Rilke, Malte L. Brigge si 559 de paturi in care se moare

Nimeni nu-mi poate muri propria moarte, moartea imi este propriul  cel mai intim, aproapele absolut, iar indemnul atat de des repetat , “iubeşte-ţi aproapele”, ar putea foarte bine să însemne “iubeşte-ţi propria moarte”. Şi cu toate acestea, de cele mai multe ori “se moare”, adică moarte este asumată impersonal, neautentic – cum ar spune Heidegger – adică este înţeleasă ca un punct ultim, ca destinaţie, şi nu ca ceva ce ne însoţeşte din momentul în care ne naştem, clipa de clipa, precum firescul cel mai firesc.

Şi  dacă filosofia reuşeşte să cuprindă acest eveniment al morţii la nivel conceptual într-un mod foarte précis – mai ales deodată cu Heidegger – literatura dă seama în felul propriu de depersonalizarea şi neautenticitatea morţii.  În romanul în bună măsură auto-biografic “Însemnările lui Malte Laurids Brigge”, Rilke atinge una dintre culmile stilistice atunci când scrie: “Această minunată clădire este foarte veche, chiar şi pe vremea regelui Clovis se murea acolo în câteva paturi. Acum se moare în 559 de paturi. Fireşte, în sistem industrial. La o asemenea producţie enormă, moarte individuală  nu e prea bine executată, dar asta nu mai contează.”

Fragmentul în sine este copleşitor prin profunzime şi prin expresie artistică. Ar fi de ajuns să sesizăm în fraza intenţionat neglijent introdusă, cuprinsă între două virgule ca o observaţie secundară “moartea individuală nu e prea bine executată”, fiorul impersonalităţii morţii; ca şi când cineva, “das Man” (ger.), on (fr.) it (en) moare în fiecare şi cu fiecare, confiscându-le moartea. Se moare fals, se moare gresit, se moare fara talent si fara chef. Se moare ca sa treaca timpul. E păcat că limba română nu păstrează un pronume unic pentru acest impersonal, confundându-l cu reflexivul “se”.

“Cine mai dă astăzi ceva pe o moarte bine pusă la punct? NImeni!”