Prima carte pe care n-am putut-o citi pana la capat

Cine da, din intamplare sau nu, peste Demoni si miracole (H.P. Lovecraft) trebuie sa azvarle cartea cat mai departe si sa uite instantaneu numele cartii si al autorului. Eu, din pacate, n-am facut asa. Si cu credinta ferma – desi tot mai zdruncinata – ca orice carte odata inceputa trebuie citita pana la capat, gasindu-se in mod necesar ceva bun in ea, chiar daca din pura intamplare, am inaintat pana la pagina 184.

Am citit fortandu-ma sa dau pagina, sa suport aiurelile fara nici o noima ale unui scris lipsit de orice calitati literare (fapt de care, in mod cert, nici traducerea nu este straina). Nu exista, in tot acest volum de povestiri o fraza bine incheiata, nici macar trei cuvinte bine potrivite unul langa altul. Se arunca cu lopata, la gramada, cuvinte stranii, idei absurd de prost exprimate, incercari “filosofice” de a raspunde la intrebarile ultime.

Galgaie pretutindeni de absoluturi, de creaturi de pe alte planete de miracole sfasietoare, de personaje care se fataie in sus si in jos prin universuri. Nu exista insa nicaieri nici cea mai mica preocupare pentru o minima coerenta, nu exista nicaieri un fir narativ, o poveste, incoerenta ea insasi scapata de sub control fiind singuea norma a scriiturii care se prabuseste adesea in pueril, in ordinar, in comun.

Pana acum credeam cu sinceritate ca pana si o carte proasta tebuie dusa pana la capat. Trebuie zvarlita cat colo abia cand ai terminat definitiv cu ea. Aflat insa in fata acestei carti a lui Lovecraft credinta aceasta a mea s-a prefacut intr-o absurditate. In loc sa azvarl timpul pe fereastra, sa ma enervez, sa ma ingrozesc, sa raman perpelex de lipsa completa de valoare a scriiturii am hotarat sa nu mai citesc un rand, in viata mea, scris de Lovecraft.

Dar daca aveti pofta sa va convingeti pe cont propriu, profit de aceasta ocazie pentru a anunta ca trimit aceasta carte, prin posta, celui dintai care isi va manifesta dorinta de a avea in biblioteca aceasta pretioasa lucrare, de o nebanuita originalitate.

Rilke, Malte L. Brigge si 559 de paturi in care se moare

Nimeni nu-mi poate muri propria moarte, moartea imi este propriul  cel mai intim, aproapele absolut, iar indemnul atat de des repetat , “iubeşte-ţi aproapele”, ar putea foarte bine să însemne “iubeşte-ţi propria moarte”. Şi cu toate acestea, de cele mai multe ori “se moare”, adică moarte este asumată impersonal, neautentic – cum ar spune Heidegger – adică este înţeleasă ca un punct ultim, ca destinaţie, şi nu ca ceva ce ne însoţeşte din momentul în care ne naştem, clipa de clipa, precum firescul cel mai firesc.

Şi  dacă filosofia reuşeşte să cuprindă acest eveniment al morţii la nivel conceptual într-un mod foarte précis – mai ales deodată cu Heidegger – literatura dă seama în felul propriu de depersonalizarea şi neautenticitatea morţii.  În romanul în bună măsură auto-biografic “Însemnările lui Malte Laurids Brigge”, Rilke atinge una dintre culmile stilistice atunci când scrie: “Această minunată clădire este foarte veche, chiar şi pe vremea regelui Clovis se murea acolo în câteva paturi. Acum se moare în 559 de paturi. Fireşte, în sistem industrial. La o asemenea producţie enormă, moarte individuală  nu e prea bine executată, dar asta nu mai contează.”

Fragmentul în sine este copleşitor prin profunzime şi prin expresie artistică. Ar fi de ajuns să sesizăm în fraza intenţionat neglijent introdusă, cuprinsă între două virgule ca o observaţie secundară “moartea individuală nu e prea bine executată”, fiorul impersonalităţii morţii; ca şi când cineva, “das Man” (ger.), on (fr.) it (en) moare în fiecare şi cu fiecare, confiscându-le moartea. Se moare fals, se moare gresit, se moare fara talent si fara chef. Se moare ca sa treaca timpul. E păcat că limba română nu păstrează un pronume unic pentru acest impersonal, confundându-l cu reflexivul “se”.

“Cine mai dă astăzi ceva pe o moarte bine pusă la punct? NImeni!”

Martorul – Juan Jose Saer

Mi-am amintit zilele astea, nu stiu de ce, de povestirea lui Saer. Am recitit-o si din motivul asta simplu m-am gandit sa pun un manunchi de cuvinte in distanta proaspat investigata dintre mine si ea. Cartea este de fapt marturia unui european captivat de salbatici – desi captivat e ciudat spus – care intelege, pe masura ce trece timpul, sensul profund al celor zece ani pe care i-a petrecut alaturi de unul dintre triburile indiene, ce va avea mai tarziu aceeasi soarta ca cele mai multe dintre triburi; vor fi nimicite de catre europeni.

Incercand sa traduca termeni si expresii din limbajul tribului in cel al limbii europene, “martorul” se vede nevoit sa traduca, de fapt, o viziune  metafizica radical diferita de cea europeana. Scepticismul membrilor tribului fata de realitatea lor si a lumii, nevoia lor de a avea un martor care sa le confirme existenta, care sa le duca numele mai departe, inchiderea lor intr-un spatiu restrans, singurul spatiu in care se simteau “acasa”, singurul spatiu smuls indeterminatului cu care se invecinau pretutindeni primesc accente tulburatoare atunci cand sunt repovestite, marturisite, de cel care va spune, mai tarziu, ca n-a mai descoperit printre europeni decat foarte putini oameni de cand s-a intors din “captivitate”.

Finalul romanului –  ce sta sub semnul imaginii descumpanitoare a unei eclipse de luna si a felului in care aceasta eclipsa este rastalmacita si inteleasa de catre membri tribului –  este poate marturia unei nesfarsite pareri de rau, a unei inutile deznadejdii fata de tot ceea ce civilizatia europeana a distrus, a anenantizat inainte sa cunoasca sau sa inteleaga.