Visul I

Ai urcat pe scări până la etajul al treilea. Devenea tot mai întuneric, pe măsură ce înaintai. Ai fi putut avea senzaţia că în loc să urci cobori adânc în pământ, însă tu erai străbătut de altfel de gânduri. Ţi s-ar fi putut părea că se face tot mai linişte şi că zgomotul străzii se îndepărtează treptat, însă tu nu auzeai decât bătăile inimii tale; se zbătea ca şi când se deşteptase în tine o vietate. Ai fi putut simţi mirosul puternic de mucegai, care se ridica ca un abur pe pereţii cojiţi, însă nările tale erau năvălite de aburii alcoolului sorbit în acea noapte către care te întorceai acum, traversând grăbit timpul, coborând treptele înclinate, în sus, până la etajul al treilea. Ce avea să se întâmple dacă te vei întâlni cu cineva de aici, din bloc? Avea oare să te recunoască? Ar fi putut povesti ceva? Ai grăbit paşii care răsunau prea tare pentru a nu fi auziţi de cei care locuiau în apartamentele care se înşirau de-a lungul palierelor. Îţi era frig şi ţi-ai strâns mai bine paltonul care îţi învelea acum coapsele până la jumătate. Îţi era frig pentru că îţi era frică. Balustrada se deşira ca o panglică în palma ta care începuse să transpire. Avei oare de gând să intri? Pentru ce veniseşi de fapt până aici? Te-ai oprit în faţa unei uşi. Uşa asta de lemn avea pentru tine semnificaţia unui paznic cu neputinţă de înduplecat. Amintirea ei te îngrozea, şi asta pentru că o păstrai în minte aşa cum îţi apăruse în noaptea în care ieşeai în fugă din casă, străduindu-te să o încui în grabă cu cheia. Cheia pe care o strângeai nebuneşte în mână şi al cărui semn ţi se întipărise în carne şi rămăsese acolo pentru încă câteva zile. Asta era uşa care refuzase să se închidă peste fapta ta şi peste curgerea lipsită de sens a propriei tale vieţi. De ce mai păstrai cheia cu tine? Nu numai că era inutilă, – era limpede acum că ţi-ar fi fost peste putinţă să intri – dar era semnul vinovăţiei tale, semnul nereuşitei tale fără rest, semnul propriei tale morţi. Ai dat să deschizi uşa însă ai renunţat aproape imediat. Atunci de ce veniseşi până aici? Ai auzit în clipa aia vocea care te bântuia uneori, dar care nu putea fi decât a ta. Ai auzit-o ca şi când un bărbat de la apartamentul alăturat ar fi rostit întrebarea şi ţi s-a făcut groaznic de frică: Oare mai trăia? Te stăpânea întrebarea asta într-un fel iremediabil şi nelămurit; te poseda îţi trecuse prin cap, cu o zi înainte, când citiseşi intâmplător titlul unei cărţi; orice rezistenţă era inutilă. Deci ştiai cât de periculos era să mai apari o dată acolo. Şi totuşi viaţă noastră se alcătuieşte în egală măsură din gesture inutile ca şi din gesture care au un scop, din lucruri necugetate ca şi din lucruri îndelung chibzuite. Dealtfel toate se intâlnesc în acelaşi punct: nicăieri – unii preferă să-i spună infinit şi să se pună pe calcule cu el, când, în fond, da’ bine mă, cum ajunseseră toate astea în capul tău – şi iarăşi întrebarea făcea loc la alte presupuneri care năvăleau asupra ta, fără să le mai poţi stăpâni.

Crima III

Trăgând vesta pe tine cu mişcări stereotipe, ţi-ai reluat gândul din punctul în care îl lăsaseşi. Acum vii şi îmi spui iarăşi că pleci, numai că nici de data asta n-o să pleci mai departe de gara din Bucureşti, ceea ce este, totuşi, ceva. Te-ai oprit câteva momente, surprinsă tu însăţi de zâmbetul care se aşezase în urma cuvintelor tale, ca o acoladă. El te privea inert, în timp ce ovalul roşiatic al ţigării lăsa în urmă scrum. Nici de data asta, cum zici, n-ai venit decât aşa, să-mi spui; nu tristeţea despărţirii mă nelinişteşte, de această dată, ci teatralitatea gestului. Dacă pleci şi dacă e definitivă plecarea, atunci despărţirea noastră dublă e inutilă. Inutil era cuvântul care îi stăruia şi lui în minte. Inutil şi încă ceva pe deasupra; ceva pe deasupra şi totuşi deloc inutil; totusi, sau tocmai de asta. Însă tu n-aveai cum să ştii toate acestea, aşa cum nu puteai să ştii – şi poate nici el – că în acele momente glandele voastre începeau să producă în cantităţi tot mai mari acele enzime şi acei hormoni responsabili pentru cele mai abominabile fapte închipuite vreodată de om. Forţa aceasta transfiguratoare – pe care medicina secolului XX o venera sub numele de adrenalină – şi care transformă inima într-un aparat de întrecut cele mai scurte şi mai agile dintre secunde, care dilată pupilele şi întunecă vederea, aducând organismul într-o stare similară celei de fisiune nucleară, nu putea fi, cel puţin deocamdată, decât foarte vag presimţită. Bărbatul sorbea din ţigară, transformând netezimea obrajilor în suprafeţe concave de-a lungul cărora se pierdea tremurul tot mai vizibil al buzei de jos – unul dintre primele semne ale declanşării mecanismului imprevizibil ce poate lua în stăpânire până şi cele mai echilibrate minţi. Iar tu priveau cum inelul roşiatic digera şi transforma în scrum trupul subţire al ţigării, pentru a se face apoi nevăzut, coborând undeva în măruntaiele ţigării ascunse de foiţa subţire de hârtie.

Ai pus capăt tăcerii cu câteva cuvinte dintre care cel din faţa ta nu se ostenise să reţină niciunul, surprins de violenţa tonului care mergea, cumva, înainte cuvintelor şi le transforma în simple şi pe deplin inutile accesorii. Apoi ai aşteptat iarăşi un răspuns din partea lui, iar scurtul răstimp de aşteptare îţi dăduse prilejul să te răzgândeşti. Ai înţeles cumva – deşi asta era prea puţin – că bărbatul din faţa ta nu ar fi putut niciodată accepta că există unele lucruri peste care nu se poate trece. Că uitarea este în unele cazuri imposibilă, şi, pe cale de consecinţă – cum îţi place ţie să concluzionezi, Grieg, la sfârşitul lămuririlor tale epuizante – iertarea este inutilă. Cu toate acestea, la doar câteva minute distanţă, aveai să reiei, cu meticulozitatea unui botanist, şirul acuzaţiilor şi reproşurilor împotriva lui, aşezate cu atenţie pe clase, subspecii şi specii.

Tăcerea a fost întreruptă, de data asta, de el. Nu venise aici ca să se justifice. Nu voia să se disculpe, nu voia să te facă să crezi că nu fusese nimic premeditat, şi că dacă fuga lui nu fusese împlinită, se datora numai întâmplării; întâmplării, repeta el, care ne conduce vieţile, şi care te-a făcut să deschizi uşa când tocmai se pregătea să coboare. Despre toate astea nu voise să spună nici un cuvânt. Nu voise şi nu de asta venise, încheie el, apăsând înadins pe cele două nu-uri, în urma cărora maxilarele se închideau străbătute de o tensiune mereu crescândă. Apoi sorbi iarăşi ţigarea din care nu mai rămăsese decât jumătate, şi nervozitatea lui se transmise cumva ovalului acela subţire, care devora acum cu o viteză sporită foiţa de hârtie şi firele de tutun, despărţind ca un tăiş o clipă de alta, trecutul de viitor şi scrumul de fum. Ai evitat să-i răspunzi, deşi ai fi vrut s-o faci, şi ai privit la ceas. Se făcuse deja târziu, şi tu trebuia să pleci. Acelaşi lucru i l-ai spus şi lui, cu o voce egală, ca şi când ai fi enunţat un adevăr matematic. Însă el nu s-a clintit de pe scaun, continuând să te privească cu nerăbdarea celui care aşteaptă un răspuns. Acesta a fost momentul; momentul când ai izbucnit; de fapt, animalul acela care stătuse la pândă cu siguranţa unui prădător forta acum usile prezentului, punand dintr-o dată stăpânire pe tine; şi tu ai devenit el. Îţi trecea prin cap, sau ar fi putut să-ţi treacă, minute mai târziu, când zăceai doborâtă pe covor de lovitura celui care te privea încă neştiind că doar câteva minute mai târziu…îţi trecea prin cap că toate s-ar fi putut întâmpla cu totul altfel.

Însă nu avea să fie aşa. Bărbatul ascultase tot ce-i spuneai, fără să înţeleagă nimic. Cuvintele se preschimbau, în scurta dinstanţă dintre voi, într-un fel de lătrat indistinct, într-un urlet. Când l-ai poftit să plece, arucându-i în faţă fularul care atârna pe una dintre braţele scaunului, bărbatul s-a ridicat, ameţit, ca şi când abia şi-ar fi revenit după o perioadă de inconştienţă. De asta, poate, a simţit nevoia să se sprijine cu mâna de marginea mesei, cuprinzând cu palma desfăcută, din întâmplare, ovalul aspru al scrumierei de ceramică. Însă în clipa în care mâna lui a simţit în loc de lemnul acoperit cu faţa de masă corpul masiv al scrumierei, forţa aceea până atunci abia presimţită l-a luat definitiv în stăpânire, aşa cum ovalul roşiatic lua în stăpânire, la intervale de timp, trupul subţire al ţigării, prefăcându-l în scrum, pentru a dispărea apoi, ca şi când nici n-ar fi existat. Mâna lui nu se mai sprijinea de scrumiera întâlnită din întâmplare, ci o apucase pe aceasta ca pe o armă, ridicând-o instantaneu în aer, pentru a o coborî în aceeaşi clipă, convulsiv, cu o forţă supraomenească, asupra adversarului. Înainte să-ţi dai seama, te-ai prăvălit la pământ, lovind în cădere braţul scaunului de care atârnase, o clipă mai devreme, ca un avertisment, ca un ultim obstacol, fularul lui.

Forţa care atinsese, o clipă, incandescenţa, se retrăgea acum în măruntaiele bărbatului ce avea să râmână singur în faţa propriului său gest. Tulburat, cu saliva prelingându-se pe marginea bărbiei, el privea trupul acela consumat de înaltele temperaturi viscerale care puseseră stăpânire pe el, despărţind ca un tăiş trecutul de prezent, scrumul de fum, clipa de clipă. Se grăbea acum, cu o grabă nebunească, să scape de amintirea aceea, să scape tăişului, care nu se mulţumea niciodată cu o singură jertfă. Dacă ar fi avut un pistol, apucase să se gândească în timp ce încerca să încuie uşa peste prezentul acelei irevocabil gest cu mari greutati, ca si cand ar fi avut mainile impachetate in ziare, ar fi zăcut şi el, fără îndoială, lângă trupul acela inert, pe care nu mai îndrăznise să-l privească. Alerga pe scări, coborând în salturi, două câte două, treptele care creşteau distanţa dintre el şi trupul inert ce zăcea inconştient, îmbibat de propriul sânge. Mâna îi aluneca pe balustradă, şi picioarele incomodate de aripile paltonului, goneau, cu râvna unui mecanism, spre ieşire. Distante noi se adaugau si sporeau mereu distanta dintre tine si ea; insa in noaptea aceea aveai sa intelegi, ca uitarea este in unele cazuri imposibil, si, pe cale de consecinta – stiu ca zambesti, Grieg, dar nu ai de ce – iertarea este inutila.


Crima II

Uite ce e, Anda, a început bărbatul din faţa ta, voi pleca, probabil, în câteva zile – miercuri, cred. Făcu o pauză în care suflă fumul afară pe nări, aşteptând se se mai aşeze cuvintele pe care voia să le spună. Privindu-l, ţi se dezvăluia în el, în spatele bărbatului îmbrăcat cu paltonul pe care îl cunoşteai foarte bine, străduindu-se să zâmbească, urma unui alt om, pe care aproape că-l îndrăgiseşi cândva. El mai trase un fum de ţigară în piept, aşteptând ca fumul să-şi găsească apoi singur drumul prin trahee, către nări, amestecându-se pe urmă cu aerul încăperii. Tu nu ştiai ce să spui. Aşteptai numai să prinzi noima gândului la distilarea cărui el începuse să lucreze. Voi pleca în câteva zile, continuă, în acelaşi fel, şi nu cred să mă mai întorc. Am venit să-ţi spun asta, silabisi, apoi strecură în gură capătul ţigării, sorbind iarăşi fumul. Privirea ta rămase sprijinită de capătul celălalt al aceleiaşi ţigări, care se transformase, pentru câteva clipe, într-un cerc incandescent, ce devora hârtia albă şi firele de tutun dinăutru ca pe nişte scame. De asta am venit, repetă el, suflând înspre tine fumul, în rotocoale prin care ovalul feţei lui apărea ca într-o poză alb-negru.

Unde ai de gând să pleci, l-ai intrebat, însă nu din curiozitate, aşa cum ar fi putut el crede, ci dintr-o politeţe de care nu te puteai dezobişnui nici măcar cu el. El nu merita să fie întrebat unde pleacă. Pleca? Foarte bine. Mai departe. Bărbatul se bucură însă de întrebare şi nu se grăbi să răspundă. Iarăşi strecură ţigarea în colţul buzelor, iarăşi se ivi cercul acela roşietic – conturul perfect ale unor buze de femeie uşoară – care devora hârtia şi tutunul, apoi fumul coborî iarăşi, în trepte, spre tine, diluându-se în încăperea destul de întunecată şi rece. Plec la Oraviţa, îşi reluă gândul, şi am hotărât deja să rămân acolo definitiv. Acum vreo săptămână am vorbit cu cineva să-mi cumpere apartamentul, şi lucrurile sunt deja stabilite; am venit, numai aşa, să-ţi spun, ca să ştii. Se opri iarăşi, smulgând tijei aceleia de tutun învelit în hârtie ultima suflare, si buzele ce nu erau ataşate nici unei guri îmbrăţişară ţigarea până aproape de filtru. Bărbatul stinse restul rămas în scrumiera curată. Toţi ştiau de asta, în afară de tine, şi voia să afli de la el.

Continuai să-l priveşti, căutând însă dincolo de el, capătul unui gând pe care nu reuşeai să-l apuci. Simţeai însă că despărţirea aceasta avea să fie ultima, avea să fie definitivă, şi te-ai gândit că ar fi bine să-i spui câteva lucruri pe care trebuia să le ştie. Să aibă ce rumega pe drum, şi să-i ajungă, poate, apoi încă o bună perioadă de timp. Ştii, ultima dată când te auzeam spunând asta te-am crezut, la fel ca şi acum, ai început tu, în vreme ce el îşi aprinsese o altă ţigare, numărând, din ochi, câte îi mai rămăseseră în pachet. Trebuia să cumpere cât de curând altul. În urma gândului acesta însă, şi cumva fără nici o legătură cu el, se strecură pentru întâia oară un altul, care îl făcu să se înfioreze. L-ai văzut clătinând din cap, respirând alert, ca şi când ar fi vrut să scuipe afară, deodată cu fuioarele de fum, gândul acela straniu şi tulburător, care venise de dincolo de el, ca o ameninţare sau ca o promisiune. Şi-a dat seama că în timpul în care fusese absorbit de gânduri, tu ai apucat să arunci câteva fraze în continuarea celei dinainte,  pe care însă le auzea abia acum, cu o întârziere de câteva fumuri, şi fără să le înteleagă. Te-a privit însă ca şi când încuviinţa totul. Tu te-ai oprit, crezând că avea şi el de adăugat ceva, apoi ţi-ai aprins o ţigară şi te-ai ridicat îndreptându-te spre fereastră.

Afară era deja întuneric, aproape, şi se lăsase ceaţa. Cu mâna sprijinită de caloriferul în care freamătul caloric devenea din ce în ce mai audibil, Lena constată că era destul de frig totuşi în cameră. Această senzaţie o făcu să caute din priviri, prin încăperea prost luminată, vesta pe care o purta mereu când îi era frig. În timpul ăsta, bărbatul o privea fără să o vadă, aşteptând ca ea să-şi reia locul în faţa lui, pe scaun. Aşteptarea aceasta îi dădea un anume disconfort.

Trăgând vesta pe tine cu mişcări rapide, ţi-ai reluat gândul din punctul în care îl lăsaseşi. Acum vii şi îmi spui iarăşi că pleci.

Crima – partea I

Anda, aşteaptă puţin, i-ai spus, cu buzele lipite de suprafaţa transpirată a receptorului, cred că e cineva la uşă. Nu, nu închide, aşteaptă puţin; mă întorc imediat. Ai sprijinit receptorul cu una dintre urechi de furca aparatului, însă cablul a rămas cumva agăţat de tine şi receptorul s-a zdrobit de podea, în urma ta, vărsându-şi în afară, ca o limbă inertă, bulbul metalic în care vocea Andei răsuna de parcă ar fi fost transcrisă într-o gamă mult mai înaltă decât cea firească. Aveai să pui totul la loc pe urmă, te-ai gândit, dacă Anda avea să mai aştepte puţin; la capătul celălalt se făcuse însă linişte. Cine e? ai întrebat, răsucind cheia în yală, cu grabă, însă de partea cealaltă nu era nimeni. În fanta de lumină a uşii crăpate cel care aşteptase, probabil, o vreme, se depărta acum, aranjându-şi paltonul, şi cu una dintre mâini vârâtă în buzunar. Aşteaptă, i-ai strigat, şi chemarea l-a făcut să se întoarcă pe bărbatul acela pe care nu-l puteai recunoaşte încă, în întunericul palierului. Când ţi-ai dat seama cine era, el apucase deja să intre în casă şi să-şi dezbrace paltonul. Numai puţin aşteaptă, i-ai spus, răsucindu-ţi privirea către locul unde aştepta receptorul, prăvălit pe podea, e cineva la telefon; fă-te comod, vin imediat. Ţi-a trebuit totuşi ceva vreme până ai înşurubat la loc colierul acela de plastic negru din jurul bulbului care se umpluse de pocnete surde. Alo, Anda, mai eşti încă acolo, mă auzi. Însoţită de zgomote de fundal şi destul de greu de distins, vocea Andei răspunse înfundat de la capătul celălalalt al firului, ca şi când ea însăşi ar fi avut de suferit de pe urma impactului cu solul al receptorului. Te-ai întors, Lena? Alo! Da, Anda. A venit cineva pe la mine, şi nu mai pot vorbi acum. Te rog nu te supăra. Vorbind, nu-l puteai vedea găsindu-şi locul pe fotoliul de la ferestră, însă îl puteai auzi cum ascultă, cum încearcă să distingă cuvintele lipite cu salivă de marginea spartă a receptorului care începuse să scoată sunete indistinse. Îhm, e el, cum de ţi-a trecut tocmai asta prin cap, i-ai răspuns Andei, care prăvăli în receptor un oftat scurt. Sigur, dar îi spusesem că voi fi toată săptămâna ocupată, şi că vineri voi pleca la părinţi, i-ai răspuns, iarăşi. Uite ce e, ne vedem luni, pentru că, după ce pleacă, nu mai am timp să te sun. Trenul meu e la ora opt fără zece. Da. Ne vedem săptămâna viitoare, miercuri sau joi, şi îţi povestesc totul. Bine. Da. Îhm. Am plecat acum. Ai grijă. Când te-ai întors în cameră, el se aşezase în fotoliul de la fereastră, şi îşi scosese deja pachetul de ţigări, pregătindu-se să fumeze. În mână ţigarea subţire tremura, preluând mişcările incontrolabile ale mâinii lui. I-ai oferit un pahar de rachiu, pe care nu-l refuza niciodată, şi l-ai întrebat de ce venise tocmai acum. Tu aveai să pleci în mai puţin de trei ore, şi trebuia să te pregăteşti de drum. Nu, nu trebuia să te conducă el la gară. Dacă insista? Treaba lui, putea să insiste, i-ai zis, mai curând în glumă, şi el ţi-a răspuns cu rânjetul lui strâmb, căzut într-o rână pe jumătatea stângă a feţei. L-ai lăsat acolo, şi te-ai dus în bucătărie, aducând o scrumieră mare, ovală, care ar fi putut cu greu trece drept altceva decât oală de noapte. Asta îţi spunea Ionică, de fiecare dată când o vedea, glumind pe seama ta, însă ţie nu-ţi pricinuia nici un rău. Şi la cât fumau ei amândoi, o scrumieră de mărime obişnuită ar fi fost mai curând nepotrivită.