cu funingine, care se folosea atunci pe post de cerneală.

– Tu nu ştii să scrii! Îndrăzni cu timiditate blândul căpitan, dând-o uşor la o parte de pe scaun.

– Nu, dar pot să pun puncte, puncte când te gândeşti! Îi răspunse cu vădită înţelepciune fetiţa, găurind aerul cu degeţelul ei arătător, de trei ori, aşa, ca şi când ar fi apăsat nasul apostolului căpitan Saragoza.

Căpitanul Saragoza o aşeză însă cu grijă în pat şi o uită acolo. Aşezat la masă, cuvintele îi se încâlceau în cap şi claritatea cu care văzuse totul peste noapte se transformă într-o pâclă de neînlăturat. Asta nu fu însă de ajuns să-l oprească pe apostolul Saragoza de la sarcina care îi fusese dată, prin heruvimul de aur, de Duhul Sfânt în persoană. Aşteptând acolo, pe scaun, să fie atins de graţia divină, căpitanul Saragoaza îşi aminti însă de un alt vis, pe care îl avusese oarecând, şi se grăbi să-l însemneze, cu scrisul lui care exploda pe hârtie în pete de cerneală. Textul acesta nu s-a păstrat. Din păcate. La fel ca multe altele. Şi n-a putut fi găsit în niciunul dintre manuscrisele căpitanului. O  traducere a lui a ajuns însă, nu se ştie prin ce împrejurări în posesia straniului pictor şi strălucitului alchimist Hieronymus Bosch, care a creat, sub inspiraţia textului respectiv, un triptic ce avea să fie cunoscut sub numele de Grădina plăcerilor pământeşti. Nici n-ar mai trebui să spun că singurele cuvinte care s-au păstrat din însemnarea căpitanului Saragoza au fost tocmai aceastea. Să admitem totuşi că faptele prezentate aici ar putea fi numai pură întâmplare şi să dăm crezare unui cunoscut istoric, aflat încă în aşteptarea rezultatelor unor analiza grafologice de care noi considerăm că – dată fiind evidenţa de netăgăduit a faptelor – nu mai este nevoie.

Leapsa de la C*a*i*u*s

Dupa ce am fost cat p’aci sa-l carabanesc ieri  din blogroll, din motive care nu m-au lasat numai pe mine total perplex, ci si pe altii, iata ca am decis sa accept scuzele foarte voalate de altfel ale lui Caius si m-am indemnat la aceasta leapsa care s-ar putea foarte bine sa fie prima mea leapsa (acest lucru nu se stie desigur cu certitudine, de vreme ce calugarul Benedictin care era insarcinat cu transcrierea tuturor evenimentelor blogeristice in care sint angrenat, s-a pierdut undeva pe teritorul actual al Groenlandei si n-a mai dat de el nici capitanul Saragoza de-atunci)

Dar sa trecem la leapsa si sa lasam vorbaria:

1.Cât din viața personală expui scriind un blog?

R: Nu m-am gandit niciodata la asta, dar promit sa ma gandesc pana la urmatoarea leapsa!

2.Cu ce îți dăunează blogul?

R:  Asta-i intrebare capcana, sau ce?

3.Cu ce te ajută blogul?

R:  Da’ ce am zis eu ca ma ajuta? Nu e frumos sa pui intrebari sugerand deja raspunsul..

4.Ce reacții permiți?

R: Depinde de toane; toanele mele si ale altora.

Mai departe consider ca e imperios necesar ca la aceste distinse intrebari sa raspunda deopotriva urmatorii si/sau urmatoarele (daca n-au facut-o deja):

AdinaAlexAnaAndiAnna,

Cella, Cristi,  Geanina, Elena,

George, Marius, Mihaela, Indaofwind, Ana (Peride).

Premiat cu doi “S”

Update2:

Pentru ca Cella se face vinovata de a-mi fi acordat iarasi acest premiu (pe care il merit pe deplin, desigur), sunt nevoit sa-l daruiesc si eu inca de cinci ori (asa cum sunt sigur ca si capitanul Saragoza ar fi facut)

Premiul aterizeaza deci la:

1. Alexandru Marin (pentru extraordinarul tonus al scriiturii)

2. Dia (pentru ca – lasand la o parte  scrisul – are o groaza de palarii)

3. Iulian (pentru ca ma mai lasa sa castig la sah:)

4. Octavia (pentru ca e sora mea, si pentru ca vrea sa scrie mai bine decat mine 🙂

5. Zuzu (pentru ca astazi a fost trista, si pentru ca lumea este un imens loc de joaca:)

Update1:

Meritul de a fi primit premiul nu este al meu, ci al lui Vania, cel care mi l-a oferit!

Daca inteleptul capitan Saragoza ar fi primit acest premiu de la Academia Casei Regale a Portugaliei, nu e clar daca ar mai fi plecat sau nu in cea de-a treia (si ultima) expeditie a sa. Destinul insa a vrut ca importanta scrierilor lui sa fie mult mai tarziu descoperita, abia in secolul nostru, cand un calugar benedictin, traversand Alpii, … dar stiti povestea, nu?

Ei bine, capitanul Saragoza n-a primit premiul, dar l-am primit eu. Ceea ce nu-i poate ajuta prea mult capitanului Saragoza, dar le va ajuta, fara indoiala, altor cinci castigatori:

1. Andi (alaturi, desigur, de indemnul sa nu se lasa de tot de blogarit)

2. Ana Pauper (care merita premiul nu numai din motive de scris, ci si de desenat)

3. Lisadru Cristian (pentru formidabilul simt al umorului)

4. Lisabeth (pentru ca imi place cuvantul “domnisorule”:)

5. Cella (pentru orasele ei de cuvinte)

(Pentru ca fiecare sa tina mine par coer)

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Bolile de piele la trilobiti (17)

Farsa unui iubitor de animale

Cand capitanul Saragoza fu adus fortat la curte dupa expeditia nereusita din care s-a intors singur si din pacate in viata, fu nevoit sa astepte mai bine de doua ore pana cand regina si regele se inapoiara din lunga lor plimbare alaturi de cei 12 caini din rasa pitic portughez (asemenatoare rasei soricarului).  Timp de doua ore bietul capitan Saragoza se chinui sa puna la cale o explicatie credibila, sa inventeze o poveste care sa-l indreptateasca, daca nu la o noua expeditie pe mare, cel putin la atat de ravnita libertate. Si iata, dragii mei copii, ca sosi si timpul cand regele si regina intrara, inconjurati de suita canina si prea frumos latratoare, dand cu ochii de creatura mahnita a batranului capitan Saragoza, cel care fusese recuperat de pe mare intr-o stare jalnica si cu totul din intamplare.

Cum ii vazu pe cei doi, capitanul Saragoza dadu sa se arunce la picioarele lor, intr-un gest de neinteles si disperat, ca si cand i-ar fi trecut prin minte, pentru o clipa, sa marturiseasca intreg adevarul, insa pe drum gestul lui se preschimba in altceva, iar capitanul se trezi cocolosind si mangaind unul dintre catelandrii care sarira pe el mai mult in joaca.  Tristul capitan Saragoza simti ca aceasta nu fu doar o intamplare, ci prilejul asteptat de a-si arata gratitudinea fata de inaltimile lor, dintre care cel putin una era suficient de labila psihic ca sa fie pacalita.

– Deci iti plac cainii, intreba ranjit regele Portugaliei, privind amuzat catre capitanul Saragoza care se caznea sa-si arate toata dragostea de care un iubitor al acelor scarboase animale ar fi putut da dovada.

– Nu numai cainii, raspunse cu satisfactie  jucausul capitanul Saragoza, prinzand putin curaj, ci toate animalele. Si dintre toate animalele, maria voastra, cel mai mult imi plac copiii, adauga Saragoza, jovial, insa gluma atarna cateva clipe in aer, intr-o tacere aproape perfecta, ca un strop de sudoare care nu stie pe care parte a nasului s-o apuce. Dar apoi, regina-mama se indura de el si inzbucni intr-un ras care cantari mai mult decat toate argumentele pe care capitanul Saragoza le-ar fi putut aduce in apararea sa. Deodata cu ea izbucni in ras nu doar intreaga asistenta de la curtea regala, ci pana si patrupedele dadura semne clare ca se amuza pe cinste.

Si asa incepu un nou capitol al vietii capitanului, care se vazu, in doar doua luni de zile, comandantul unei alte imbarcatiuni, pregatit iarasi sa se intoarca pe mare cu o sarcina la fel de importanta ca si cea dintai. Despre toate aceste lucrucri insa vom mai avea ocazia sa ne dam cu parerea si cu alte ocazii.

Bolile de piele la trilobiti (15) [pentru anul 24…]

10. Pedepsirea lui Edmundo sau despre cum s-a deschis ochiul dracului în burta fraierului

– Ochiul dracului, ai? Lasă că vezi tu atunci, maimuţă, îi strigă blândul căpitan Saragoza, adăugând câteva înjurături în latină – pe care nu le vom reda aici din motivul că nu cunoaştem pronunţia lor exactă – şi se repezi la marinarul care îndrăzni să profereze blasfemia, scoase sabia din teacă şi-i despică abdomenul cu precizia unui chirurg de la Abatorul 5.

Ca o pupilă uriaşă, îmbucătăţită şi plină de viermi, maţele credinciosului marinar se vărsară afară – na-ţi ochiul şi du-te-n mă-ta!, reflectă intristat căpitanul –  privind de pe puntea ambarcaţiunii cerul înstelat de deasupra cu o privire vag melancolică. Această privire viscerală fu ultima privire a bătrânului Edmundo, privirea cu care el îmbrăţişă lumea şi puntea pe care o frecase de atâtea ori şi pe care se odihneau acum ficatul, splina şi alte câteva rahaturi de-astea anatomice.

– S-a făcut dreptate!, constatară imediat marinarii care priviră întreaga desfăşurare a evenimentelor cu pumnii la gură ca nişte copii morţi de frică, iar căpianul Saragoza se retrase mulţumit în cabina lui, după ce se asigură că trupul dezumflat al clevetitorului Edmundo îşi luă seama şi se rostogoli de unul singur peste bordul amarcaţiunii care purta de-acum însemnele piraţilor.

Apoi fu imediat seară şi dimineaţă, şi razele soarelui zvântară sângele pe care nu îndrăzni nimeni să-l cureţe, iar vântul împrăştie rămăşiţele pupilei aceleia ireale care se rostogolise pe puntea ambarcaţiunii aducând moartea privitorului. Câteva hamace se legănau pe punte, scripeţii scârţâiau ca nişte balamale ruginite iar velele foşneau imperceptibil în timp ce căpitanul Saragoza se plimba pe punte mânat dintr-o parte într-alta de o inefabilă stare de bine, bolborosind tot felul de mantre neînţelese şi jucându-se cu heruvimul de aur ale cărui aripi fragile fluturau în aer ca un semn de bine-cuvântare.