Un gand despre filmul lui Mungiu, Dupa dealuri

Am văzut de curând, la sugestia Mirunei Troncota, cel mai nou film al lui Mungiu, După dealuri, şi am fost fermecat de la primele cadre: de maturitatea privirii, de atenţia la detaliu, de complexitatea raporturilor dintre oameni altfel atât de simplii. Mungiu este un povestitor desăvârşit. Dar în spatele oricărei poveşti există o dimensiune ocultată de însăşi povestea care este spusă; povestea din spatele poveştii, adevărata poveste. Marea reuşita a filmului lui Mungiu este cea de a spune ambele povesti în acelaşi timp: de a transforma istoria unei “exorcizări” într-o întrebare pusă unei întregi tradiţii religioase, şi prietenia (iubirea?) dintre doua persoane in prilej de investigare a modului in care iubirea fata de dumnezeu poate submina şi distruge raporturile umane.

     Exista doua momente în jurul cărora gravitează întreg filmul, momente extrem de condensate, perfect alcătuite cinematografic şi narativ. Primul moment – care durează numai câteva clipe – aruncă o lumină asupra iubirii dintre cele două fete – personajele principale ale filmului – care se regăsesc după o îndelungă despărţire. Povestea lor este sugerată printr-un singur gest, cel prin care Alina îşi dezbracă bluza, aşteptând mângâierile Voichiţei. Pretextul – răceala ei şi sticla de spirt cu care Voichiţa ar trebui să-i facă frecţia vindecătoare. Există o clipă de ezitare a Voichiţei care o acoperă apoi pe Alina cu bluza abia dezbrăcată, refuzându-i trupul. Acest dintâi refuz îl anunţă şi pe cel definitiv, de mai târziu, de a pleca împreună în Germania, de a se rupe de lumea de la mănăstirii. Trupul gol al Alinei sugerează povestea unei intimităţi trecute, şi vorbeşte despre o inocenţă şi o fragilitate care se vor face ţăndări sub greutatea neînduplecatei iubiri de Dumnezeu a prietenei sale, cu care luptă până la capăt, legată pe o cruce improvizată de maicile şi de preotul care ţin morţiş să o elibereze de vrăjmaş.

     Cel de-al doilea moment hotărâtor al filmului, care ar putea foarte bine trece drept finalul lui, este cel în care poliţistul venit să interogheze preotul şi maicile pentru a afla ce a dus la moartea Alinei, află de felul în care ea fusese legată şi forţată să asculte slujbele de exorcizare ale preotului. Explicându-i-se cum se petrecuse totul, acesta numeşte, deodată, instrumentul de tortură al Alinei, două scânduri perpendiculare prinse cu cuie, cu adevăratul lui nume; cel de cruce. Alina fusese legată de cruce şi torturată pentru a fi eliberată de vrăjmaş. Preotul refuză imediat numele de cruce („care este ceva sfânt”) pentru cele „două scânduri” pe care murise Alina, însă sugestia deschide o întreagă dimensiune hermeneutică care nu poate fi respinsă: crucea este văzută, dintr-o dată, drept ceea ce este; un instrument de tortură lipsit de orice „sfinţenie”, simbol al unei violenţe tâmpe, iraţionale; cel mai înalt simbol al unei întregi tradiţii religioase este pus sub semnul întrebării.

  
Există fără îndoială mai multe niveluri hermeneutice ale filmului lui Mungiu, a cărui privire rămâne totuşi, până la sfârşit, profund fenomenologică, o privire care nu judecă, ci se mulţumeşte „doar” să arate. Poate tocmai în aceasta constă „monstruozitatea” (etimologic înţeleasă, v. „monstrum”, „monstrare”) filmului. Ar fi potrivit să închei cu una dintre sugestiile hermeneutice la care am rezonat cel mai profund, şi care propune o reflecţie – înrudită cu cea arendtiană –  asupra naturii răului, sau mai bine spus asupra banalităţii răului; nu răul personificat, ca diavol, ci (în cazul acesta) răul ca pretenţie tâmpă de a face binele cu orice preţ, în virtutea accesului la adevărurile ultime; răul ca ignoranţă şi aroganţă umane, purtând veştminte preoţeşti…

Despre “traire” sau cum ati picat in mijlocul (miezul) unui dialog

Paul: […] eu cred ca unele lucruri ne traiesc pe noi mai inainte sa ne dam seama de asta si oricum fara sa putem face ceva. Si Dumnezeu, dupa urarea din batrani “ne traieste”.

Victor: Lieber Paul, cat priveste cu lucrurile care ne traiesc ele pe noi sunt partial de acord. Insa de foarte multe ori te traieste ceva intrucat ii dai voie sa te traiasca, ii dai voie sa traiasca in tine, te deschizi spre acel lucru care vine sa traiasca in tine, dar mai intai si sa te traiasca pe tine. E o deschidere pre-ontologica, ontica (daca preferi vorba maestrului de la Freiburg) sau nereflexiva a ta fata de acel lucru care vine sa te traiasca pe tine si sa traiasca in tine. Abia pe fondul acestei deschideri pre-ontologice, nereflexive a ta vine acel “lucru”, acel ceva sa te traiasca pe tine si, astfel traindu-te, sa prinda viata in tine, sa se confunde cu tine insuti, sa fie parte din tine, viata din viata ta. Dupa parerea mea deschiderea ta pre-ontologica este de fapt conditia de posibilitate reala a survenirii acelui ceva, “lucru”, care vine sa te traiasca pe tine(aici mi-as pune deja in cap toti psihanalistii). Asta cu toate ca, in prima instanta
si cel mai adesea, noi avem impresia – traim ca si cum – acel ceva/ “lucru” ne traieste pe noi de fiecare data deja dintru inceput si in mod irevocabil.
Daca am merge mai departe cu aceasta conditie de posibilitate reala ce face posibila survenirea acelor ceva-uri sau “lucruri” care vin sa ne traiasca ele de fiecare data deja si dintru inceput, am ajunge – dintr-o perspectiva teologica – la conditia de posibilitate prima/ultima/chiasmica, in si prin care survin toate cate sunt (toate cate au viata). Pe undeva pe aici, prin zona ne-am intalni cu Hristos.

Paul: Imi face o mare placere sa nu fiu de acord cu tine. Admit ca e, in fond, vorba de o deschidere a noastra care precede “instaurarea”, inlocuirea noastra, numai ca deschiderea asta, Victor, nu o controlam, de fapt. Exemplul care imi vine prima oara in minte e cel al angoasei care ia intotdeauna Dasein-ul pe nepregatite, care nu poate fi auto-indusa si nici controlata de catre acesta. Sigur, in Dasein rezida posibilitatea de a suporta angoasa, intru cat el este un locuitor al posibilului care are, printre existentiali, si pe cel al situarii afective. El este de fiecare data “acordat” fara sa manuiasca el diapazonul. Angoasa, si cred eu iubirea sunt evenimente care vin peste noi si ne reconfigureaza orizonturile existetiale. Nu sunt lucruri cu putinta de controlat, ba din potriva.
E, intr-adevar, interesanta ipoteza ta, dar imi pare rau ca nu ti-ai continuat ideea, pentru ca ai fi ajuns, zic eu, la a recunoaste ca, in fond, omul se poate deschide catre Dumnezeu numai intru cat el salasluieste intru iubirea lui Dumnezeu, deschiderea omului nefiind un prim pas intr-un teritoriu desertic, ci un pas care urmeaza unui altuia, mai originar decat cel dintai si care este conditia lui de posibilitate.

Victor: Cam asa as raspunde eu, draga Paul, la stralucitoarele si nu lipsite de stil ale tale remarci: in momentul in care Hristos locuieste in om, atunci nimic (nici Angoasa) nu-l ia pur si simplu pe neasteptate, cu toate ca ea poate oricand surveni. In rest sunt de acord cu tine.

(Amandoi convorbitorii si-au exprimat regretul de a nu fi putut discuta fata catre fata, devenind usor melancolici)

În marginea unui sfârşit de roman tolstoian (partea I)

Ne trăim, cu toţii, vieţile aşteptând ca ceva radical să se petreacă cu noi, ca ceva să ne schimbe definitiv pe noi, dar mai ales felul în care privim şi înţelegem (sau sub- înţelegem) lumea şi pe noi înşine. Deşi ar părea impropriu aici termenul de aşteptare, nu cred că poate fi înlocuit cu nimic altceva, pentru că deşi nu tocmai aşteptăm, nici altceva nu ne rămâne de făcut. Sigur, căutăm astfel de experienţe, de întâlniri cu divinul în cărţi, în vise, si mai ales in viaţă. Însă aşteptarea aceasta, nu ne face, in nici un caz, să luăm o pauză de la actul vieţuirii, să ne oprim din activităţile cotidiene, ci pluteşte cumva pe deasupra lor, şi cu totul independent de ele.

Ceea ce e cu totul nelămurit şi aproape de neînţeles, este că deşi uneori ajungem să gustăm rodul acestei aşteptări active, atunci când întelegem pe deplin că ceva ne-a schimbat, nu durează mult şi cădem înapoi în spaţiul şi timpul din care ne smulsesem. Întotdeauna ceva rămâne neschimbat în noi, chiar după o astfel de experienţă. Albia în care suntem obişnuiţi să curgem ne cheamă, din nou, la acelaşi fel de viaţă, indiferentă faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi; dacă într-adevăr s-a petrecut ceva.

Aceeaşi aşteptare traversează ca un fir neîntrerupt destinul unuia dintre personajele tolstoiene din  Ana Karenina, Konstantin Dmitrici Levin. Fiul unei familii de moşieri, nu se poate nici un moment desprinde, si nu se simte niciunde mai bine decât la ţară. Numai acolo este el însuşi, între mujicii care-i lucrează pământul şi de care este sufleteşte legat. Poate că nu se găseşte în întreg romanul un personaj mai stăpân pe sine, mai bland şi mai drept decât este acest Levin. Totuşi, pentru o clipă, simte şi el arsura ameţitoarelor forţe declanştate de frumuseţea şi nebunia acelei femei care îşi va alege, în urmă, o moarte cruntă: Ana Karenina. Ea este femeia a cărei frumuseţe uluitoare sminteşte minţile tuturor, frumuseţe aducătoare de nenorocire şi nenoroc. În personajul Anei Karenina, Tolstoi ne dezvăluie o viziune asupra frumosului, capabilă să ne zdruncine orice opţiune anterioră. Acea frumusete de care se leagă o puternică fortă distructivă, frumuseţea nebuloasă a Templului de Aur a lui Mishima.

Deşi apropierea dintre cei doi pare într-adevăr stranie, şi asta pentru că se înscriu în epoci şi lumi radical diferite, asemănările de viziune merg până foarte departe. Moartea Anei Karenina este similară, de fapt, incendierii Templului de Aur, sau morţii acelei pisici care a constituit motiv de ceartă între cele două aripi ale Templului. Însă acest subiect merită o discuţie separată şi nu poate fi dezvoltat în aceste rânduri. Nebuniei şi frumuseţii Anei nu i se poate replica decât cu stângăgia şi echilibrul lui Levin, care este totuşi străbătut de fiorii acelei aşteptări indefinibile, şi care îl face uneori să acţioneze neaşteptat. Cele două personaje de care am amintit sunt totuşi cele aflate în contrapondere de-a lungul romanului, deşi, la prima vedere, Alexei Karenin pare a juca rolul lui Levin. Cel dintâi nu ne va mai interesa însă mai departe, ci ne vom opri doar asupra sfârşiului romanului, unde ceva se petrece cu Levin (aşa cum ceva se petrece cu personajele din nuvelele lui Preda, acele nuvele peste care s-a lipit, cu totul nedrept, eticheta de naturalism), ceva care încheie într-un fel, sau ne-am aştepta cel puţin să încheie aşteptarea de care vorbeam.

Ce i se întmplă lui Levin, personajul care de-a lungul romanului încearcă să afle câteva răspunusuri la întrebările care-l macină şi-l fac să se răsucească noaptea în aşternuturi, nereuşind să cuprindă cu mintea rezolvarea problemelor care-l frământă? I se întâmplă, într-un sens, tocmai ceea ce aşteptase atât să i se întâmple, şi rezolvarea îi vine tocmai din gura unui mujic, în mijlocul câmpului de care nu se putuse despărţi niciodată, ca şi când ar fi înţeles că dacă este să-şi găsească liniştea, nu o poate găsi altundeva decât acolo.

Pentru a lămuri mai bine lucrurile, trebuie să spunem că ceea ce îl frământă pe Levin este foarte bine cuprins şi exprimat într-una dintre meditaţiile sale. Căzând pe gânduri, smulgându-se, o clipă, realităţii, el înşiră, în minte toate acele întrebări cărora nu le putea găsi răspunsul:

„De ce fac toate astea? se întreba el. De ce mă aflu aici şi pun oamenii să muncească? De ce se frământă cu toţii şi caută să-şi arate harnicia faţă de mine? De ce se omoară atâta la lucru bătrâna asta, Matriona, pe care o cunosc (Am îngrijit-o când, o dată, la un foc, a căzut o grindă peste ea), se gândea Levin, cu ochii la o femeie slabă care potrivea cu grebla movila de boabe şi călca grijuliu cu picioarele goale, arse de soare, pe faţa neregulată şi aspră a ariei. S-a făcut bine de atunci, dar mâine-poimâine, sau peste zece ani, au s-o ducă la groapă şi nimic nu are să mai rămână dintr-însa, cum n-o să mai rămână nici muieruşca aceea dichisită, în fustă roşie[…]. Au s-o îngroape şi pe dânsa..şi pe calul acesta pag…curând de tot – îşi zicea Levin, cu privirile la un cal […]. Şi – lucru de căpetenie – au să-i îngroape nu numai pe ei, ci şi pe mine; şi n-are să mai rămână nimic. Atunci, de ce toate astea?”[1]

Acestea sunt gândurile care-l frământă pe Levin în timp ce se uită la ceas, atent la cât se treiera într-o oră, ori chibzuind dacă au să isprăvească până în seară. Şi frământat de toate acestea, şi de faptul că se treieră prea încet pentru că se încarcă prea mult maşina deodată, Levin se îndreaptă spre Feodor, cel care dădea drumul snopilor în maşină, şi îi ia, în urmă, locul. Cu acelaşi mujic, după câtva timp, Levin avea să poarte o conversaţie simplă, cu nimic diferită de o conversatie dintre un moşier şi mujicii lui. Levin vrea să afle numai dacă „puitorului” i-ar părea bine ca pământurile din satul îndepărtat de unde era acesta să fie luat în arendă, de la anul, de Platon, „un mujic bogat şi vrednic din acelaşi sat”. Ţăranul îi răspunde că n-ar fi bine nici cu acela, nici cu Kirillov, rândaşul despre care vorbitorul îi mărturiseşte că „te strânge în chingi şi scoate din piatră seacă ce-i a lui. N-are milă de plugar”[2]. Ceva mai jos, Feodor mărturiseşte: „…sînt oameni şi oameni. Unul trăieşte numai pentru nevoile sale, ca Mitiuha (Kirillov). Ţine numai să-şi umple burta, pe când Fokanîci e un bătrân drept. Trăieşte pentru suflet. Nu uită de Dumnezeu”[3]. Aceste cuvinte sunt de aşa natură să-l clintească pe Levin din aşteptarea sa. „Cum nu uită de Dumnezeu? Cum trăieşte pentru suflet?”

Se întâmplă ceva fundamental cu cel care se straduise să creadă în Dumnezeu de-a lungul întregii sale vieţi, şi nu reuşise cu nici un chip să considere toate cele legate de teologie mai mult decât poveşti. Aluziile naratorului  sunt în măsură să dea dimensiunea a ceea ce se petrece în sufletul lui Levin, care, într-o discuţie obişnuită se trezeşte deodată „aproape strigând”. Izbucnirea aceasta este mărturia tuturor frământărilor personajului, dar este, deopotrivă, actul manifest al nevoii de răspuns. E în joc chiar fiinţa lui, rostul pentru care el se întâmplă să fie acolo, pe brazda aceea, stând de vorbă cu mujicii săi.

 Întrebările pe care Levin le strigă ca şi când şi-ar lega de ele viaţa, nu-i sunt, e limpede, adresate ţăranului. Acesta nu avea cum să înţeleagă frământarea boierului pe care îl slujea şi pe care, mai presus de toate, îl credea om care „trăieşte cu dreptate, nu iese din porunca domnului”. Şi, de fapt, cu exact aceleaşi cuvinte îi răspunde acestuia, mirat parcă de întrebări, cu simplitate profundă totuşi. Levin îşi ia bastonul şi pleacă, aruncând un cuvânt mujicului, vizibil tulburat de cuvintele acestuia, pornind-o „cu paşi mari pe şleah”. Conversatia îi stăruie în minte, străbate înainte şi înapoi cu gândul noima celor spuse de mujic, înţelegând dintr-o dată sensul cuvintelor acestuia. Nimic nu contează decât a „a trăi pentru Dumnezeu, pentru suflet”. Totul a devenit dintr-o dată atât de clar pentru el, în această nouă lumină pe care o descoperise prin cuvintele mujicului. „Mi-am recunoscut stăpânul”, sunt cuvintele care îi vin în gând şi pe care le murmură Levin, într-un moment când credinţa cea adevărată a fost găsită. Raţiunea, cea pe care mizase până acum, este privită cu dispreţul cu care ai privi un om neputincios. Nu ea este capabilă să te facă să înţelegi, nu e decât trufie în ea, trufie izvortâtă paradoxal din neputinţă.

(va continua)


[1] Lev Tolstoi, Ana Karenina, vol. II, trad. M Sevastos, Şt. Velisar Teodoreanu şi R. Donici, ed. Univers, Bucureşti, 1980, p. 417.

[2]3 Op. Cit., p.418