deci destinul

privirea ta mă înnebuneşte de adjective. adevăratul lucru care mi se întâmplă e sufletul ca un dalmaţian costeliv zvâcnind din coadă, sufletul ca un joc de lumini înăuntrul meu, transformarea în discotecă şi bar a organelor mele erectile interne. de fapt sufletul îmi împrăştie sângele prin trup ca pe nişte mese, ca pe nişte scaune, glumind în timp ce aşteaptă comanda ta, aşezând ici şi colo şerveţele roşii, ieftine. sufletul nu e cel mai adevărat lucru care mi se întâmplă, pentru că tu te întâmpli în acelaşi timp cu el înnebunindu-mă de adjective, mestecând gumă, creând din resturi şi din închipuiri destinul. din acest continuum spaţio-temporal nu e nicio ieşire, suntem amândoi blocaţi în clipa-întâlnire ca şi când am fi legaţi de un ţăruş înfipt în spaţiu-timp şi am paşte cuvintele celuilalt ca pe o splendidă câmpie de pansele. În afara bulei noastre de spaţiu-timp, în afara destinului nostru sferoidal care ne transforma în mecanisme înnebunitor de complexe, chiar foarte aproape de noi, se aprind lampadarele, luminând coaja spaţiului-timp-destin şi irizându-ne vag, feţele, ca şi când noi am fi, de fapt, gălbenuşul destinului. se umple de gerunzii, de fluturi de noapte, de raze indicibile de lună în afara bulei noastre de spaţiu-timp. acum ştiu: devin ireal, străveziu îmi pierd consistenţa în prezenţa ta, ca o blană de dalmaţian pe care se estompează petele. ăsta e primul lucru care mi se întâmplă cu adevărat şi tu faci baloane uriaşe din gumă.

Bolile de piele la trilobiti 13

8. O abordare mai ştiinţifică

S-a vorbit numai foarte rar şi de cele mai multe ori s-au spus numai jumătăţi de adevăruri despre dispunerea constelaţiilor şi influenţele astrale sub zodia cărora se afla planeta noastră în zbuciumatul veac al XVIII-lea, în care căpitanul Saragoza se deştepta la viaţă, pentru a muri, câteva decenii mai târziu. Până aici n-am spus încă nimic nou. Adevărul care nu mai poate fi ascuns omenirii de către grupurile masonice conspiratoare, de către asociaţiile secrete care moştenesc sângele divin sau care se află în contact cu civilizaţii mult mai înaintate decât a noastră, este că pe vremea aceea timpul ca şi spaţiul aveau altă consistenţă şi erau altfel percepute. Bunul nostru părinte fizician, maestru al viorii, Einstein, a depus eforturi concentrate pentru a demonstra nişte fapte care ţin, de-acum, de certitudine, dar care au trebuit să fie tăinuite secole în şir, din aceleaşi motive pentru care Suferinţele tânărului Werter au beneficiat de o continuare foarte comercială, un secol şi jumătate mai târziu, în care eroul nostru îmbrăţişa cariera militară şi le dădea dracului de femei. Altfel am fi riscat ca omenirea de astăzi se fie compusă integral din frumoase specimene feminine.

Dar să revenim acum la ale noastre. Merită spus – şi este, cred, în interesul tuturor – că documente care au fost păstrate cu sfinţenie –  unde altundeva decât în Arhivele Casei Regale a Portugaliei? – şi care aveau să treacă în parte în arhivele Vaticanului, au ajuns, printr-un întâmplare foarte complicată, în mâinile noastre. Nu ne ferim să spunem că ne asumăm întreaga răspundere pentru afirmaţiile pe care le vom face aici şi care vor schimba, în unele cazuri poate radical, imaginea pe care o avem despre propriul nostru trecut.

Să spunem deci că datorită unui context astral care va să se repete abia într-o sută cincizeci de mii de ani, în secolul XVIII poziţia pământului în cosmos făcea ca timpul – şi spaţiul mai ales – să aibă alte caracteristici decât cele cu care suntem familiari astăzi. Ideea de succesiune temporală, care este o invenţie exclusivă a deceniilor recente, era pe atunci înţeleasă ca o complementaritate temporală care presupunea ca oricărei fapte sau întâmplări să îi corespundă o alta, dar de sens contrar. Astfel, dacă am vorbit despre schimbul de însemne ale celor două nave implicate în conflictul încheiat pe cale amiabilă, ar fi trebuit să vorbim, în acelaşi timp, despre desfăşurarea sângeroasă a conflictului şi despre păstrarea însemnelor. Cele două evenimente nu trebuie însă înţelese ca simultane, ci ca aflându-se într-un raport de derivare logică, cam aşa cum se întâmplă în silogismul prin care Socrate este ucis pentru simplul fapt că este om. Ceea ce, între noi fie spus, mi se pare barbar!

S-a folosit, în mediile academice, conceptul de bifurcare temporală, dar nici acesta nu este o alegere tocmai fericită, pentru că ar presupune existenţa a două orizonturi temporale. Ceea ce, după cum am văzut, nu este cazul. Aici e poate potrivit să amintim că dovezi ale acestui fapt au rămas sedimentate în limba vorbită, în tot felul de expresii de genul „tot răul spre bine” şi altele, care surpind tocmai această complementaritate spaţio-temporală despre care fu vorba mai devreme. Cu alte cuvinte, ori de câte ori un lucru rău se produce, este necesar ca din el să ia naştere contrariul său, pentru ca continuumul spaţio-temporal să-şi găsească împlinirea.