Ritualul

(florala)

Mara murise, sufletul ei muia acoperişele. era o vreme verde de copaci vâslind printre case, sub picioarele mele rădăcinile lor se înşurubau în creierii moi, afânaţi ai pământului în care câţiva coborâseră trupul Marei, în apus, atârnând de funii. mă zguduiau de-a-mpicioarelea vise muşcând din mine ca vântul din păpădii, cu genunchii împlântaţi în lut dădeam la o parte cu mâinile pământul ca un copil construind către lumea cealaltă un tunel. îmi veneau în minte chipurile tuturor morţilor pe care-i văzusem sau pe care-i visasem doar, mâinile albite arse de var ale bunicului, mâinile galbene, micşorate de suferinţă ale bunicii. trupuri înflorind de florile morţii. dădeam la o parte pământul, frenetic, cu lopeţile palmelor coborând adânc în pământ, cu ochii aproape închişi, amintindu-mi mâinile mele murdare de copil, părul năclăit de praf, seara, când coboram spre casă, purtând cu mine întreagă bogăţia fiecărei zile care se sfârşea, clocotind, în oalele pline de bulion ale bunicii, în răcoarea nopţii vărsându-se peste vii. săpam până când degetele mele se izbeau de lemnul subţire în care moartea mutase trupul Marei, ca nişte cuie încercând să străpungă prin el. acum aveam s-o recapăt din nou, trupul ei aştepta la câteva palme de mine înflorit în moarte ca într-o îmbrăţişare. se zbătea în mine asemenea unui gât de pasăre căruia bunicul îi îndepărtase floarea, amintirea trupului ei viu, înfăşurat în cearşafuri, pe care-l purtam în braţe aşa cum, copil, fusesem eu însumi purtat. cu mâinile înnegrite de pământ am dat la o parte capacul, şi mirosul de moarte mi-a umplut nările ca fumul unui foc proaspăt stins. am privit câteva clipe, fără să înţeleg, trupul încremenit al Marei, obrajii ei netezi şi albi; i-am deschis apoi gura, pipăind cu degetele mele murdare, ca într-un ultim sărut, lăuntrul obrajilor ei uscaţi, limba ei moale ca un muşchi. apoi am luat bulbul de lalea pe care-l adusesem cu mine şi i-am astupat cu el gura tivită cu dinţi albi, zvelţi, ca nişte dantele. am acoperit-o înapoi cu pământ aşa cum aş fi învelit-o într-un halat uriaş de baie şi  m-am prăbuşit deasupra ei, lângă ea, visând floarea ultimului ei sărut.

Bolile de piele la trilobiti 8

Cândva, la sfârşitul anului 1752 sau la începutul anului următor – documentele păstrate în arhiva Casei Regale a Portugaliei se contrazic în această privinţă ca şi în multe altele, dar pe noi, care urmărim desfăşurarea evenimentelor cu un ochi dezinteresat, acest lucru ne interesează mai puţin – căpitanul Saragoza dădea primele semne de îmbolnăvire. Era vorba, desigur, de acea molimă necunoscută care se răspândise prin satele Portugaliei umplând bisericile cu un potop de coşciuge în care trântea, la întâmplare, când o babă încă nedespuiată de feciorie, când un zdrahon de maur cu mădularul cât coada de la mătură, când unii peste alţii copiii albi şi mulatri ai unei familii sărace care cumpărase scânduri suficiente numai pentru unul dintre ei, iar ei  se înghesuiau acum cu totii spre lumea cealaltă pe culoarul tare strâmt şi acoperit numai pe jumătate cu o scândură ruptă, ca si cand acolo toate acestea ar fi fost gratis. Nu e ruşine să spunem  că lemnul era atunci la mare căutare, numărul de morţi sporind considerabil preţul lemnului – lucru care ar fi putut să-i bucure pe negustori, dacă n-ar fi fost ei înşisi primi care să contribuie la sporirea preţului.

Oamenii din vremurile acelea – unii dintre ei morţi şi de câteva sute de ani, potrivit unor sondaje foarte credibile – şi l-ar fi amintit pe căpitanul Saragoza ca pe un vlăjgan plin de vână, care striga în loc să vorbească şi o făcea mai mult în silă, singurătatea fiindu-i mai apropiată decât cei mai mulţi dintre oameni, fie ei vii sau morţi. Nici unul dintre ei nu l-ar fi recunoscut în trupul slab, întins pe o blană de lemn şi cu pielea scorojită de soare ca de un fel de râie pe Vincenzio Saragoza, singurul fiu al bătrânului pescar care se aşezase în marginea satului lor cu zeci de ani în urmă. Şi cu toate acestea, copilul acela care descreştea şi se subţia văzând cu ochii, suferind de o boală în faţa căreia nimeni nu izbutea mai mult decât să moară – e drept, cu o oarecare uşurinţă chiar – nu era altcineva decât viitorul căpitan Saragoza, cel în seama căruia avea să fie lăsata o misiune de o foarte mare importanţă pentru Academia Regală a Portugaliei.

Poate că lipsa apei şi a hranei l-au salvat pe copilul acela care trebui apoi să crească iarasi, ca şi când ar fi dat din el un nou vlăstar sau ca şi când ar fi trăit o a doua viaţă. Lăsând însă la o parte ipoteza orecum stranie şi contrariantă pentru cititorii secolului nostru – aceea că, murind, sufletul căpitanului Saragoza şi-a făcut cu încăpăţânare din nou loc în trup, de astă dată undeva mai jos de glanda pineală, luându-şi iarăşi în stăpânire corpul – nu ne rămâne decât presupunerea că tânărul acela de nouăsprezece sau douăzeci de ani a găsit de unul singur leacul împotriva morţii. Mulţi dintre cei care vor fi susţinut această presupunere nu vor fi fost surprinşi să vadă, la câteva luni de la însănătoşire, un nou Vincenzio, pe care nu-l mai interesa nimic din jur, şi în faţa căruia toate lucrurile aveau acelaşi preţ. Unii spuneau chiar că murise, dar că mai rămăsese o vreme aici, într-un fel de neînţeles, şi că avea să ia cât de curând drumul celorlalţi.