Despărţire

bucureştiul e ca un vis în care m-am trezit, ciopârţit, cu carnea atârnând de mine, mulatru, împărţind ghiocei pe victoriei, pe magheru. bucureştiul s-a împrăştiat rapid în mine, din gara de nord cu metroul, schijele îmi mângâie fluşturatic osul, îmbrăţişarea lor şi mirosul acru-înţepător al dâmboviţei şi vocea care îmi spune nu, nu, nu mă ţin în viaţă aşa cum ţine mama copilul de mână. la un pas se află cealaltă lume, e ca un flux care se retrage dezvelind amintirile ca pe nişte cranii acoperite de alge, vocea care îmi spune nu, nu, nu mă îmbrăţişează, mă iubeşte, e lângă mine, se retrage deodată cu fluxul, scade se pierde, mă uită. prin cişmigiu câinii se iau după noi, ne mângâie cu cozile lor, ne latră, plouă, ne plimbăm aruncându-ne cuvinte unul altuia vocile noastre care spun nu, nu, nu se moaie, se sparg, dincolo de ele, singură, îmbraţişarea noastră – apoi iar goana pe străzi, cuvintele ajungându-ne din urmă, gesturile înflorind din noi ca din două morminte în care morţii se caută unul pe altul fredonând o melodie prin bucureşti e noroi, e timpul, ne despărţim, ne depărtăm, eu cobor, privirea mea e retezată de uşile metroului izbite brusc, cu zgomot, în vis bucureştiul rămâne cu străzile lui aşteptându-ne. plouă.