Dupa o lunga absenta… o imbratisare

Câteodată poţi lua parte la o îmbrăţişare doar privind-o. Cu cât îmbrăţişarea e mai sinceră, cu cât abandonarea unuia în braţele celuilalt mai deplină, cu atât mai mult îi cuprinde în ea pe toţi cei care o privesc. Pentru câteva clipe, centrul de greutate al unui spaţiu imens cum ar fi o sală de bibliotecă sau un amfiteatru se mută într-o îmbrăţişare care nu atrage doar privirile ci permite, cumva, o participare aproape fizică, fără să fie vreun moment indecentă şi fără să-şi piardă din intimitate. Privind doi prieteni îmbrăţişându-se, ţi se permite cumva, imposibilul; ţi se permite să iei parte la intimitatea lor fără să o distrugi şi fără să o resemnifici. Apoi îmbrăţişarea dintre doi oameni care nu-ţi sunt cunoscuţi recapitulează îmbrăţişările esenţiale pe care le-ai trăit, îţi permite să le retrăieşti, fiind în acelaşi timp promisiunea sau garanţia că apropierea autentică dintre oameni este posibilă. Această intimitate care irupe în spaţiul public fără să-şi piardă caracterul intim – ea şi-l poate, desigur, pierde, imediat ce devine conştientă de faptul că este privită, şi acesta este, cel mai adesea, momentul în care cei doi se desprind din îmbrăţişare – este cu putinţă tocmai pentru că îmbrăţişarea pare a fi străină de retorică. Nu numai că ea se desfăşoară cel mai adesea în tăcere, dar privirile celor doi nu urmăresc nicio clipă trupul celuilalt – fapt ce ameninţă întotdeauna să-l transforme într-o mască, într-o scenă, să-l facă atent la el însuşi – iar ochii sunt de cele mai multe ori închişi. Îmbrăţişărea este, ca atare, cea mai autentică formă de descentrare, primirea, la propriu, a celuilalt, despărţirea, pentru o clipă, de tine însuţi. Îmbrăţişarea este inepuizabilă şi irepetabilă. Într-un sens, nu se poate sfârşi, pentru că oricând s-ar sfârşi, este prea devreme, şi oricât de mult ar continua, ea nu se poate împlini, nu se poate consuma până la capăt, pentru că celălalt se retrage mereu în chiar actul donaţiei. Marion explică foarte frumos lucrul ăsta în câteva eseuri. De asta poate, uneori, o îmbrăţişare este reluată de mai multe ori, la intervale foarte scurte de timp, aşa cum atunci când ne este foarte sete, dar neputând să bem fără să ne întrerupem, ducem de mai multe ori paharul la gură şi tot nu ne săturăm. Şi pentru că dintr-o îmbrăţişare autentică ne desprindem întotdeauna prea devreme, ea este întotdeauna mai mult decât este, fără să aibă însă alt scop decât pe ea însăşi. Ea trimite dincolo, dar dincolo e tot ea însăşi. Altfel spus, îmbrăţişarea îşi este ei însăşi metaforă.

Sărutul, chiar dacă este forma ei erotizată, nu este decât o îmbrăţişare prescurtată, o îmbrăţişare leneşă. Într-un sens, el nu sporeşte cu nimic intimitatea, deşi o recolorează îi schimbă accentul. În timp ce îmbrăţişarea este mai curând statică, trupurile sprijinindu-se şi susţinându-se unul pe altul, odihnindu-se unul în celălalt fără ca vreunul dintre cei doi să depună vreun efort, sărutul are o dinamică foarte complexă, ca un satelit care se învârteşte necontenit pe orbita îmbrăţişării, făcând tot felul de manevre complicate, erotico-ludice. Sărutul este crăpătura retorică din îmbrăţişare, căci erotismul este rădăcina retoricii. El nu sporeşte apropierea, ci intensifică şi diversifică plăcerea. Spre deosebire de îmbrăţişare, sărutul are modele sale, şi e suficient să priveşte un film de acum 40-50 de ani ca să afli, cu surprindere că oamenii se sărătau altfel, deşi se îmbrăţişau la fel. Încă un argument pentru caracterul său retoric. Într-un sens, sărutul este încercarea de a răzbuna neputinţa îmbrăţişării de a cuprinde şi de a se dărui pe deplin. Răzbunarea nu poate fi decât una retorico-erotică, fie că ia forme de-a dreptul agresive, fie că ia forme ludice. Nu ar fi exclus ca excesele şi anomaliile erotice să se nască din aceeaşi frustrare cauzată de neputinţa consumării îmbrăţişării, de neputinţa posesiei şi dăruirii depline. Cu toate acestea, sau tocmai din această cauză, nici ele nu adaugă nimic intimităţii îmbrăţişarii şi nici măcar intimităţii sărutului. Excesele erotice sunt excese retorice.

Dar, în fond, împlinirea sau consumarea până la capăt a îmbrăţişării, disoluţia în celălalt şi pierderea propriului sine, ar însemna tocmai anularea ei ca atare. Căci e întotdeauna nevoie de doi, pentru o îmbrăţişăre. De aici şi caracterul paradoxal al îmbrăţişării. Şi tocmai acest caracter paradoxal dă naştere, asemenea unei iritaţii, erotismului/retoricii.

Care este miza unui colocviu de fenomenologie?

(articol preluat din nr. 43/2010 al revistei Luceafarul de dimineata)

La finalul celui de-al şaptelea Colocviu anual al Socie tăţii Române de Fenomenologie, care s-a încheiat acum mai bine de o săptămână, se ridică, firesc, întrebarea dacă miza lui a fost atinsă, dacă el a fost unul reuşit atât în registrul filosofic, cât şi în cel (inter)uman. Ca unul care am participat la acest colocviu, am simţit cu atât mai mult că a oferi un răspuns pozitiv acestei întrebări înseamnă – dincolo de a-mi legitima mie însumi prezenţa la acest colocviu – a răspunde unei provocări pe care profesorul Gabriel Liiceanu a lansat-o în deschiderea lucrărilor şi care s-a dorit a fi o exigentă convocare a celor de faţă la sarcina de a face fenomenologie; şi nu numai atât, ci deopotrivă un avertisment că spaţiul public al unui colocviu nu poate oferi în nici un caz acel climat necesar pentru a face fenomenologie, ci că el, mai curând, se transformă în scena unui „spectacol filosofic” în care fiecare aduce aportul propriei sale acrobaţii, făcând o generoasă – dar lipsită de miză reală – demonstraţie de forţă. Astfel că, dincolo de întrebarea privitoare la miza acestui colocviu, se ridică o altă întrebare, mai gravă căci universal valabilă, aceea privitoare la sensul sau scopul oricărui colocviu filosofic, al oricărei întâlniri organizate ale unei comunităţi filosofice.

 

Oare este miza unui colocviu aceea de a face filozofie şi, în speţă, fenomenologie – lucru în privinţa căruia am fost asiguraţi, încă de la bun început că de către domnul Gabriel Liiceanu că nu vom reuşi? Ori poate că un astfel de colocviu nu trebuie aşezat sub muta dar fatala ameninţare a zecilor de „Caiete Dragomir”, dintre care profesorul Gabriel Liiceanu – cel care este, de altfel, descoperitorul acestor caiete şi cel care le mijloceşte culturii române – a înşirat câteva – destule – pe pupitrul de la care vorbea, pentru a ne aminti cum se face fenomenologie?
E limpede cred că, oricât de reuşit ar fi, un colocviu de fenomenologie nu ar putea niciodată atinge miza filosofică a „Caietelor Dragomir”, ci ca un astfel de colocviu are deopotrivă mize mai personale si mai umane. Întâlnirea celorlalţi care fac parte din aceeaşi comunitate, cimentarea acestei comunităţi prin relaţii de prietenie sunt, în fond, lucruri poate la fel de importante ca şi a face fenomenologie, de vreme ce ele sunt lucrurile care poate oferi acel climat afectiv în care fenomenologia, ca orice „înţelegere colorata afectiv“, sa fie cu putinţă. Sigur că e grozav să te poţi închide în cămăruţa ta si sa faci acolo fenomenologie, neştiut de nimeni, în secret, aşa cum a făcut – în bună măsură silit de împrejurările istorice – Dragomir, de exemplu, dar mai cred că, dacă această întreprindere nu este făcuta în vederea întâlnirii cu celălalt – aşa cum, la Aristotel, odihna trebuie să fie în vederea mişcării şi nu în vederea ei înşişi – atunci când ea devine miză a ei însăşi, risca sa ramana fie necunoscută şi neîmplinită, fie să se consume ca un puseu de aroganţă a celui care va aştepta sa fie descoperit cândva, de cineva, pentru ca gândirea lui să fie acum, în sfârşit „dată în vileag” şi redată umanităţii. Departe de mine gândul că acesta din urma este cazul lui Dragomir. Mai curând cred că izolarea lui, ca şi cea – mai blândă, caci mai încărcată de prezenţa autentică a celorlalţi – a lui Noica se datorează, în bună măsură, condiţiilor istorice care i-au smuls, mai ales pe cel dintâi, din mediul său de la universitatea freiburgheză, văduvindu-l de adevăratul său destin filosofic. Cred că, pentru Dragomir ca şi pentru Noica a face fenomenologie „în secret“ –  Noica însuşi îşi numeşte demersul din Devenirea întru Fiinţă unul fenomenologic – reprezenta singura formă îngăduită de existenţă, singura formă de a construi un acasă fie şi artificial artificial, în care să se poată trai.

 

Profesorul G. Liiceanu a pus problema, în discursul său din deschiderea colocviului, în aceeaşi termeni în care o formulează şi Dragomir, referindu-se la raportul – esenţial pentru fenomenologie şi pentru gândirea ca atare – dintre intim şi vileag, considerând că fenomenologie se poate face numai în sfera „intimului”, iar că atunci când aceasta este data „în vileag“ se devalorizează, suferind o puternica inflaţie, devine salt acrobatic pe o scena de circ unde fiecare face demonstraţii de agilitate. Cred însa că raportul dintre intim si vileag este unul mult mai dinamic si mai complex si ca cele două „spaţii” alcătuiesc o pereche asemenea raportului heideggerian dintre ascundere si neascundere, iar că miza unui colocviu de fenomenologie este aceea de a pune la lucru această dinamică în folosul ambilor termeni ai raportului, de a infuza, cumva, „vileagul“ cu intimul fiecăruia, fără ca aceasta din urmă să sufere o transformare radicală. Caci cum altfel ar trebui înţeles discursul „dublu“ al lui Gabriel Liiceanu – dublu căci punea in joc un lung dialog privat cu Gabriel Cercel – daca nu ca o încercare de a da in vileag ceva din intimul său, fără ca prin aceasta el sa se devalorizeze; ci, dimpotrivă, fiind transformat şi preluat în intimul fiecăruia, metabolizat de fiecare in parte.

 

A ridica însă problema raportului intim-vileag înseamnă, cred eu, a face fenomenologie – căci discursul fenomenologic se afla exact în centrul acestei probleme, fiind, de fapt, nimic altceva decât o încercare de a „da in vileag“ viaţa aşa cum este ea „în primă instanţă”, păstrându-i totuşi „intimul”, nedistrugându-i, prin conceptualizare, caracterul viu. Ca hermeneutică a facticităţii, fenomenologia este, în esenţa ei, o chestionare a raportului intim-vileag. Iar dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, atunci discursul inaugural al domnului Liiceanu poate fi deopotrivă înţeles ca o convocare – radicală şi insolită – la a face fenomenologie, ca o încercare de a ne determina pe noi, cei prezenţi, să ne asumăm în mod conştient tocmai această dinamică intim-vileag, ca şi sarcina de a nu fi numai doar nişte străluciţi „performeri” interesaţi ca numărul nostru să iasă bine.